by Ion-Florin Florescu

M-am plictisit să tot dau peste o frază spusă mereu pe jumătate și, ca atare, despuiată de înțelesul ei: „Cea mai mare viclenie a diavolului e să ne încredinţeze că nu există.” Ar trebui ca vorbirea în citate de pe facebook să fie considerată păcat împotriva cuvântului.

De fapt, predicatorul lui Baudelaire din „Jucătorul mărinimos” își avertizează ascultătorii cu aceste cuvinte: „Niciodată să nu uitaţi, când veţi auzi lăudându-se progresul luminilor, că cea mai izbutită viclenie a Diavolului e să vă încredinţeze

că nu există!” *

„Progresul luminilor”, iată oportunitatea pe care a sesizat-o diavolul lui Baudelaire și circumstanța care clarifică sensul acestei fraze. 

Ce este mai bun și mai de dorit decât acest soare al progresului care încălzește și luminează planeta? Dar ține-i pe oameni cu ochii în el și nu vor mai distinge nimic altceva împrejur. Dacă le vei spune de umbre, dacă le vei aminti de întuneric, îți vor râde în nas: aiurezi, prietene, totul este lumină.

Însă este aceasta cea mai mare viclenie a diavolului? Până la un punct, pentru că există una mai eficientă: odată ce l-ai dibuit, să-ți întoarcă spatele, ca să lași garda jos. Să facă pe mortul în păpușoi, ca să te duci liniștit acasă. Să-și însceneze dispariția, intrând într-o turmă de porci care se va arunca în mare. Cititorul Evangheliei răsuflă ușurat la această priveliște. Primejdia a trecut, își spune el, în timp ce demonii Gadarei, ieșiți din scalda temporară care n-are puterea să-i înece, îl fixează tăcuți de pe mal.

Cititorule al Evangheliei, nu te lăsa dus în eroare de porcii care se aruncă în mare! Când demonii fac circ la marginea orașului, tu teme-te mai degrabă de cetățeanul cu șepcuță de jocheu, care-ți iese înainte în parc și-ți arată binevoitor portița turnantă ce duce spre șinele de tramvai.

* Charles Baudelaire, Mici poeme în proză, traducere de G. Georgescu, Editura Univers, 1971.

Jurnal Scoțian