George Danciu

„şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri;”  

Matei, 6.12

„Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.”

Efeseni, 4.32

 .

MÂNTUIREA și PACEA –

CONDIȚIONATE

Am trăit însumi sentimentul neiertării sub diferite forme și în diferite împrejurări. Când acest sentiment, deloc nobil, indus în legătură cu oamenii din lume, mai îndepărtați, ne este mai ușor să evităm acei oameni decât să rezolvăm problema.

Însă, când problema iertării-neiertării apare față de cei apropiați, de familie și prieteni, chestiunea devine nu doar dureroasă, ci și greu și anevoie de gestionat. Adesea, nu știm cum să ieșim din această stare și alegem calea nevitală, a neiertării, peste care se aștern cicatrici ale timpului!

Cuvinte de greu de pronunțat: Îmi pare rău! Iartă-mă! Am greșit!

Încă din Grădina Eden au fost necesare aceste cuvinte, pe care orice om le pronunță dificil, cu sinceritate.

„E greu să ne imaginăm câtă gâlceavă a fost între Adam și Eva vreme de nouă veacuri”, scria Martin Luther. „Ai mușcat din măr – trebuie să-i fi spus Eva lui Adam -, care  îi răspundea: Tu mi l-ai întins. “

Dacă Eva nu greșea, nu se lăsa amăgită de Diavol, alta era viața ei împreună cu Adam! La fel, în viața de cuplu, când unul aduce greșeala, drumul conviețuirii ia o întorsătură neașteptată și deloc dorită. De aici și reproșurile, și neiertarea, care apar și care aduc mari neajunsuri.

Înainte de a da cu piatra (Ioan, 8: Femeia prinsă în preacurvie) să vedem și greșeala noastră, că nici noi nu suntem mai buni. Și noi avem greșeli de care avem nevoie, la rândul nostru, să fim iertați!

Există opere ale clasicilor literaturii universale care plasează acest tipar, însă într-un cadru modern.

În cartea sa Tulburatoarele descoperiri ale Harului (Editura Aqua Forte Cluj Napoca – 2004), Philip Yancey  îl citeaza pe Gabriel Garcia Marquez,  din Dragostea în vremea holerei.  Romanul lui Marquez prezinta un mariaj destramat din pricina unui banal sapun. Este de datoria soției să vadă de casă, ceea ce presupune, între altele, înlocuirea prosoapelor, a hârtiei igienice și a săpunului în baie. Însă, într-o zi, din neglijență, personajul feminin uită și nu are grijă să nu lipsească săpunul. Soțul o apostrofează, cu furie: „De o săptămână întreagă mă spăl fără săpun”-, în ciuda protestelor energice ale femeii. Deși, lucru dovedit, că îi scăpase acest aspect, însă, femeia mândră, din fire, susține pe mai departe că n-are nici o vină. Vreme de șapte luni dorm în camere separate și iau masa fără a-și vorbi. „Ajunși la molcoma bătrânețe”, scrie Marquez, „încă se fereau să aducă vorba în privința celor întâmplate, ca nu care cumva rănile abia vindecate să sângereze din nou, ca și cum totul s-ar fi petrecut cu o zi în urmă!”

Cum se poate ca o bucată de săpun să năruie o căsnicie? Ajunge, câtă vreme nici unul dintre soți nu se îndură să-și calce pe mândrie și să zică: Iartă-mă! Îmi pare rău! Am greșit! E doar vina mea!

Îmi amintesc acum de o întâmplare din Vechiul Testament. Bogatul Nabal fusese protejat de David și ceata lui împotriva răufăcătorilor, pe vremea când David se ascundea în peșteri de furia împăratului Saul.

Dar bunătății lui David, în acea zi de sărbătoare și bucurie când Nabal avea tunsul oilor și  primește solia de la David, cu rugămintea expresă: „Dă dar, te rog, robilor tăi și fiului tău David, ce te lasă inima”, Nabal răspunde aspru: „Cine este David … și să-mi iau eu pâinea, apa și vitele, pe cale le-am tăiat pentru tunzătorii mei și să le dau unor oameni care sunt de nu știu unde?”

David, când a auzit, s-anfuriat la culme! Însă, de această stare tensionată, a fost înștiințată soția lui Nabal, Abigail, care a căutat să oprească nedreptatea și furia lui David și să împace cumva părțile. Abigail s-a dus înaintea lui David încărcată cu daruri, dar și pregătită cu aceste cuvinte memorabile : „Eu sunt de vină, domnul meu …!”  Și a oprit după cum știm, furtuna, gata să se dezlănțuie.

Vorbind pe această temă, Pit Popovici, celebrul pastor și scriitor creștin, mărturisea că în păstorirea sa, din România și America, adesea a luat vina asupra sa, spunând aceleași cuvinte smerite: „Eu sunt de vină!”

Acolo unde este iertare, este pace!

De la studentii sai am aflat cum proceda în tratarea unor cazuri de neiertare, dificile, chiar de pacat si curvie în viata de cuplu, prof.dr. Ioan Bunaciu fost rector la Institutul Teologic Baptist din Bucuresti.

Comitetele bisericilor deseori aveau o atitudine neconstructivă și neproductivă  față de cei care greșeau,  una asemănătoare celor care au dorit să dea cu piatra în femeia prinsă în preacurvie. Însă profesorul Bunaciu, plin de o înțelepciune venită de sus, duhovnicească,  o lua singur înaintea acestora și, lucrând împreună cu Domnul, căuta să ajungă în timp util acolo unde neiertarea și greșeala își făcusese loc. Făcea tot posibilul ca părțile să găsească  iertarea, ca cei aflați in mare impas să găsească calea de-a pronunța acele cuvinte care ne dezarmează: Am greșit, iartă-mă, te rog! Iar Domnul, care era prezent, aducea și pacea în inimile acestora, prin înțelegere și iertare. Mai pe urmă, la întâlnirea cu ceilalți „lucratori” care erau gata de … luptă, le spunea simplu: „Am rezolvat! S-a rezolvat! Domnul a rezolvat! S-au iertat! S-au împăcat!”

Domnul Dumnezeu să ne dea harul de-a fi făcători de pace, de-a oferi iertarea noastră, așa cum ne-a iertat Domnul Isus – pe lemnul crucii de la Golgota -, pe când noi n-o meritam, ne-a oferit iubirea și iertarea Sa!

Să oferim și noi iertarea, nemeritată și împotriva oricărei logici, așa cum a fost și ne este oferită iertarea în dar – prin credință – de Dumnezeu!

Doamne, am greșit, Te rog, iartă-mă!

Pomenește-mă la Tatăl, când vei veni în Împărăția Ta!