Omul – Definirea componentelor principale – duh, suflet și trup

OMUL SPIRITUAL de Watchman Nee

Capitolul 1

duh, suflet și trup

Concepția cea mai răspândită despre alcătuirea fiinţei umane este dualistă – adică cei mai mulţi oameni cred că omul se compune din două părţi: sufletul şi trupul său. Astfel, potrivit acestei concep-ţii, sufletul este acea parte lăuntrică, nevăzută a trupului, în vreme ce trupul e partea vizibilă – corpul, ca atare. Deşi există un sâmbure de adevăr în această concepţie, afirmaţia e inexactă sau in completă. O astfel de opinie provine de la omul căzut, nu de la Dumnezeu, căci nu ne putem bizui pe nici un concept, dacă nu ne-a fost descoperit de Dumnezeu.

Acum e adevărat că trupul omului este învelişul său exterior, dar Biblia nu face niciodată confuzie între duh şi suflet, ca şi când acestea ar fi identice. Realitatea e că aceste două elemente nu numai că se deosebesc prin definiţia lor, ci au naturi total diferite unul faţă de altul. Cuvântul lui Dumne zeu nu-l împarte pe om în două părţi: suflet şi trup, ci, dimpotrivă, îl tratează ca pe o fiinţă tripartită – duh, suflet şi trup.

La 1 Tesaloniceni 5:23 citim: „Dumnezeul păcii să vă sfin-ţească El Însuşi pe deplin; şi duhul vos-tru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Cristos.

Versetul acesta ne arată fără echivoc faptul că omul e împărţit în trei părţi. Apostolul Pavel se referă aici la sfinţirea deplină a credincioşilor – „să vă sfinţească pe deplin.“ Dar cum este sfinţit cineva de deplin, după apostolul Pavel? Prin păzirea duhului lui, a sufletului şi a trupului lui. De aici putem înţelege limpede că întrea-ga persoană se compune din aceste trei componente. Versetul citat mai face o distincţie: între duh şi suflet; altfel, dacă n-ar fi nici o deosebire între acestea, Pavel ar fi spus pur şi simplu: „sufletul vostru“. Întrucât Dumnezeu a făcut distincţie între duhul omului şi sufletul său, noi tragem concluzia că omul se compune nu din două, ci din trei părţi: duh, suflet şi trup.

Întrebarea se pune acum: are oare o importanţă atât de mare deosebirea duhului de suflet? Răspunsul: da, are o importanţă supremă, întrucât această deosebire afectează profund viaţa spirituală a credinciosului. Cum va putea înţelege un credincios viaţa sa duhovnicească, dacă nu cunoaşte nici măcar existenţa duhului? A nu face distincţie între duh şi suflet poate opri fatal dezvoltarea spirituală a cuiva. Adesea creştinii trec drept duhovnicesc ceea ce, de fapt, este sufletesc şi astfel rămân la nivelul sufletului, nemaicăutând ceea ce este spiritual cu adevărat. Cum vom putea evita o pierdere atât de mare, când confundăm două elemente pe care Dumnezeu le-a despărţit?

Cunoştinţa spirituală este deosebit de însemnată pentru viaţa spirituală. Dar vom spune că este tot atât de important, dacă nu chiar mai important, ca un credincios să se smerească şi să fie gata să primească învăţătura Duhului Sfânt. Căci atunci când va face astfel, Duhul Sfânt îi va dărui binecuvântata experienţă de a putea deosebi duhul de suflet, chiar dacă nu va avea la început prea multe cunoştinţe cu privire la acest adevăr. Pe de o parte, până şi cel mai neştiutor credincios, care nu are nici cea mai vagă idee despre deosebirea dintre duh şi suflet, poate, în schimb, să trăiască în practică această deosebire. Pe de altă parte, e posibil ca până şi cel mai informat credincios, care e la curent cu adevărul despre duh şi suflet, să nu aibă totuşi o experienţă vie a acestei cu noaşteri. Evident, cel mai bine e ca nu numai să avem cunoştinţă despre acest adevăr, ci şi să-l trăim în practică. Dar tocmai aceasta îi lipseşte marii ma jorităţi a credincioşilor: experienţa. De aceea, e bine ca la de la bun început să-i călăuzim pe aceştia spre o cunoaştere a diferitelor funcţii ale duhului şi ale sufletului şi apoi să-i îndemnăm să caute ceea ce este spiritual.

Mai sunt multe alte versete din Scriptură care fac aceeaşi distincţie între duh şi suflet.

Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă gândurile şi intenţiile inimii“ (Ev. 4:12).

În acest verset scriitorul împarte elementele ne corporale ale omului în două părţi: „suflet şi duh“. Despre partea corporală se spune că include încheieturile şi măduva – adică organele de mişcare şi senzaţie. Când preotul ia în mână sabia ca să junghie şi să disece jertfa, nimic din interiorul animalului nu mai rămâne ascuns. Fiecare încheietură şi măduvă este despărţită. Tot aşa şi Domnul Isus se foloseşte de Cuvântul lui Dumnezeu, aplicându-l asupra copiilor Săi pentru a despărţi cum se cuvine şi pentru a pătrunde până acolo încât să deosebească între ceea ce este spiritual ori sufletesc ori trupesc. De aici, rezultă că întrucât sufletul şi duhul pot fi deosebite, negreşit se vor deosebi şi în natura lor. Astfel e limpede că omul se compune din trei părţi.

Crearea omului „Şi Iehova Dumnezeu l-a făurit pe om din ţărâna pământului şi i-a suflat în nări suflare de viaţă; şi omul a devenit un suflet viu“ (Gen. 2:7 ASV). Când l-a creat Dumnezeu pe om la început, l-a făcut din ţărâna pământului şi apoi i-a suflat în nări „suflarea de viaţă“. De îndată ce suflarea de viaţă, care a devenit duhul omului, a intrat în contact cu tru pul omului, a dat ca rezultat sufletul. De aici înseamnă că sufletul este combinaţia dintre trupul şi duhul omului. Scriptura îl numeşte, prin urmare, pe om un „suflet viu“. Suflarea de viaţă a devenit duhul omului; adică, principiul de viaţă din el. Domnul Isus ne spune că „duhul este acela care dă viaţă“ (Ioan 6:63). Această suflare de viaţă vine de la Domnul Creaţiei. Nu trebuie însă să confundăm duhul omului cu Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Acesta se deosebeşte de duhul nostru omenesc. Romani 8:16 demonstrează lămurit deosebirea dintre cele două duhuri, prin afirmaţia după care „Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu“. Cuvântul original care corespunde cuvântului „viaţă“ din expresia „suflare de viaţă“ găsită în traducerea noastră este chay şi este la plural. Asta ar putea să însemne că insuflarea lui Dumnezeu a produs o viaţă dublă, cu două laturi: cea sufletească şi cea duhovnicească. Când suflarea lui Dumnezeu a pătruns în trupul omului, a devenit duhul omului; iar când duhul a reacţionat cu trupul, a rezultat sufletul. Aceasta explică sursa vieţii noas-tre spirituale şi a celei sufleteşti. Trebuie să recunoaştem însă că acest duh nu este viaţa proprie a lui Dumnezeu, căci aşa citim la Iov 33:4: „suflarea Celui Atotputernic îmi dă viaţă“. Nu este pă trunderea vieţii necreate a lui Dumnezeu în om, după cum nu este acea viaţă a lui Dumnezeu pe care o primim cu ocazia regenerării. Ceea ce primim când ne naştem din nou este chiar viaţa proprie a lui Dumnezeu, simbolizată prin pomul vieţii. Dar duhul nostru omenesc, deşi există veşnic, este lipsit de „viaţă veşnică“.

L-a făurit pe om din ţărâna pământu-lui“ se referă, mai cu seamă, la trupul omului; „i-a suflat în nări suflare de viaţă“ se referă la duhul omului, care a provenit de la Dumnezeu; iar enunţul „omul a devenit un suflet viu“ se referă la sufletul omului, atunci când trupul a prins viaţă sub impulsul duhului şi astfel s-a născut omul – o fiinţă vie şi conştientă de sine. Omul complet este o trinitate, fiind com-pus din duh (sau spirit), suflet şi trup. Potrivit textului de la Geneza 2:7, omul a fost alcătuit numai din două elemente independente, cel corporal şi spiritual; dar atunci când Dum nezeu a aşezat duhul în învelişul de ţărână, a rezultat sufletul. Duhul omului, prin atingerea de trupul mort, a produs sufletul. Fără duh trupul era mort, dar prin adăugarea duhului omul a devenit viu. Mădularul astfel animat s-a numit suflet.

Omul a devenit un suflet viu“ exprimă nu numai faptul că din combinarea duhului cu trupul s-a născut sufletul, ci şi faptul că duhul şi trupul au fuzionatcomplet în sufletul său. Cu alte cuvinte, sufletul şi trupul au fost combinate cu duhul, iar duhul şi trupul au fuzionat în suflet. „În starea sa de dinainte de căde-re, Adam n-a cunoscut nimic din frămân-tările dintre duhul şi trupul nostru, de care noi avem parte în fiecare zi. Cele trei naturi ale sale se contopeau astfel perfect, iar sufletul, ca element unificator, a devenit cauza individualităţii sale, a existenţei sale, ca fiinţă distinctă“ (din lucrarea lui Pember: Earth’s Earliest Age). Omul a fost destinat să fie un suflet viu, căci acolo se întâlneau duhul şi trupul lui şi prin acest organ i s-a făcut cunoscută individualitatea sa. Să ni se îngăduie să folosim o ilustraţie imperfectă a acestui adevăr: Turnaţi câteva picături de colorant într-un pahar. Colorantul se va combina cu apa, formând o a treia substanţă, numită „cerneală“. Tot aşa, cele două elemente independente, duhul şi trupul, s-au combinat pentru a forma un suflet viu. (Analogia şchioapătă în sensul că sufletul produs prin combinarea duhului cu trupul a devenit un element independent şi indisolubil, la fel ca duhul şi trupul.)

Dumnezeu a tratat sufletul omului ca pe ceva unic. După cum îngerii au fost creaţi să fie duhuri, tot aşa omul a fost în principal creat să fie un suflet viu. Omul nu numai că a avut un trup – un trup cu suflare de viaţă –, ci a şi devenit un suflet viu. Aşa se explică de ce Dumnezeu îi numeşte pe oameni în Scriptură „suflete“. Care e explicaţia? Omul se poate numi suflet, deoarece aşa va fi acel om cum îi va fi sufletul, căci sufletul îl reprezintă şi-i exprimă indivi-dualitatea. Este organul voinţei libere a omului, organul în cadrul căruia duhul şi trupul sunt complet fuzionate. Dacă sufletul unui om găseşte de cuviinţă să asculte de Dumnezeu, va permite duhului să stă pânească asupra întregii fiinţe a omului, aşa cum a rânduit Dumnezeu. Dacă, dimpo trivă, sufletul hotărăşte altfel, poate suprima duhul, făcând din altă delectare stă pânul fiinţei sale. Această trinitate a duhului, a sufletului şi a trupului ar putea fi ilustrată în parte prin asemănarea cu becul electric. În cadrul becului – care-l reprezintă pe om în totalitatea sa – găsim: curent electric, lumină şi un filament. În cadrul acestei analogii, duhul este curentul electric, sufletul lumina, iar trupul fila-mentul. Curentul electric este cauza care dă naştere luminii, iar lumina este efectul curentului electric. Filamentul este substanţa materială necesară transmiterii curentului electric, dar şi punerii în evidenţă a luminii. Combinaţia dintre duh şi trup produce sufletul – acea parte unică a omului. După cum curentul electric, transmis de filament, se exprimă prin lumină, tot aşa duhul acţionează asupra sufletului, iar sufletul, la rândul lui, se exprimă prin intermediul trupului.

Să nu uităm însă că, deşi sufletul este punctul de întâlnire al elementelor alcătui-toare ale fiinţei noastre în viaţa de acum, duhul va fi acela care va conduce în starea nouă pe care o vom avea după înviere, căci Biblia ne spune că: „este semănat un trup fizic, dar este înviat un trup spiritual“ (1 Cor. 15:44). Dar tocmai aici dăm peste un element de o importanţă vitală: noi, cei care am fost uniţi cu Domnul nostru înviat, putem face în aşa fel încât duhul nostru să stăpânească peste întreaga fiinţă. Noi nu suntem uniţi cu primul Adam, care a fost făcut un suflet viu, ci cu ulti mul Adam, Care este un duh dătător de viaţă (versetul 45).Funcţiile proprii duhului,sufletului şi trupului Omul ia contact cu lumea materială prin trupul său. Prin urmare, am putea spune că trupul este acea parte din fiinţa omului care îi conferă conştiinţa despre lume. Sufletul cuprinde intelectul, care ne ajută în etapa actuală a existenţei noastre, precum şi emo ţiile, pe care le nasc simţurile. Întrucât sufletul face parte din eul propriu al fiinţei, dezvăluind personalitatea cuiva, vom spune că este acea parte care ne dă conştiinţa de sine. Duhul este acea parte prin care avem comu niune cu Dumnezeu – singura componentă prin care putem să intrăm în legătură cu El şi să ne în chinăm Lui. Deoarece duhul ne vorbeşte despre relaţia noastră cu Dumnezeu, îl vom numi conştiinţa despre Dumnezeu. Dum nezeu locuieşte în lăuntrul duhului, eul în suflet, iar simţurile sălăşluiesc în trup.

După cum am mai spus, sufletul este punctul de întâlnire dintre duh şi trup, căci acolo ele se unesc. Prin duhul lui omul are legătură cu lumea spirituală şi cu Duhul lui Dumnezeu, primind şi exprimând puterea şi viaţa din domeniul spiritual. Prin trupul său omul este în contact cu lumea exterioară a simţurilor, pe care o afectează şi este afectat la rândul lui de ea. Sufletul stă între aceste două lumi, dar aparţine amândurora. Este legat de lumea spirituală prin duh şi de lumea materială prin trup. În plus, posedă capacitatea opţiunii, proprie liberului arbitru, întrucât este în stare să aleagă mediul convenabil din jur. Duhul nu poate acţiona direct asupra trupului, ci are nevoie de un intermediar. Acest intermediar este sufletul, produs prin atingerea duhului de trup. Prin urmare, sufletul stă între duh şi trup, făcând legătura dintre aceste două. Prin intermediul sufletului, duhul poate supune trupul, aşa încât acesta să asculte de voia lui Dumnezeu. Tot aşa, prin intermediul sufletului, trupul poate atrage duhul, făcându-l să iubească lumea.

Dintre aceste trei elemente, duhul este partea cea mai nobilă, căci se uneşte cu Dumnezeu. Trupul este cea mai de jos, deoarece e în contact cu materia. Sufletul se află între cele două extreme, legându-le şi însuşindu-şi caracterul lor. Sufletul înles-neşte comunicarea şi cooperarea dintre duh şi trup. Sufletul are misiunea de a menţine aceste două elemente la locul corespunzător, aşa încât ele să nu-şi piardă relaţia propice dintre ele, potrivit căreia, partea cea mai de jos, trupul, e supusă duhului, în vreme ce partea cea mai înaltă, duhul, trebuie să domnească asupra trupului prin intermediul sufletului. Factorul primordial al omului este, fără îndoială, sufletul. El îşi îndreaptă privirile spre duh, ca să primească de la acesta ceea ce i-a comunicat Duhul Sfânt, pentru ca apoi sufletul, după ce a fost desăvârşit, să poată transmite această comunicare trupului şi astfel până şi trupul să aibă parte de de să-vârşirea Duhului Sfânt, devenind astfel un trup spiritual.

Duhul este partea cea mai nobilă din om şi ocupă zona cea mai lăuntrică a fiinţei sale. Trupul este partea cea mai de jos şi ocupă zona cea exterioară. Între acestea două locuieşte sufletul, cu rolul său de intermediar. Trupul este învelişul exterior al sufletului, în vreme ce sufletul este învelişul exterior al duhului. Duhul transmite gândirea sa sufletului, iar sufletul îşi exercită influenţa asupra trupului, determinându-l pe acesta să asculte de ordinele duhului. Tocmai de aceea spunem că sufletul este un intermediar. Înainte de căderea omului, duhul controla întreaga fiinţă a omului prin intermediul sufletului.

Puterea sufletului este cât se poate de mare, întrucât duhul şi trupul sunt fuzionate, sediul personalităţii şi al in fluenţei ce o poate exercita omul aflân-du-se în suflet. Înainte de a fi săvârşit omul păcatul, puterea sufletului se afla cu totul sub stăpânirea duhului. Tăria sa era, prin urmare, tăria duhului. Duhul nu poate acţiona singur asupra trupului, ci o face prin intermediul sufletului. Vedem lucrul acesta din textul de la Luca 1:46-47: „Sufletul meu preamăreşte pe Domnul şi duhul meu s-a bucurat în Dumnezeu, Mântuitorul meu“ (versiunea Darby).„ Aici trecerea de la prezent la perfectul compus arată că duhul a conceput mai întâi bucuria în Dumne zeu şi apoi, comunicându-i-o sufletului, l-a făcut pe acesta să dea glas simţirii lăuntrice prin intermediul unui mădular din trup“. (Din lucrarea lui Pember: Earth’s Earliest Age.

Recapitulând, vom spune că sufletul este sediul personalităţii. Acolo se află voinţa, intelectul şi emoţiile omului. După cum duhul e obişnuit să comunice cu lumea spirituală, tot aşa şi sufletul stă între duh şi trup, exercitându-şi puterea de discernământ, hotărând dacă lumea spirituală va domni în viaţa cuiva sau, dimpotrivă, lumea naturală. Uneori chiar su fletul însuşi pune stăpânire pe om prin in telect, creând astfel o lume ideaţională, care ajunge să domine omul. Pentru ca duhul să poată guverna, sufletul trebuie să-şi dea mai întâi consimţământul, deoarece  altfel duhul nu are puterea de a reglementa relaţiile dintre suflet şi trup. Dar decizia aceasta e lăsată pe seama sufletului, căci acolo îşi are reşedinţa personalitatea omului.

De fapt, sufletul este pivotul întregii fiinţe, întrucât lui îi aparţine voinţa omului – sau capacitatea de a lua decizii. Numai atunci când sufletul e dispus să-şi asume un rol smerit va putea duhul să conducă întreaga fiinţă a omului. Dacă sufletul se răzvrăteşte împotriva acestei atitudini, duhul devine neputincios de a mai domni. Aşa se explică voinţa liberă a omului sau liberul arbitru. Omul nu este un automat, care să nu poată face nici o mişcare decât cu voia lui Dumnezeu. Mai degrabă, omul are puterea suverană de a decide singur. El posedă organul voinţei şi poate opta între a urma voia lui Dumnezeu şi a I se împotrivi, urmând voia lui Satan. Dumnezeu doreşte ca spiritul, întrucât e partea cea mai nobilă a omului, să stăpânească întreaga fiinţă. Dar voinţa – partea cea mai crucială a individualităţii – aparţine sufletului. Voinţa este aceea care stabileşte dacă duhul sau sufletul sau chiar trupul va fi acela care va domni. Având în vedere faptul că sufletul posedă o putere atât de mare, fiind organul individualităţii omului, Biblia îl numeşte pe om „suflet viu“.

Templul sfânt si omul
„Nu ştiţi“, scrie apostolul Pavel, „că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?“ (1 Cor. 3:16) El a primit o revelaţie de la Dumnezeu, care i-a permis să asemuie omul cu un templu. După cum Dum-nezeu locuia odinioară în templu, tot aşa Duhul Sfânt locuieşte astăzi în om. Comparându-l cu un templu, vom putea observa natura tripartită a elementelor sale componente.

Știm că templul este împărţit în trei părţi. Prima este curtea din afară, care poate fi văzută de toţi. Aici se aduceau toate formele de închinăciune exterioară. Mergând mai departe, vom da de Locul Sfânt, în care nu pot intra decât preoţii, aducând untdelemn, tămâie şi pâine, ca ofrande lui Dumnezeu. Ei sunt destul de aproape de Dumnezeu, dar nu cel mai aproape, întrucât încă se află în afara ca tapetesmei şi, prin urmare, nu pot sta chiar în prezenţa lui Dumnezeu. Dumnezeu locuieşte în partea cea mai lăuntrică: în Sfânta Sfintelor, unde întunericul este copleşit de lumina strălucitoare şi unde nu poate intra nici un om. Deşi marele preot putea intra o singură dată pe an, rămâne semnificativ faptul că înainte de sfâşierea perdelei (prin moartea şi învierea Domnului Isus) nici un om nu putea intra în Sfânta Sfintelor.

Omul este şi el templul lui Dumnezeu, având şi el trei părţi. Trupul se poate ase-măna cu curtea din afară, ocupând poziţia externă, cu viaţa sa vizibilă pentru toţi. Aici omul ar trebui să asculte de toate legile lui Dumnezeu. Aici Fiul lui Dumnezeu a slujit ca înlocuitor, murind în locul nostru pentru omenire. Înăuntru se află sufletul omului, care constituie viaţa lăuntrică a omului, cuprinzând emoţiile omului, voinţa şi mintea sa. Aşa este Locul Sfânt al unei persoane regenerate, căci dragostea sa, voinţa şi gândirea sunt pe deplin luminate, pentru a putea sluji pe Dumnezeu, cum făceau şi preoţii de odi-nioară. În partea cea mai dinăuntru, dincolo de perdea, se află Sfânta Sfintelor, în care n-a pătruns nici o lumină omenească şi nici un ochi n-a privit. Este „locul tainic al Celui Preaînalt“, locuinţa lui Dumnezeu. Omul nu poate ajunge acolo decât dacă Dumnezeu binevoieşte să sfâ-şie catapeteasma. Aşa este duhul omului. El se află dincolo de cunoaşterea de sine a omului, mai presus de sensibilitatea sa. Aici omul se uneşte cu Dumnezeu, având comuniune cu El.

Nu e prevăzută nici o lumină pentru Sfânta Sfintelor, deoarece Dumnezeu locuieşte acolo. În Locul Sfânt lumina e asigurată de sfeş nicul cu şapte braţe. Curtea din afară e scăldată de lumina zilei. Toate acestea au rolul de a sluji drept imagini, tipuri sau umbre ale unei persoane regenerate. Duhul unui astfel de om, asemenea Sfintei Sfintelor, este umplut de prezenţa lui Dumnezeu, unde totul se des făşoară după principiul credinţei, dincolo de vedere, de simţuri sau de înţelegerea credinciosului. Sufletul se aseamănă cu Locul Sfânt, căci este bine luminat de multe gânduri şi precepte raţionale, de ample cunoştinţe şi de o înţelegere a lucrurilor din lumea materia lă şi deaţională. Trupul poate fi asemănat cu curtea din afară, care poate fi văzută de toţi. Acţiunile trupului pot fi văzute de toţi.

În mod invariabil, ordinea pe care ne-o prezintă Dumnezeu totdeauna: „duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru“ (1 Tes. 5:23). Nu se spune „su fletul şi duhul şi trupul vostru“, nici „trupul şi sufletul şi duhul vostru“. Duhul este prin excelenţă partea cea mai importantă, şi astfel e numit primul. Trupul este cel mai de jos, de aceea e menţionat la urmă. Iar sufletul stă între ele, fiind amintit la mijloc. După ce am văzut acum ordinea lui Dumnezeu, vom putea înţelege şi mai bine înţelepciunea deose-bită a Bibliei, atunci când îl aseamănă pe om cu templul. Vom putea recunoaşte armonia desăvârşită care există între tem-plu şi om, atât cu privire la ordine, cât şi la valoare.

Slujba de la templu se desfăşoară potri-vit cu revelaţia primită din Sfânta Sfintelor. Toate activităţile din Locul Sfânt şi din curtea din afară sunt reglementate de pre-zenţa lui Dumnezeu în Sfânta Sfintelor. Acesta e locul cel mai sfânt, locul spre care converg cele patru colţuri ale templu-lui şi tot ce se găseşte acolo. Ni s-ar părea la prima vedere că nimic nu se face în Sfânta Sfintelor, deoarece e întuneric pâclă. Toate activităţile sunt în Locul Sfânt; chiar şi acele activităţi din curtea din afară sunt controlate de preoţii din Locul Sfânt. În realitate însă toate activităţile din Locul Sfânt sunt dirijate de revelaţia primită în liniştea şi pacea desăvârşită din Sfânta Sfintelor.

Nu e greu să observăm aici aplicaţia spirituală. Sufletul, organul perso nalităţii noastre, e compus din minte, voinţă şi emoţii. S-ar părea că sufletul este stăpâ-nul tuturor acţiunilor, căci trupul îi urmează comenzile. Dar înainte de căderea omului în păcat, sufletul, în ciuda multelor sale acti vităţi, era guvernat de duh. Şi aceasta este ordinea dori-tă de Dumnezeu: mai întâi, duhul, apoi sufletul şi, la urmă, trupul.

Capitolul 2

DUH ȘI SUFLET

Duhul

Este imperativ ca un credincios să ştie că are un duh, întrucât, aşa cum vom afla îndată, toate comunicaţiile lui Dumnezeu cu omul au loc în duh. Dacă credinciosul nu discerne duhul său, negreşit el nu va şti cum să comunice cu Dumnezeu în duh. Numaidecât el va pune gândurile şi emoţiile sufletului pe seama lucrărilor duhului.  Şi astfel se va mărgini la dome­niul din afară, nemaifiind în stare să pătrundă pe  tărâmul spiritual.

1 Corinteni 2:11 vorbeşte despre „duhul omului care este în el“.
1 Corinteni 5:4 aminteşte cuvintele „duhul meu“.
Romani 8:16 spune: „duhul nostru“.
1 Corinteni 14:14 foloseşte cuvintele: „duhul meu“.
1 Corinteni 14:32 vorbeşte despre „duhu­rile proorocilor“.
Proverbe 25:28 spune „duhul lui propriu“. (Darby)
Iar la Evrei 12:23 citim: „duhurile oame­nilor drepţi“.Zaharia 12:1 spune că „Domnul… a făurit duhul omului din el“.

Versetele de mai sus sunt suficiente pentru a dovedi că fiinţele umane posedă un duh omenesc. Acest duh (sau spirit) nu este si no nim cu sufletul şi nu este tot una cu Duhul Sfânt. Noi ne închinăm lui Dum­nezeu în duhul acesta.

Potrivit învăţăturii Bibliei şi experienţei credincioşilor, putem spune că duhul omenesc e compus din trei părţi; sau, altfel spus, duhul are trei funcţii: conştiin­ţa, intuiţia şi co muniunea. Con ştiinţa este organul discernământului, care deosebeşte binele de rău; dar nu prin influenţa cunoştinţelor înmagazinate în minte, ci printr ­o capacitate spontană de a judeca. Adesea raţiunea va justifica anumite ac­ţiuni pe care con ştiinţa noastră le va condamna. Lucrarea con ştiinţei este inde­pendentă şi directă; ea nu se pleacă în faţa părerilor din afară. Dacă omul gre­şeşte, îndată ea îşi va ridica glasul acuza­tor. Intuiţia este organul de simţire al duhului omenesc. Se deosebeşte atât de mult de simţirea fizică şi sufletească, încât e numit intuiţie. Intuiţia presupune o per­cepţie directă, independentă de orice influ­enţă din afară. Acea cunoaştere pe care o do bândim fără nici un ajutor din partea minţii, a emoţiilor ori a voinţei ne este dată pe cale intuitivă. „Cunoaştem“ cu adevărat prin intuiţia noastră; mintea doar ne ajută să „înţelegem“. Descope ririle din partea lui Dum ne zeu şi toate mişcările Duhului Sfânt îi sunt aduse la cunoştinţa credinciosului prin intermediul intuiţiei sale. Comuniunea este închi narea la Dum nezeu. Organele sufletului nu sunt în stare să se închine lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi cu prins de gându­rile, sentimentele sau intenţiile noastre, căci El nu poate fi cunoscut neimjlocitdecât în duhul nostru. Când ne închinăm lui Dum nezeu şi comunicăm cu El, aces­te lucruri se fac direct în duhul nostru. Aceste activităţi au loc în „omul dinăun­tru“, nu în suflet sau în omul din afară.

În concluzie, vom spune că aceste trei elemente: conştiinţa, intuiţia şi comuniu­nea sunt strâns înrudite între ele şi func­ţionează în coordonare unele cu altele. Relaţia dintre conştiinţă şi intuiţie este următoarea: conştiinţa judecă potrivit cu intuiţia; ea condamnă toate purtările care nu corespund îndrumărilor date de intui­ţie. Intuiţia este înrudită cu comuniu nea sau închinarea în sensul că Dumnezeu e cunoscut de om pe cale intuitivă şi­Şi descoperă voia Sa omului prin intuiţie. Oricât ne­am strădui, numai deducţia sau aşteptările noastre nu vor fi în stare să ne ofere cu noaşterea lui Dumnezeu.

Din următoarele trei grupe de versete din Scriptură se va observa îndată că duhul nostru posedă funcţia conştiinţei (nu vom spune însă că duhul nostru este conştiinţa), funcţia intuiţiei (sau simţul spiritual) şi funcţia comuniunii (sau a închinării).

A) Funcţia conştiinţei din duhul omului
„Domnul Dumnezeul tău i-­a împietrit duhul“ Deut. 2:30.
„Îi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit“ Ps. 34:18.
„Pune în mine… un duh nou şi drept“ Ps. 51:10.
„După ce a terminat Isus de vorbit astfel, a fost tulburat în duhul Lui“ Ioan 13:21.
„Duhul lui s-­a tulburat la vederea cetăţii pline de idoli“ Fapte 17:16.
„Duhul Însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu“ Romani 8:16.
„Căci eu, măcar că n-­am fost la voi în trup, dar fiind de faţă în duh, am şi judecat, ca şi când aş fi fost de faţă“ 1 Cor. 5:3.
„N­-am avut odihnă în duhul meu“ 2 Cor. 2:13 AV.
„Dumnezeu nu ne-­a dat un duh de frică“ 2 Tim. 1:7.

B) Funcţia intuiţiei din duhul omului
„Duhul este plin de râvnă“ Mat. 26:41.
„Isus îndată a cunoscut în duhul Său“ Marcu 2:8.
„Isus a suspinat adânc în duhul Său“ Marcu 8:12.
„Isus… S­-a înfiorat în duhul Său“ Ioan 11:33.
„Pavel era presat în duhul“ Fapte 18:5 versiu nea AV.
„El… avea un duh înfocat“ Fapte 18:25.
„împins de duhul, mă duc la Ierusalim“ Fapte 20:22.
„Cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului, care este în el?“ 1 Cor. 2:11
„căci mi-­au răcorit duhul meu şi al vos­tru“ 1 Cor. 16:18.
„ne-­am bucurat şi mai mult de bucuria lui Tit, al cărui duh a fast răcorit de voi toţi“ 2 Cor. 7:13.

C) Funcţia comuniunii din duhul omului
„Mi se bucură duhul în Dumnezeu, mân­tuirea mea“ Luca 1:47.
„Adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi adevăr“ Ioan 4:23.
„Pe care­-L slujesc cu duhul meu“ Rom. 1:9.
„Noi slujim. . . în noua viaţă a duhului“ Rom. 7:6.
„Voi aţi primit duhul înfierii, care ne face să strigăm Ava, Tată“ Rom. 8:15
.„Duhul Însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru“ Rom. 8:16.
„Dar cine se lipeşte de Domnul este un singur duh cu El“ 1 Cor. 6:17.
„Voi cânta cu duhul“ 1 Cor. 14:15.
„Dacă binecuvântaţi cu duhul“ 1 Cor. 14:16.
„Şi m-­a dus, în duh, pe un munte…“ Ap. 21:10.

Din versetele de mai sus aflăm că duhul nostru posedă cel puţin aceste trei funcţii. Deşi oamenii nenăscuţi din nou nu au încă viaţă, totuşi ei posedă aceste trei funcţii (cu deosebirea că ei se închi­nă la duhurile rele). Unii oameni mani­festă mai multe din aceste funcţii, alţii mai puţine. Asta nu înseamnă însă că nu sunt morţi în păcatele şi fără delegile lor. Noul Testament nu­i consideră salvaţi pe oameni doar pentru că posedă un cuget sensibil, o intuiţie pătrunzătoare sau ten­dinţe şi interes deosebit faţă de domeniul spiritual. Cei care manifestă aceste calităţi nu fac altceva decât să demonstreze că, pe lângă mintea, emoţiile şi voinţa sufle­tului nostru, mai avem şi un duh. Înainte de naşterea din nou, duhul este despărţit de viaţa lui Dum nezeu; numai după naş­terea din nou viaţa lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt ajunge să locuiască în duhul nostru. Abia atunci duhul a fost înviat pentru a putea fi folosit ca instru­ment în mâna Duhului Sfânt.

Țelul urmărit de noi în studierea sem­nificaţiei duhului este de a ne da seama că, întrucât suntem fiinţe umane, pose­dăm un duh, care­şi are entitatea lui separată. Acest duh nu se poate confunda cu mintea omului, cu voinţa lui sau cu
emoţiile lui; dimpotrivă, el cuprinde func­ţiile conştiinţei, intuiţiei şi co mu niunii. Tocmai în duhul nostru efec tuează Dumnezeu naşterea din nou; acolo ne învaţă şi ne conduce El la odihna Lui. Din păcate însă mulţi creştini, după ani şi ani de robie sub controlul sufletului, nu mai ştiu aproape nimic despre existenţa duhului. Ar trebui să tremurăm înaintea lui Dumnezeu, rugându­L să ne înveţe să deosebim prin experienţa noastră persona­lă ce este duhovnicesc (spiritual) de ceea ce este sufletesc.

Înainte de a se naşte credinciosul din nou, duhul lui devine atât de cufundat şi de înconjurat de sufletul său, încât îi este cu neputinţă să ştie dacă un lucru oareca­re emană din sufletul sau din duhul lui – într-­atât de mult s­au confundat func­ţiile duhului cu cele ale sufletului. În plus, duhul şi­a pierdut funcţia sa princi­pală: cea care se referă la Dumnezeu – asta pentru că e mort faţă de Dumnezeu. Şi astfel a ajuns să pară doar ca o anexă a sufletului. Şi pe măsură ce mintea, emoţiile şi voinţa devin tot mai puternice, funcţiile duhului ajung să fie atât de eclipsate, încât să nu mai poată fi recu­noscute. De aceea, trebuie să existe lucra­rea de deosebire între suflet şi duh, după ce a avut loc naşterea din nou la un cre­dincios.

Când cercetăm Scripturile, căpătăm im presia că un duh nenăscut din nou nu funcţionează cu nimic diferit faţă de un suflet, aşa cum reiese din următoarele versete:

„Duhul lui a fost tulburat“ Gen. 41:8.
„Atunci duhul lor a fost potolit faţă de el“ Jud. 8:3 (traducerea Darby).
„Cel cu duhul pripit face multe prostii“ Prov. 14:29 (Darby).
„Un duh posomorât usucă oasele“ Prov. 17:22.
„Cei rătăciţi cu duhul“ Isa. 29:24.„
…şi vă veţi boci, de mâhnit ce vă va fi duhul“ Isa. 65:14.
„Duhul i s­-a împietrit“ Dan. 5:20.

Aceste versete ne arată lucrările duhu­lui nenăscut din nou şi scot în relief cât de asemănătoare sunt aceste acţiuni cu cele ale sufletului. Motivul pentru care nu se aminteşte sufletul, ci duhul este faptul că se are în vedere ce s­a întâmplat în adâncul fiinţei omului. Ni se arată cât de mult a ajuns duhul omului stăpânit şi influenţat de sufletul său, până acolo încât să manifeste lucrările sufletului. Cu toate acestea, deşi stăpânit de suflet, duhul nu îşi încetează existenţa ca organ.

Sufletul

Pe lângă duh, care îl ajută să aibă comu­niune cu Dumnezeu, omul mai posedă şi un suflet – conştiinţa sa de sine. EI devi­ne conştient de existenţa sa prin lucrarea sufletului său, care este sediul personalităţii sale. Elementele care ne conferă umanita­tea noastră aparţin sufletului. Intelectul, gândirea, idealurile, dragostea, emoţiile, discernământul, capa citatea de a opta, de a lua decizii, etc. nu sunt altceva decât diverse experienţe ale sufletului.

Deja s­a arătat că duhul şi trupul fu zio nează în cadrul sufletului, care, la rândul lui, formează organul personalităţii noastre. De aceea Biblia uneori îl numeş­te pe om „suflet“, ca şi când omul nu ar avea decât acest singur element. De pildă, la Geneza 12:5 oamenii sunt numiţi „suflete“ (ASV). Şi din nou, când Iacov şi ­a adus întreaga familie în Egipt, se spune că „toate sufletele casei lui Iacov, care au venit în Egipt, au fost şaptezeci“ (Gen. 46:27 ASV). Găsim numeroase alte cazuri în textul original al Bibliei, când prin „suflet“ se înţelege omul ca atare, deoarece sediul şi esenţa personalităţii este sufletul. A înţelege personalitatea unui om înseamnă a­i înţelege persoana. Existenţa omului, trăsăturile şi viaţa sa – toate îşi găsesc izvorul în suflet. Prin urmare, Biblia îl numeşte pe om „suflet“.

Personalitatea omului e compusă din cele trei facultăţi principale: voinţa, mintea şi emoţiile. Voinţa este instrumentul prin care luăm decizii şi ne dezvăluim capacita­tea op ţiu nii. Ea exprimă acordul sau dezacordul nostru: „voi face“ sau „nu voi face cutare lucru“. Fără această facultate omul ar fi un simplu automat. Mintea, instru­mentul gân dirii noastre, ne dezvăluie capa­citatea in telectuală. Din ea izvorăsc: înţelep­ciu nea, cunoştinţa şi raţiunea. Absenţa acestei facultăţi îl face pe om să fie nătâng şi „lipsit de personalitate“. Instrumentul prin care îndrăgim sau urâm un lucru sau o fiinţă este instrumentul emoţiei. Prin ea putem să ne exprimăm dragostea sau ura şi să ne simţim bucu­roşi, mânioşi; trişti sau fericiţi. Orice deficienţă la acest capitol va avea drept rezultat un caracter insensibil şi împietrit.

Când studiem Biblia atent, vom ajun­ge inevitabil la concluzia că aceste trei funcţii de bază ale personalităţii aparţin negreşit sufletului. În acest sens, textele din Scriptură sunt prea numeroase pentru a putea fi citate aici. Iată doar câteva din ele:

A)Facultatea voinţei din sufletul omului
„Tu nu­l laşi în voia (în original „sufle­tul“) duşmanilor lui“ Ps. 41:2.
„lăsat în voia (în original „sufletul“) vrăj­maşelor tale“ (Ez. 16:27).
„S-­o laşi să plece unde va voi“ (în ori­ginal „sufletul“) Deut. 21:14.
„Aha, iată ce-­mi dorea sufletul“ Ps. 35:25.
„Puneţi­-vă acum inima şi sufletul să caute pe Domnul, Dumnezeul vostru“ 1 Cro. 22:19.
„Unde doresc și-­şi înalţă sufletul să se întoarcă să locuiască iarăşi“ Ier. 44:14, Versiunea amplificată.
„De aceste suferinţe sufletul meu refuză să se atingă“ Iov 6:7, Versiunea amplificată.
„Ah! Sufletul meu ar vrea mai bine gâtu­irea, mai bine moartea decât aceste oase!“ Iov 7:15.

„Voia“ sau „sufletul“ din textele de mai sus se referă toate la voinţa umană.
„A ­şi pune inima“, „a­-şi înălţa sufletul“ sau „a vrea mai bine să“ exprimă toate puterea sufletului de a­şi exercita voinţa.

B) Facultatea intelectului sau a minţii din sufletul omului
„…lucrul spre care îşi înalţă ei sufletul, pe fiii şi fiicele lor“ Ezech. 24:25 Darby.
„Lipsa cunoştinţei este o pagubă pentru suflet“ Prov. 19:2 Darby.
„Până când voi avea sufletul plin de griji“ (în siriacă şi în ebraică: „Până când mă voi sfătui cu sufletul meu“) Ps. 13:2
.„Minunate sunt lucrările Tale şi ce bine ştie sufletul meu lucrul acesta!“ Ps. 139:14.
„Când îşi aduce aminte sufletul meu de ele, este mâhnit în mine“ Plângerile lui Ieremia 3:20.
„Cunoştinţa va fi desfătarea sufletului tău“ Prov. 2:10.
„Păstrează înţelepciunea şi chibzuinţa! Căci ele vor fi viaţa sufletului tău“ Prov. 3:21,22.
„Înţelepciunea este bună pentru sufletul tău“ Prov. 24:14.

Aici „cunoştinţă“, „înţelepciune“, pre­cum şi „a se gândi“, „a-­şi aduce aminte“ sunt toate activităţi ale intelectului sau ale minţii omului, despre care Biblia ne spune că emană din suflet.

C) Facultatea emotiei din sufletul omului
1) Emoții care exprimă acțiunea
„Şi de atunci sufletul lui Ionatan s-a alipit de sufletul lui David şi Ionatan l­-a iubit ca pe sufletul lui“ 1 Sam. 18:1.
„Tu, pe care te iubeşte inima mea“ Cânt. 1:7.
„Sufletul meu preamăreşte pe Domnul“ Luca 1:46.
„Care sunt urâţi de sufletul lui David“ 2 Sam. 5:8.
„Sufletul Meu nu-i mai răbda“ Zah. 11:8.
„Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău… din tot sufletul tău“ Deut. 6:5.
„Voi vorbi în amarăciunea sufletului meu“ Iov 10:1.
„Sufletul lor se dezgustase de orice hrană“ Ps. 107:18.

2)Emoții care exprimă dorința
„Să cumperi tot ce­ţi va dori sufletul“ Deut. 14:26 Darby.
„Sufletul meu tânjeşte după curţile Domnului“ Ps. 84:2.
„Dorinţa sufletului tău“ Ezech. 24:21 Darby.
„Aşa tânjeşte sufletul meu după Tine, Doamne“ Ps. 42:1.
„Sufletul meu Te doreşte noaptea“ Isa. 26:9
„În care îşi găseşte sufletul meu toată plăcerea“ Mat. 12:18.

3)Emoții care exprimă simțăminte
„O sabie îţi va străpunge sufletul“ Luca 2:35.
„Toţi erau amărâţi în suflet“ 1 Sam. 30:6.
„Las-­o, căci este tare amărâtă“ 2 Regi 4:27.
„Sufletul Lui a fost întristat pentru sufe­rinţele lui Israel“ Jud. 10:16 Darby.
„Până când îmi veţi întrista sufletul?“ Iov 19:2.
„Şi sufletul meu este plin de veselie în Dumnezeul meu“ Is. 61:10.
„Înveseleşte sufletul robului tău“ Ps. 86:4.
„Le tânjea sufletul în ei“ Ps. 107:5.
„De ce te mâhneşti, suflete“ Ps. 42:5.
„Întoarce-­te, suflete, la odihna ta“ Ps. 116:7.
„Mi se topeşte sufletul de dor“ Ps. 119:20.
„Cuvintele prietenoase sunt ca un fagur de miere, dulci pentru suflet şi sănă­toase pentru oase“ Prov. 16:24.
„…şi sufletul vostru se va desfăta cu bucate gustoase“ Isa. 55:2.
„Când îmi tânjea sufletul în mine“ Iona 2:7.
„Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte“ Mat 26.38.
„Acum sufletul Meu este tulburat“ Ioan 12:27.
„Căci neprihănitul acesta, care locuia în mijlocul lor, îşi chinuia în toate zilele sufletul lui neprihănit…“ 2 Petru 2:8.

Vom observa din textele de mai sus că sufletul e în stare de a iubi, de a urî, de a dori, de a aspira şi de a simţi.

După ce am făcut acest scurt studiu biblic, ne va fi foarte uşor să constatăm că sufletul omului cuprinde în el acea parte numită voinţa, apoi intelectul şi, în sfârşit, emotia.

Viaţa sufletului
Unii cercetători ai Bibliei au scos în evidenţă faptul că în limba greacă s-­au folosit trei cuvinte pentru a exprima cuvântul „viaţă“: (1) bios (2) psyche (3) zoe. Toate trei exprimă ideea de viaţă, dar sensurile lor se deosebesc întrucâtva. Bios se referă la mijlocul prin care avem viaţă. Domnul Isus a folosit acest cuvînt când a lăudat­o pe femeia care a aruncat în cutia cu bani din templu toata averea ei – „tot traiul ei“. Zoe este forma cea mai înaltă de viaţă – viaţa spiritului. Ori de câte ori Biblia vorbeşte despre viaţa veş nică, foloseşte acest cuvânt. Psyche se referă la viaţa animată a omului, la viaţa lui naturală sau la viaţa sufletulul lui. Biblia foloseşte acest termen atunci când descrie viaţa umană.

Se cuvine să observăm aici că terme­nii: „suflet“ şi „viaţa sufletului“ din Biblie sunt identici în original. În Vechiul Testament cuvântul ebraic pentru „suflet“ – nefeş – este folosit în egală măsură pentru „viaţa sufletului“. În consecinţă, Noul Testament foloseşte cuvintul psycheatât pentru „suflet“, cât şi pentru „viaţa sufletului“. Rezultă că „sufletul“ nu numai că este unul din cele trei elemente alcătu­itoare ale omului, ci chiar viaţa omului – viaţa sa naturală. În multe locuri din Biblie, cuvântul „suflet“ este tradus prin ,,viaţă“.

„Numai carne cu viaţa ei, adică sângele ei, să nu mâncaţi“ Gen. 9:4, 5.
„Viaţa trupului este în sânge“ Lev. 17.11.
„Cei care căutau să ia viaţa copilului au murit“ Mat. 2:20.
„Este îngăduit în ziua Sabatului… a scăpa o viaţă sau a o pierde?“ Luca 6:9.
„Oameni… care şi­-au pus în joc viaţa pentru Numele Domnului nostru Isus Cristos“ Fapte 15:26.
„Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea“ Fapte 20:24.
„Ca să-­Şi dea viaţa ca preţ de răscumpă­rare pentru mulţi“ Mat. 20:28.
„Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi“ Ioan 10:11, 15, 17.

Cuvântul „viaţă“ din aceste versete nu este altul decât termenul „suflet“ în ori­ginal. Este tradus astfel deoarece ar fi greu de înteles în forma în care se află în original. Dar sufletul este însăşi viaţa omului.

Aşa cum am arătat deja, „sufletul“ este unul din cele trei elemente ale omu­lui. „Viaţa sufletului“ este viaţa naturală a omului, care­i conferă existenţa, care îl animă. Este viaţa prin care trăieşte omul azi; este puterea prin care omul devine ceea ce este. Întrucât Biblia aplică terme­nii nefeş şi psyche atât la suflet, cât şi la viaţa omului, e limpede că deşi aceste două elemente se pot deosebi unul de altul, nu se pot separa. Ele se disting în măsura în care, spre exemplu, în anumite locuri psyche trebuie tradus fie prin „suflet“, fie prin „viaţă”. Traducerile nu se pot inversa aici, nu sunt interschimba­bile. De pildă, „suflet“ şi „viaţă“ din Luca 12:19­23 şi Marcu 3:4 sunt de fapt unul şi acelaşi cuvânt în original, dar nu ar avea nici un sens dacă le­-am traduce cu aceşi cuvânt în limba engleză (şi în limba română, n.traducătorului). Totuşi ele sunt inseparabile, deoarece la om sunt complet fuzionate. Fără suflet omul nu poate trăi. Biblia nu ne spune niciodată că omul ar poseda viaţa în afara sufletu­lui lui. Viaţa omului nu este altceva decât sufletul lui, care pătrunde în tot trupul lui. Când sufletul este alipit de trup, el devine viaţa omu1ui. Viaţa este fenome­nul sufletului. Biblia consideră trupul actual al omului un „trup sufletesc“ (1 Cor. 15:44 în original), deoarece viaţa trupului nostru actual este cea a sufletu­lui. Prin urmare, viaţa omului nu este altceva decât expresia unităţii dintre ener­giile mentale, emotive şi voliţionale ale sale. „Personalitatea“ cuprinde şi ea aces­te părţi diferite, dar viaţa sufletului este viaţa propriu-­zisă a omului. Este cât se poate de important de reţinut faptul că sufletul este viaţa omu­lui, deoarece acest lucru hotărăşte ce fel de creştini vom fi – spirituali (duhovni­ceşti) sau sufleteşti. Lucrul acesta va fi explicat mai pe larg în continuare.

Sufletul şi eul omului
Întrucât am văzut că sufletul este sediul personalităţii noastre, organul voin­ţei şi însăşi viaţa noastră naturală, conchi­dem că sufletul este adevăratul nostru „eu“. Eul nostru este sufletul. Şi lucrul aceste poate fi demonstrat din Cuvântul lui Dumnezeu. La Numeri 30, sintagma „să se lege pe sine“ apare de zece ori. În original se spune „să­şi lege sufletul“. De aici rezultă că suntem îndreptăţiţi să spu­nem că sufletul nostru este eul nostru. În multe alte texte din Biblic găsim cuvântul „suflet“ tradus prin cuvântul „eu“ sau „sine însuşi“. De pildă:

„Să nu vă spurcaţi [pe voi înşivă] prin ele“ Lev. 11:43.
„Să nu vă întinaţi“ Lev. 11:44.
„Pentru ei înşişi şi urmaşii lor“ Est. 9:31.
„Tu, care te sfâşii în mânia ta“ Iov 18:4.
„s-­a aprins de mânie împotriva lui Iov, pentru că zicea că este fără vină îna­intea lui Dumnezeu“ Iov 32:2.
„Dar ei înşişi vor merge în robie“ Is. 46:2.
„Veţi putea numai să pregătiţi mâncarea fiecărui ins (în original: „a fiecărui suflet“)“ Ex. 12:16.
„Cetăţi de scăpare, unde să poată scăpa ucigaşul care va omorî pe cineva (în original: „care va omorî pe un om („un suflet“) fără voie“ Num. 35:11,15.
„O, de-­aş muri (în original: „de­-ar muri sufletul meu“) moartea celor neprihă­niţi“ Num. 23:10.
„Când aduce cineva (în original: „vreun suflet“) ca dar Domnului o jertfă de mâncare“ Lev. 2:1
„Mi­-am liniştit sufletul“ Ps. 131:2.„Să nu-­ţi închipui că numai tu (în origi­nal: „numai sufletul tău“) vei scăpa dintre toţi iudeii“ Est. 4:13.
„Domnul Dumnezeu a jurat pe Sine Însuşi (în original: „pe sufletul Lui“)“ Amos 6:8.

Aceste versete din Vechiul Testament ne arată în multe feluri cum sufletul omului este chiar eul lui.

Și Noul Testament ne dă aceeaşi impresie. ,,Sufletele“ de la 1 Petru 3:20 nu sunt altceva decât cele opt persoane. La fel la Fapte 27:37 este vorba de două sute şaptezeci şi şase de persoane. Iată ce spune Romani 2:9: „Necaz şi strâmto­rare va veni însă peste orice suflet ome­nesc care face răul“. Deci a avertiza sufletul unui om care face rău înseamnă a­l avertiza pe omul respectiv. La Iacov 5:20 a salva un suflet este totuna cu a salva un păcătos. Iar la Luca 12:19 cuvin­tele pe care le rosteşte omul nechibzuit către sufletul lui şi le spune de fapt lui însuşi. Prin urmare, este limpede că toată Biblia consideră sufletul omului sau viaţa sufletului drept omul însuşi.

Găsim o confirmare a acestui fapt în cuvintele Domnului Isus, redate în două dintre evanghelii. La Matei 16:26 se spune astfel: „Şi ce i­-ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-­ar pierde viaţa? (psyche) Sau, ce ar da un om în schimb pentru viaţa[sufletul] său?“ (psy-che) Pe când Luca 9:25 redă astfel aces­te cuvinte: „Şi ce i­ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă s­-ar prăpădi sau s-­ar pierde pe sine însuşi? (eautov)“ Ambii evanghelişti redau aceleaşi cuvinte ale Domnului Isus, totuşi unul foloseşte cuvântul „suflet“, altul „el însuşi“. Rezultă de aici că Duhul Sfânt Se foloseşte de Matei pentru a explica sensul lui ,,el însuşi“ din Luca, iar de Luca se foloseşte pentru a explica sensul lui „suflet“ din Matei. Sufletul omului sau viaţa este omul însuşi şi vice versa.

Un asemenea studiu ne ajută să înţe­legem că pentru a fi om trebuie să împăr­tăşim tot ceea ce cuprinde sufletul omului. Fiecare om natural posedă acest element împreună cu tot ce cuprinde el, deoarece sufletul este viaţa comună de care au parte toţi oamenii. Înainte de naşterea din nou, tot ce cuprinde termenul viaţă – eul, forţa, viaţa însăşi, tăria, capacitatea opţiu­nii, gândirea, opiniile, dragostea, sentimen­tele – face parte din suflet. Cu alte cuvin­te, viaţa sufletului este viaţa pe care o moşteneşte un om când se naşte. Tot ce posedă această viaţă şi tot ce poate deveni se găsesc în domeniul sufletului. Dacă vom reuşi să distingem ceea ce este sufle­tesc, ulterior ne va fi mai uşor să recu­noaştem ce este spiritual şi astfel vom fi în stare să deosebim ce este duhovnicesc de ceea ce este doar sufletesc.


Omul spiritual de Watchman Nee

Traducere: Doru Motz

Sursa: o găsiți în Biblioteca Creștină Online

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s