Fericirile (4)

Biblia deschisaFerice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!

Evanghelia lui Matei, 5. 6

Scopul vieții  determină  ceea ce se întâmplă în viața oamenilor. Majoritatea lor caută fericirea și de aceea  trăiesc  într-un anumit fel în care speră că vor fi fericiți.

Oamenii caută fericirea în posesiuni  și în afirmarea de sine. Însă  mulți  o caută și în imoralitate. Dar toate acestea, fie mai curând, fie mai târziu, n-o realizează, și un gust amar le umplu sufletul lor.

 Celebra familie Rockefeller  are ca mod de gândire și manifestare ideea de a arăta că ei pot să aibă ce vor și că pot și determină viitorul multora. Nici cei de la începutul lumii nu au fost mult diferiți în mentalitate; ei au zis:  „Haidem! să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul şi să ne facem un nume“. (Geneza, 11.4)

Fericirile, spuse ucenicilor de către Domnul Isus, arată un fapt paradoxal, pentru a fi pe calea bună, a fericirii, trebuie ca mai întâi să se întâmple ceva care să ne oprească din alergarea noastră după fericire.

Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!

Scopul nu trebuie să fie foamea după fericire, ci foamea după neprihănire. Dar apare întrebarea legitină: Cum intrăm în starea de foame după neprihănire?

Intrebare corectă, deoarece e vorba de o cale îngustă, o cale strâmtă a dreptății și moralității, care este nepopulară. Cum intrăm într-o astfel de stare nepopulară, nedorită de majoritatea oamenilor (de omul firesc), care să ne aducă însă fericirea, acea fericire de a fi “flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci atunci vorm fi săturaţi.

Vorbim despre o stare  de beatitudine, o stare a fericirii înalte și depline.  Înseamnă o fericire    spirituală, o stare de bine profundă, mentală și fizică. Oamenii le acordă post-morten acel calificativ de beatificare celor care au murit eroic implinind scopuri umane deosebite. În creștinism, fericiți sunt cei care mor în Domnul.

Cert este că dacă alergi după fericire, fără neprihănire, n-o vei găsi niciodată.
De aceea, nemulțumiții din biserici (care nu sunt neprihăniți) caută a schimba bisericile după tiparul lor, ei nu se simt bine unde există neprihănirea deși și ei caută fericirea, dar n-o caută în termenii divini stabiliți în predica de pe munte. Inversarea lucrurilor ne afectează și nu ne rezolvă problema.

Dorința noastră cea mai intimă și mai adâncă trebuie să fie aceea după neprihănire: nu după fericire, nu după satisfacerea unor altor dorințe, fizice sau mentale.

Despre Noe  Biblia spune că: “Noe era un om neprihănit şi fără pată între cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu.” (Geneza, 6.8)

Neprihănirea e mijlocul care aduce fericirea în dar celui ce o are. Și, în contrast, păcatul nu aduce decât nefericirea celor care îl practică. De aceea, și există o mare mare masă a oamenilor nefericiți,  și pe tot mai mulți dintre ei îi tentează  sinuciderea fizică.

Lărgirea căii nu aduce fericirea, ci împiedecă și mai mult calea spre fericire. Acum înțelegem un  detaliu important: ținta trebuie să ne fie neprihănirea noastră. Această fericire, pe care o dă neprihănirea, leagă unele de celelalte și se explică unele prin celelalte  – Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!;  Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!; Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!; Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!

  • Trebuie să ajungi să-ți plângi păcatul, pentru a fi fericit
  • Trebuie să urmărești dreptatea, însă cu blândețe

Fericirea e o sinteză și o simbioză a celorlalte stări care o compun și-i dau viață.  Este vorba despre neprihănirea care se primește prin credință. Împărăția cerurilor ne este oferită prin credință. O neprihănire care ne vine prin justificarea divină a lui Dumnezeu prin jertfa lui Hristos care ne-a înlocuit în pedeapsă și plată și nu mai avem asupra noastră vina păcatelor comise de noi înșine. Ci acum avem mulțumiri și recunoștință față de Mântuitorul Dumnezeu.

Ferice de cei care plâng, acum – existența unei relații corectă cu noi înșine. O viață și un caracter diferit, o viață morală, de sfințire. Vina ne-a fost luată de Dumnezeu, suntem iertați prin credință. Ceea ce este înăuntrul nostru vine înspre afară, sfințirea.

Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după asemănarea cu Dumnezeu:    “Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” (Matei, 5.20)

O neprihănire din punct de vedere moral  pe care Dumnezeu o lucrează în viața noastră. O experimentare a neprihănirii în caracterul nostru, biruința asupra păcatului, mergând mult mai adânc, El vrea să ne elibereze de puterea păcatului.

Nu poți fi blând trăind pentru sine. Să ai puterea de a birui păcatul, a fi într-un permanent proces de sfințire, să ajungi să fii liber față de pofte, a nu mai dori păcatul.

Trebuie să ajungi să fi în mod constant flămând și însetat după neprihănire. Însă e de știut, nu ne putem programa foamea, dar totuși e necesară constanța ei.

Suntem îmbrăcați în Hristos. Sfințenia va lucra când dorim ca El să facă în noi “ceva”. Trebuie să simțim ca El, să nu vrem să păcătuim. Suntem liberi de dorința de a nu mai comite păcatul, acesta trebuie să fie un punct central al vieții noastre.

Această flămânzire şi însetare după neprihănire  e asemănătoare  aceleia prin care a trecut și fiul risipitor.

E vorba de o sete și o foame dureroasă, despre asta e vorba, pentru omul care-L cunoaște pe Dumnezeu și tânjește permanent după El. Asta era și dorința acută a apostolului Pavel: “Să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui.”

Există două alternative: ori ești flâmând, ori nu ești; nu este altă alternativă. Sfințirea aceasta, a flămânzirii după Dumnezeu, este lucrată de El în noi, și este înfăptuită doar în cel însetat și flămând după dreptarea lui Dumnezeu. Trebuie ca omul care zice  „Îl cunosc” …  “trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus.” (1 Ioan, 2.4-6)

Faptul că Hristos a înviat din morți nu înseamnă nimic pentru viața noastră dacă nu suntem însetați și flămânzi după neprihănire; flămânzi după neprihănirea și sfințenia Lui. Fără sete nu poți merge mai departe.

Îmi aduc aminte cum într-o zi de sâmbătă, din primii ani de după convertirea mea la un creștinism autentic, mergând pe străzile orașului Tg. Mureș,  de la cineva spre altcineva, dintr-un Nou Testament,  mic,  dar care avea și Psalmii, citisem în întregime Psalmul 119. E  cel mai lung dintre Psalmi, cu 176  versete, dar citeam însetat și flămând după El, asta întrucât atunci “Când urmez învăţăturile Tale, mă bucur de parc-aş avea toate comorile.”  Mă simțeam tot mai flămând și însetat după Cuvântul Lui, așa că am ales să  “Alerg pe calea poruncilor Tale, căci îmi scoţi inima la larg.” (v.14;32)

Aveam o foame și o sete de nestăvilit, de a fi în prezența Lui,  de a ocoli orice cale a păcatului, de a trăi ca El.

Creștinii de azi sunt nefericiți să trăiască ca și Hristos

Când vorbim de neprihănire, avem în vedere că există o neprihănire legală (juridică); apoi există o neprihănire morală – sfințirea; și, de asemenea, există și o neprihănire socială.  Neprihănirea socială o manifestăm atunci când o căutăm și o înfăptuim cu blândețe; prin ea  ne conectăm la celelalte trăsături ale neprihănirii. Caracterul ne determină conduită. Pământul aduce înafara lui copacii, pomii, ierburile. Ce e înăuntru, acele sămânțe, trebuiesc să rodească înafară, în relații. Trăim ceea ce suntem și exprimăm caracterul nostru.

Unui talentat jucător de baseball i s-a făcut o ofertă extraordinară, de 12, 5 milioane de dolari (în 2002). Dar Însemna să accepte să fie departe de familie, dar era plin de bani. A pus în cumpănă situația; și a refuzat oferta tentantă a banilor. Nu-i așa că fiii întunericului continuă să ne dea lecții? Neprihănirea se formează și  se întrupează prin sfințenie și  se arată prin dreptatea relațiilor cu ceilalți.

Setea după Dumnezeu a fost exprimată plastic  și de psalmistul care spune: “Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel Viu.” (Psalm, 42.1-2)

A fi flămând și însetat după neprihănire nu este însă o calitate, ci ea dovedește o lipsă, o nevoie. Dar nu poți fi însetat și flămând după neprihănire fără cuvântul lui Dumnezeu, înafara Lui.

Constatăm că evanghelicii citesc din ce în ce mai puțin Biblia, ori setea, starea de însetat și flămând după neprihănire, se naște în prezența cuvântului sfânt. Starea de har ia naștere  doar în prezența Lui Dumnezeu  și al cunoașterii Lui, în prezența cuvântului Lui. Căci oglinda și cântarul Cuvântului Sfânt îmi spune cum sunt și cum trebuie să fiu și cuvântul lucrează neprihănirea, căci “e viu și lucrător“. (Evrei, 4.12)

Această foame și sete nu este una temporară, ea este constantă și  activă în viața noastră, dacă stăm în prezența Lui. Așadar,  e clar că așa cum avem nevoie de aer,  avem nevoie de părtășie, avem nevoie de Cuvânt.

Se vede dacă sunt însetat și flămând după neprihănire, căci aceasta nu vine din efortul nostru, ci ea vine în mod natural. Dar suntem tot mai conștienți, încât, însetăm după Dumnezeul cel Viu, e o durere care nu poate fi ostoită decât prin părtășia cu Cel de care suntem flămânzi. O iubire flămândă, dureroasă. Îți dorești cu ardoare, cu înfocare, “asta”, în mod natural – Prezența Lui te va răcori; vei fi săturat continuu; plin de Duhul. (Efeseni, 5.18)

Cunoaștem istoria celor două surori, Maria și Marta. Marta se agita să-l slujească pe Domnul Isus, iar Maria îl sorbea cu toată ființa, ca paralizată. Domnul o apreciază pe Maria, că ea și-a ales partea cea bună.

O, dacă am înțelege chiar azi: a fi flămând și însetat după neprihănire,  se împlinește numai prin cuvântul Domnului. “Acum voi sunteţi curaţi, din pricina Cuvântului pe care vi l-am spus.” (IOan, 15.3)

Dar creștinii formali seamănă tot mai mult cu Balaam, care, n-a avut sfârșitul  râvnit de el: “O, de aş muri de moartea celor neprihăniţi, şi sfârşitul meu să fie ca al lor!”, ci unul trist, departe de fața lui Dumnezeu.

Creștinii de azi vor binecuvântările sfinților Lui Dumnezeu, dar nu și viața lor. Avraam a umblat și a trăit neprihănirea primită în dar, prin credința în Dumnezeu. Căci el se temea de Dumnezeu și-i da slavă. El era însetat și flâmând să facă voia lui Dumnezeu, trăia în ascultare de Domnul. Și Dumnezeu era în părtășie cu Avraam și nu i-a ascuns nimic din ceea ce avea să facă cu Sodoma și Gomora.

Dacă nu suntem însetați și flămânzi după neprihănire, atunci nu suntem pe drumul cel bun al căii înguste care duce la Cer. Și atunci nu vom fi și nu suntem îmbrăcați cu haina neprihănirii Lui care o dă celui invitat la nunta Mielului, cu Mireasa neprihănită.

Fraților, să nu fim însetați după sănătate și prosperitate, ci după neprihănirea care se capătă prin credință!

Doamne, Te rog ajută-mă să însetez și să fiu flămând după tot ceea ce ești Tu! Amin.

One thought on “Fericirile (4)

Leave a Reply to nelurs Cancel reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.