Te văd … dimineață…!

 FloriJohn Wayne Schlatter

Tradus Rodica Botan

Din pricina înțelepciunii mamei mele…nu mi-e frică de moarte. Ea a fost prietenul meu cel mai bun și profesorul meu cel mai destoinic. De fiecare dată când ne-am despărțit, fie că era seara și ne duceam fiecare la culcare, sau era înaintea unei călătorii, ne spunea…”te văd dimineață”. Și asta a fost o promisiune pe care a ținut-o întotdeauna. Iată povestea mamei…

Bunicul tău, tătăl meu, a fost pedicator; si în acele zile pe la 1900, ori de câte ori un membru al congregației murea, corpul lui era asezat în sufrageria pastorului. Pentru un copil de 8 ani asta era foarte tulburator, o experiență sumbră, care mă umplea de teamă. Intr-o zi, bunicul m-a luat în brațe m-a dus la sufragerie si mi-a spus să pun mâna pe perete.
-Cum se simte peretele, Bobbie? M-a întrebat el.
-Păi…este tare si rece…i-am răspuns.
Apoi m-a dus la sicriu si mi-a zis…
-Bobbie, am să-ți cer să faci cel mai dificil lucru pe care ți l-am cerut vreodată. Si dacă-l faci, n-o să-ti mai fie frică de moarte niciodată. Vreau să-ti pui mâna pe fața Domnului Smith…
Pentrucă ea l-a iubit și a avut în el multă, multă încredere …mama și-a întins mânuța și a atins fața celui mort.
-Na…ce zici? A întrebat bunicul pe mama mea…
-Tati…răspunse ea…se simte exact așa ca peretele…
-Chiar așa…veni răspunsul. Aceasta este casa cea veche a prietenului nostru Smith, că el s-a mutat de aici Bobbie…și nu avem nici un motiv să ne fie frică de casa lui cea veche.

Această lecție a făcut rădăcină și a crescut apoi în viata ei; și mama mea n-a avut niciodată teamă de moarte. Cu 8 ore înainte de a ne părăsi, ea ne-a făcut o cerere neobisnuită. Cum stăteam în jurul patului luptiându-ne cu lacrimile, ea ne-a spus…
-Să nu-mi aduceți flori la mormânt, pentrucă eu n-am să fiu acolo. Când am să scap de trupul ăsta cred că mă duc să văd un pic Europa, că taică tău n-a vrut să mă ducă s-o vaăd. Toți am început să râdem si lacrimile ne-au ocolit pentru restul acelei seri.

Cum am sărutat-o și i-am spus noapte bună, ea ne-a zâmbit si ne-a spus rând pe rând fiecăruia…
-Te văd…dimineață.

La 6:15 am în ziua următoare, am primit un telefon de la doctor care mă anunța că mama îsi începuse turneul în Europa… După încă două zile, eram în apartamentul părintilor mei, răsfoind prin lucrurile mamei mele, când am dat de un dosar mare ce conținea scrierile ei. Și cum l-am deschis, o bucată de hârtie a căzut din el. Era poemul de mai jos. Nu stiu dacă ea l-a scris sau este lucrarea altcuiva si ea a păstrat-o numai…Dar iată ce scria pe această bucățică de hârtie…

Moștenirea…
Când am să mor, să dați ce-a mai rămas din mine copiilor mei.
Dacă simti nevoia să plângi, plângi pentru frații tăi care merg în rând cu tine.
Pune-ți mâinile în jurul lor si dă-le lor ceea ce intenționai să-mi dai mie.
Vreau să vă las cu ceva…ceva mai bun decât cuvintele si sunetele.
Uită-te în oamenii pe care i-am cunoscut și iubit și acolo, în ei să mă cauți.

Iar dacă nu poti trăi fără mine, atunci lasă-mă să trăiesc în ochii tăi, în mintea ta și în gesturile tale plăcute.
Dragostea nu moare…numai oamenii mor.
Asa că atunci când n-a mai rămas nimic din mine decât dragostea…împrăștiați aceasta dragoste.

Tatăl meu si cu mine ne-am ridicat privirile de pe hârtie si am zimbit amândoi…i-am simtit prezenta mamei și …era dimineață din nou…

Sursa: Pe Ginduri

http://www.peginduri.com/2009/08/te-vaddimineata.html

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.