După 30 de ani de la căderea Comunismului: Cultele neoprotestante n-au făcut act de a “condamna” comunismul și trădătorii din culte

În 1978 eram membru al Bisericii Baptiste din oraşul Caransebeş, şi în acel an am fost ales ca membru al Comitetului Bisericii. Cum am ajuns în Comitetul Bisericii? Pentru prima dată s-a hotărât ca alegerile să fie făcute cu vot secret, ceea ce a dus la o schimbare de gardă. Oamenii regimului nu au mai fost aleşi, iar cei în care Biserica avea încredere au format noul Comitet. Împreună cu alţi credincioşi baptişti am acţionat în ALRC (Asociaţia pentru Libertate Religioasă şi de Conştiinţă) urmând sfaturile pe care Iosif Ţon ni le-a dat în 1973 prin lucrarea „Cine îşi va pierde viaţa”. În lucrarea menţionată Iosif Ţon sesiza o serie de  abuzuri efectuate asupra credincioşilor baptişti şi asupra Bisericilor baptiste de către  Departamentul Cultelor în cooperare cu Uniune Baptistă de la Bucureşti. Astfel, el afirma că statul comunist şi-a extins influenţa asupra Bisericilor şi a creat o criză majoră legată de funcţionarea Bisericilor. Autorul tratatului îndemna Bisericile să spună un NU categoric statului comunist, arătând că opoziţia faţă de amestecul statului în problemele Bisericii este o datorie sfântă a Bisericilor şi a  credincioşilor, chiar dacă această opoziţie ar însemna pierderea vieţii.

De asemenea, el acuza Comitetul Uniunii Baptiste de amestec abuziv în  roblemele interne ale Bisericilor, decizând cine să slujească în Biserici, punând păstori cari nu erau decât „şefi de unitate,” şi iniţiind alte acţiuni samavolnice, prin care  Uniunea transformase Cultul Baptist într-un cult papistaş unde vârfurile ierarhiei eclesiastice hotărau toate lucrurile în Bisericile locale şi aceasta după directivele primite de la Departamentul Cultelor. Lucrarea făcea apel la credincioşii baptişti să nu permită reprezentanţilor Cultului să se atingă de mărturisirea de  credinţă care garanta dreptul Bisericilor de a decide autonom în problemele de organizare şi activitate.

Noi, cei din Comitetul Bisericii din Caransebeş, am hotărât să aplicăm sfaturile  date. De aceea am acţionat în ALRC cu convingerea că                                                                           -pag.359-

informarea credincioşilor din România cu privire la abuzurile practicate de  reprezentanţii Guvernului român va duce la oprirea acestor abuzuri sau cel puţin va determina pe mai mulţi credincioşi să aibă curajul de a se opune unor astfel de abuzuri. Bineînţeles, că acţiunile noastre nu au fost pe placul Guvernului, care a intervenit prin reprezentanţii Comunităţii Baptiste de la Timişoara cerându-le înlăturarea noastră (a celor din ALRC) din Comitet şi din Biserică. Conducerea Comunităţii Baptiste de la Timişoara a acţionat imediat decretând excluderea noastră. Biserica locală ştiind că prerogativa primirii sau excluderii membrilor îi aparţine, nu a acceptat hotărârea Comitetului Comunităţii de la Timişoara. Aceştia au apelat la Comitetul Uniunii de la Bucureşti. Reprezentanţii Uniunii au cerut Bisericii să aibă o Adunare Generală în care să excludă pe membrii
ALRC. Comitetul Bisericii l-a contactat pe Iosif Ţon şi l-a întrebat cum să  procedeze, ştiind că dacă Adunarea Generală va fi condusă de cei de la Bucureşti, nu te puteai aştepta la obiectivitate şi s-ar putea ajunge la decizii ce vor fi luate în acord cu dorinţa Guvernului. Iosif Ţon a spus că Adunarea Bisericii este cea care hotărăşte, şi i-a îndemnat să aibă o Adunare Generală după cum li s-a cerut. Biserica a avut această Adunare Generală şi şi-a exprimat poziţia fermă de a avea pe acei fraţi nu numai ca membri ai Bisericii, ci şi ca membri mai departe în Comitet. Fratele Belciu Busuioc a declarat că a fost o Adunare Generală foarte frumoasă şi cu o decizie de necontestat. Bineînţeles că Adunarea respectivă nu a
fost recunoscută de cei de la Comunitate şi de cei de la Bucureşti, care au  programat să vină la Caransebeş şi să organizeze ei o altă Adunare
Generală peste trei săptămâni.

În duminica în care noi am avut Adunarea Generală după serviciul de dimineaţă (25 septembrie), ne-am trezit spre seară cu fratele Ţon la uşa Bisericii. Fraţii s-au bucurat de această vizită şi l-au poftit să predice Evanghelia. El însă a vrut să ştie dacă membrii Comitetului de pe lista neagră a Uniunii mai erau în funcţie. Când i s-a spus că Biserica a hotărât să îi reţină, el a afirmat că Adunarea Generală nu a fost statutară. Conducătorii Bisericii i-au cerut să nu se amestece în  problemele Bisericii, ci mai degrabă să vestească Evanghelia. Ignorând total sfatul care i-a fost dat, Iosif Ţon a declarat că decizia Bisericii nu era valabilă, deoarece membrii Bisericii nu au petrecut trei săptămâni în post şi rugăciune înainte de a avea  Adunarea Generală. El a cerut să se anuleze decizia Bisericii şi membrii să stea trei săptămâni în post, şi după aceea să aibă o nouă Adunare Generală în care să decidă soarta celor ce erau atacaţi de autorităţi şi de reprezentanţii Cultului.  Biserica a rămas foarte                                                                     -pag.360-

dezamăgită de poziţia lui Iosif Ţon faţă de hotărârile Adunării Generale care au fost în totalitate statutare, dar pe care el voia să le anuleze,  deoarece Biserica nu a stat trei săptămâni în post şi rugăciune! De ce voia Iosif Ţon ca Biserica să nu acţioneze decât peste trei săptămâni? Nu e un secret. El ştia că Uniunea îşi propusese să vină la Caransebeş peste trei săptămâni.

Aşa s-a ajuns la conflict deschis cu Comunitatea de la Timişoara şi cu Uniunea de la Bucureşti. Biserica însă nu a cedat în faţa presiunilor şi ameninţărilor.  Înţelegând că Biserica Baptistă din Caransebeş nu se va conforma cerinţelor Comunităţii de Timişoara, reprezentanţii acestei Comunităţi s-au plâns că nu primesc bani de la Biserica din Caransebeş şi au cerut să facă o verificare a finanţelor. Se urmărea ca Biserica să fie acuzată de nereguli financiare, şi prin aceasta să se facă presiuni pentru înlăturarea Comitetului. Noi, cei din Comitet, am chemat la întrunirea programată pe fraţii Liviu Olah şi Pavel Nicolescu. În momentul în care reprezentanţii Comunităţii din Timişoara au constatat prezenţa celor doi, au renunţat la verificare, înţelegând că nu pot manipula lucrurile. Între timp, primarul oraşului Caransebeş ne-a spus răspicat: „Noi alegem în
Comitetul Bisericii Baptiste pe cei ce sunt loiali patriei” – prin patrie înţelegând Partidul Comunist, dându-ne de înţeles că toată rezistenţa noastră este zadarnică.

Biserica însă nu a cedat în faţa presiunilor şi ameninţărilor. După trei săptămâni, vineri seara în 13 octombrie, reprezentanţii celor două foruri împreună cu  împuternicitul Cultelor de la Bucureşti, s-au deplasat la Caransebeş şi împreună cu membri ai Securităţii au vrut să organizeze o altă Adunare Generală în care ei să conducă lucrările, ceea ce Biserica nu a acceptat. Discuţiile cu aceşti  reprezentanţi au fost înregistrate şi pot fi audiate.

Cu acea ocazie preşedintele Cultului Baptist a spus: „Noi decidem în Biserică!” Secretarul general al Uniunii a declarat şi el: „Dacă nu vă supuneţi, chemăm autorităţile!” – prin aceasta încercând să intimideze pe membrii Bisericii să cedeze în faţa organelor de Miliţie care erau deja prezente şi care aduseseră împreună cu ei oameni fără căpătâi cu ciomege. Reprezentantul Comunităţii de Timişoara a cerut următoarele: „Noi am decis la Timişoara ca aceşti membrii să fie excluşi, şi cerem să vă supuneţi!” Tuturor acestora li s-a dat voie să vorbească, dar nu li s-a permis să ţină o altă Adunare Generală şi nici să predice la  amvonul Bisericii.

Sâmbăta, a doua zi, autorităţile au cerut unor fraţi din Comitet

                                                   -pag.361-

să se prezinte la sediul Miliţiei, unde Miliţia a împărţit cu generozitate amenzi. Câţiva am refuzat să ne deplasăm la sediul Miliţiei şi să plătim aceste amenzi. Cei care le aplicau nu aveau nici un temei legal pentru aceasta. Miliţia a emis  mandate de arestare pentru aceşti membri ai Bisericii.

A venit apoi serviciul de botez în Biserica Baptistă din Caransebeş, duminică 15  octombrie. În drum spre Biserică soţia mea şi cu tatăl meu au fost arestaţi. Cu o zi înainte eu am fost trimis de întreprindere cu un transport de camion la Bucureşti unde trebuia să rămân până luni, ceea ce a dat speranţe conducătorilor Uniunii că vor putea manipula Biserica. În mod providenţial Dumnezeu mi-a ajutat să termin lucrarea mai repede şi să ajung duminică dimineaţa înapoi la Caransebeş. Mai marii de la Comunitate şi Uniune s-au înfăţişat la Biserică împreună  cu Securitatea, cerând ca ei să conducă serviciile, ceea ce Biserica a  refuzat, însărcinând cu conducerea serviciului pe fraţii necompromişi invitaţi cu această  ocazie, Octavian Doboş şi Pavel Gavrilovici. Mai erau prezenţi fratele Dimitrie  Ianculovici, şi fratele Medrea de la Hunedoara. În cadrul serviciului ce a urmat reprezentanţii Cultului au încercat să producă dezordine întrerupând ora de  rugăciune, refuzând să se ridice în picioare la citirea Cuvântului, etc. Apoi au solicitat autorităţile să intervină.

La terminarea serviciului de botez Miliţia (11 miliţieni) a intervenit încercând arestarea noastră, dar nu au putut face acest lucru deoarece mulţi fraţi erau prezenţi şi făceau cordon împrejurul nostru. De aceea au chemat soldaţi de la pompieri. Miliţia şi pompierii au acţionat în comun şi au brutalizat pe Emeric  Iuhasz, pe Dimitrie Ianculovici, pe Petre Cocârţeu şi pe subsemnatul. Mi s-a  aplicat o lovitură cu bastonul în faţă, ceea ce a dus la o rană deschisă care mi-a umplut faţa de sânge. Am fost bătuţi în public, arestaţi şi duşi la sediul Miliţiei. Printre cei arestaţi a fost şi copilul meu de 17 ani, care bătut fiind, totuşi a  reuşit să fugă din curtea Miliţiei. La secţia de Miliţie am fost bătuţi din nou, sistematic, şi  ni s-a cerut să semnăm declaraţii în care securiştii spuneau că recunoaştem că suntem vinovaţi. Refuzul nostru a dus la bătăi şi mai sângeroase. Toate acestea  pentru că am refuzat să supunem Biserica autorităţilor şi deciziilor samavolnice  venite de la Comunitate şi Uniune.

În aceeaşi seară, împuternicitul Cultelor, Cristoiu, şi reprezentanţii Uniunii  Baptiste erau pe peronul gării şi vorbeau de cele întâmplate. O soră de-a noastră a fost prezentă la discuţia lor şi a putut auzi pe împuternicit spunând că nu există temei de acţiune judecătorească, întrucât noi, cei arestaţi, nu am călcat nici o lege. Preşedintele Cultului Baptist şi

                                                                  -pag.362-

secretarul Uniunii au insistat ca să fim condamnaţi la închisoare, şi să fim daţi ca exemplu, întrucât suntem un pericol pentru societate.

După arestarea noastră membrii Bisericii au venit în faţa sediului Miliţiei cerând eliberarea celor arestaţi. Răspunsul Miliţiei a fost că au arestat pe fratele Prejban Ionel şi pe toţi bărbaţii pe care i-au putut şi apoi, în faţa noastră fratele Ionel Prejban a fost bătut şi torturat foarte crunt. În timp ce îi smulgeau părul de pe piept, fratele Prejban a leşinat. Pe ceilalţi fraţi arestaţi i-au forţat să spargă lemne în unitate până dimineaţa, când au fost eliberaţi. Cei care am rămas arestaţi am fost supuşi unor interogări şi ni s-a cerut din nou să semnăm declaraţiile formulate de Procuror, ceea ce am refuzat.

La proces am avut ocazia să arătăm modul barbar în care am fost torturaţi şi am  spus judecătorului că nici hitleriştii nu au dovedit mai multă barbarie. Am fost condamnaţi la închisoare. Ca să înţelegeţi durata detenţiei ce am primit-o, o să  expun un episod ce s-a petrecut în 1990. După revoluţia din 1989 m-am întors în  România în vizită, şi un vecin mi-a relatat următoarele:

„Domnul judecător Musteţea a mers personal la Bucureşti pentru a obţine o  sentinţă mai uşoară decât aceea pe care o cereau preşedintele Uniunii Baptiste şi secretarul Uniunii. Aceştia au cerut 20 de ani de puşcărie pentru cei arestaţi, dar judecătorul a insistat pentru sentinţe mai uşoare”.

I-am mulţumit acestui vecin pentru cele mi-a spus. Am înţeles că duşmanii noştri  cei mai înverşunaţi nu au fost organele comuniste, ci „fraţii” noştri de la conducerea Cultului Baptist, şi am înţeles că organele comuniste au dat dovadă de mai mult simţ al dreptăţii decât cei ce se numeau fraţii noştri. Fratelui Prejban i s- au dat opt luni de închisoare, fratelui Petru Cocârţeu i s-a dat un an, iar mie mi-a  revenit un an şi jumătate, fiind considerat cel mai periculos.

După aceste lucruri a urmat ceea ce a fost mai ciudat. Am ştiut că reprezentanţii Comunităţii şi Uniunii pot face uz de minciună pentru a justifica acţiunile lor  abuzive şi cele ale reprezentanţilor Guvernului. Ceea ce ne-a întristat este faptul că Iosif Ţon a publicat o scrisoare în care a justificat acţiunile conducătorilor  Cultului Baptist şi ale organelor guvernamentale, iar pe noi ne-a declarat vinovaţi de cele petrecute. Iată câteva informaţii din scrisoarea intitulată „Poziţia mea în Uniunea Baptistă şi cu privire la unele evenimente recente din cadrul  Uniunii Baptiste şi identificată Oradea, 26 noiembrie 1978.”

                                                                           -pag.363-

„Eu sunt chemat nu să lupt împotriva comunismului, ci să-L aduc pe Christos în comunism… Când m-am întors în ţară, în anul 1972, am fost propovăduitor al  Evangheliei la Cluj apoi profesor la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti, apoi  păstor al Bisericii Baptiste din Ploieşti iar în ultimii doi ani, păstorul  Bisericii Baptiste din Oradea, care e cea mai mare Biserică Baptistă din ţară,  1.400 de membri botezaţi. Personal mă consider mai întâi de toate şi mai presus de orice, un propovăduitor al Evangheliei care caută să explice  credincioşilor  adâncimile şi bogăţiile nespuse ale Cuvântului lui Dumnezeu. Paralel cu aceasta,  şi numai incidental, am scris câteva lucrări pentru apărarea drepturilor bisericilor şi ale credincioşilor. În aceste lucrări am căutat cu demnitate şi politeţe să arăt care sunt după legile ţării noastre drepturile noastre şi am cerut   respectuos ca aceste drepturi să ne fie acordate. Trebuie să subliniez cu toată  hotărârea şi cu mulţumiri conducerii ţării mele că cea mai mare parte din aceste  cereri ne-au fost date… Noi nu luptăm pentru drepturi… În cazul în care nu ne  sunt satisfăcute cererile, trebuie să ne păstrăm pacea şi demnitatea de copii ai lui  Dumnezeu şi să ne mulţumim cu ce avem căci, în vreme ce nu avem tot ce  dorim, noi mulţumim lui Dumnezeu şi  mulţumim ţării în care trăim, pentru că aici avem  multe drepturi şi multe posibilităţi de exprimare a credinţei noastre.

Mai presus de toate revendicările noastre şi mai presus de toate nemulţumirile  noastre, noi trebuie să ne iubim ţara în care ne-a aşezat Dumnezeu şi să trăim şi  să muncim cu toată energia noastră pentru bunăstarea şi fericirea ei.”

Mă opresc aici pentru a face câteva constatări. Nu menţionez decât în treacăt  mândria cu care spune că este păstor la cea mai mare Biserică baptistă din ţară şi că el este chemat să predice „adâncimile”… Iosif Ţon nu spune nimic despre felul în care a ajuns păstor la acea Biserică prin înlăturarea fratelui Liviu Olah, pe care l-a determinat să nu ţină botezul în aer liber pe care acesta îl programase cu Biserica! Limbajul lui Iosif Ţon sună ca al unui proletcultist angajat în educarea maselor. Trebuie să îi mulţumim lui Iosif Ţon pentru că ne-a învăţat „să muncim cu toată energia pentru bunăstarea şi fericirea ţării”. Oare ce avea în vedere când spunea „ţara”? O fi avut în vedere pe guvernanţi? Ori pe „fraţii” de la
Uniune? Şi care o fi fost fericirea la care se referea? O fi însemnând o situaţie în care credincioşii incomozi vor fi puşi în închisoare? Atunci îi înţelegem râvna pe care a dovedit-o în a ne trimite în închisoare. Iată ce mai spune Iosif Ţon:

                                                     -pag.364-

„Se cuvine aici să spunem câteva cuvinte despre relaţia noastră cu conducătorii Cultului nostru. Ei sunt aleşi de noi prin proceduri democratice şi, pe trei ani, sunt reprezentanţii noştri în faţa autorităţilor de stat… Dar trebuie să arătăm foarte ferm ca indivizi şi biserici, noi nu avem dreptul de a-i judeca.”

Poate să ne explice Iosif Ţon cât de democratic erau aleşi cei din fruntea Cultului? Şi de ce este necesar să ne arate ferm că noi nu avem dreptul de a-i judeca? În  slujba cui era Iosif Ţon când scria astfel de lucruri? Să continuăm însă cu lectura scrisorii:

Comitetul de Timişoara a rugat Uniunea Baptistă să excludă din Cult pe trei sau patru din membrii Comitetului Bisericii din Caransebeş.

„Comitetul Uniunii Baptiste s-a întrunit la 30 august şi a hotărît să îi excludă pe aceşti oameni. Rămâne o chestiune deschisă şi nu e locul să discutăm aici dacă Comitetul Uniunii a avut dreptul statutar de a face această excludere.”

Poate Iosif Ţon să ne spună de ce nu e locul să discutăm dacă Uniunea a avut dreptul statutar de excludere, din moment ce el ştia precis că Uniunea nu avea acest drept?! Iosif Ţon acuză pe membrii Comitetului Bisericii Baptiste din  Caransebeş de tot felul de acţiuni „necreştineşti” ca „vorbirea de rău” a unui  lucrător, „obstrucţionarea” lucrărilor Bisericii, „negarea dreptului Bisericii de a decide în problemele ei majore,” folosirea cuvântului „trădători” în cazul  conducătorilor Cultului Baptist, etc., etc. El acuză pe membrii Comitetului Bisericii din Caransebeş că au acţionat ilegal refuzând să plătească amenzile aplicate, că s-au încăierat cu Miliţia, că au tulburat liniştea publică, etc. De unde ştia Iosif Ţon aceste lucruri? Cine au fost informatorii lui? De ce era aşa de dornic să creadă aceste acuzaţii ce ne-au fost aduse de „drepţii conducători” ai Cultutlui Baptist?
Dacă a spus în titlul scrisorii că arată poziţia sa faţă de evenimente din cadrul Uniunii, de ce nu voia să discute atitudinea Uniunii?

„Nu este cazul să discutăm aici faptul că conducătorii Uniunii au făcut reclamaţie scrisă la Miliţie împotriva acestor trei tineri… Dar atitudinea lor faţă de  conducerea Comunităţii Baptiste de Timişoara, atitudinea lor faţă de conducerea Uniunii Baptiste, refuzul lor de a permite Bisericii lor să ţină o Adunare Generală în care să îşi hotărască soarta, dezordinile produse de ei în Biserică atunci când conducătorii Cultului au voit să discute cu Biserica şi refuzul lor de a răspunde  la  citaţia autorităţilor de stat – toate acestea nu pot fi acceptate de noi, nu le putem  apăra. De aceea, eu personal, nu mi-am ridicat glasul în apărarea celor închişi la Caransebeş…”

                                              -pag.365-

Dacă Iosif Ţon nu şi-a ridicat glasul pentru a apăra pe fraţii lui care au fost puşi  la închisoare deoarece aceştia au acţionat într-un fel care nu a fost pe placul lui,  de ce în schimb nu şi-a ridicat glasul în apărarea celor ce nu au fost vinovaţi cu  nimic, dar care totuşi au fost maltrataţi de Miliţie? Soţia mea şi cu tatăl meu au fost arestaţi în drum spre Biserică. Oare şi ei erau o ameninţare pentru „libertăţile religioase” din România? Şi de ce nu a sărit Iosif Ţon în apărarea lor? Pe noi ne-a acuzat că eram greşiţi, dar ce greşeli au făcut tatăl meu şi soţia mea? Dacă ar fi fost principial, aşa cum vrea să spună, trebuia măcar pe cei „nevinovaţi” să îi  apere! Nu a făcut-o! În slujba cui era Iosif Ţon când fraţii lui erau maltrataţi şi el tăcea, ba mai rău, condamna pe cei care luptau pentru autonomia Bisericii? Dar de fapt în numele cui vorbea Iosif Ţon? Ce funcţie avea în Cultul Baptist de simţea nevoia să ia atitudine faţă de membrii unei Biserici la o distanţă de câteva sute de kilometri de cea pe care o păstorea el? Cu toţii ştim acum că avea o funcţie dată  de Securitatea română, care voia cu orice preţ să înfrângă pe credincioşii loiali  Domnului şi să stingă Bisericile din România. Iosif Ţon se face că nu ştie că  membrii Comitetului Bisericii Baptiste din Caransebeş au fost aleşi statutar cu vot secret în februarie 1978, că biserica a avut o altă Adunare Generală în septembrie când a arătat clar Uniunii că nu acceptă imixtiunea acesteia în problemele ei.
Atunci Biserica şi-a hotărât soarta. De ce credea Iosif Ţon că Biserica este  “obligată” să aibă Adunări Generale oridecâteori li se năzărea celor 
de la Timişoara sau de la Bucureşti? De ce credea Iosif Ţon că Biserica îşi poate hotărî soarta numai dacă sunt reprezentanţii Uniunii de faţă şi numai dacă vota cum cereau aceştia? De fapt Iosif Ţon şi reprezentanţii Uniunii de la Bucureşti voiau să oprească procesul democratic al Bisericii Baptiste din Caransebeş prin care această Biserică şi-a ales membrii în Comitet prin vot secret şi a decis să îi menţină în funcţie în ciuda presiunilor şi manevrelelor celor din Conducerea Cultului Baptist. În conformitate cu care statut al Bisericilor Baptiste cei de la Uniune aveau dreptul să dea afară membrii unei Biserici? În conformitate cu care statut Uniunea putea impune un păstor unei Biserici când aceasta nu îl voia?
De partea cui era Iosif Ţon când a luat o astfel de poziţie? Nu de partea fraţilor persecutaţi de Guvern şi de Uniune, ci de partea persecutorilor! O mărturiseşte chiar el când se plânge:

„…în primul rând fiindcă mă străduiesc să rămîn în relaţii corecte şi bune cu  conducerea Cultului şi a autorităţilor de stat, conducătorii aceştia s-au îndreptat împotriva mea şi mă numesc acum „trădător”.

                                                                -pag.366-

Da, Iosif Ţon a trădat pe fraţii săi, a trădat principiile pe care le-a expus în lucrarea „Cine îşi va pierde viaţa”, a trădat Bisericile din România care luptau pentru eliminarea abuzurilor Guvernului şi ale Uniunii Baptiste, a trădat pe  Domnul Isus, Capul Bisericii. În ce priveşte soarta celor condamnaţi Iosif Ţon a  spus:

„Deplorăm însă faptul că cei ridicaţi de Miliţie au fost bătuţi… ”

Nu au fost doar bătuţi! Au fost arestaţi pe nedrept şi condamnaţi pe nedrept  (Inspectorul de culte Cristoiu a recunoscut acest lucru!); au fost torturaţi pentru a semna declaraţii scrise de Procuror, au fost făcuţi sânge şi li s-a smuls părul de pe piept! Familiile lor au fost supuse unui regim de teroare şi membrii acestor familii au fost împinşi mereu să dea declaraţii în care să recunoască vinovăţia celor  închişi! Iosif Ţon nu a avut nimic de zis despre toate aceste lucruri? De fapt Iosif Ţon a făcut slujba securiştilor când a venit la soţia mea şi a insistat să dea  declaraţie că sunt vinovat promiţându-i că de îndată ce va da declaraţia, eu voi ieşi din închisoare! Acelaşi lucru l-au făcut securişti care ne-au arestat şi bătut şi care au insistat chiar cu cinci zile înainte de a mă elibera din închisoare să  recunosc că am fost vinovat. Ei au înjurat-o, au înjosit-o şi au ameninţat-o pe  soţia mea că dacă nu dă o declaraţie în care să recunoască faptul că sunt vinovat, nu voi ieşi din închisoare. Dar în cazul în care va da declaraţia i s-a promis că voi ieși din închisoare în cinci zile! Pentru cine lucra Iosif Ţon când cerea soţiei mele să dea o declaraţie în care să recunoască faptul că sunt vinovat „de toate lucrurile care s-au petrecut la Caransebeş”? De ce a cerut să vorbească între patru ochi cu   soţia mea, dacă lucrul la care o îndemna era corect? Pentru mine nu există nici   un dubiu cu privire la stăpânul pe care l-a avut (şi poate încă îl are) Iosif Ţon.

E cazul să ne întrebăm, de ce Iosif Ţon, care a pledat pentru autonomia Bisericii în lucrarea „Cine își va pierde viaţa” acum voia să anuleze această autonomie? De ce a încercat să schimbe hotărârea unei Biserici care nu era pe placul Uninii? Iată ce a declarat Iosif Ţon în lucrarea „Cine îşi va piede viaţa”. Să vedem cât de bine se  potrivesc declaraţiile sale din cartea menţionată cu cele expuse în scrisoarea  ce condamnă pe credincioşii maltrataţi de Miliţia din Caransebeş.

„În ultimii ani amestecul statului în viaţa Bisericii noastre s-a extins. Decretul  pentru organizarea şi funcţionarea tuturor Cultelor care fixează ca atribuţie a  Departamentului recunoaşterea păstorilor şi a celorlaţi conducători ai Bisericii  încalcă unul din principiile noastre fundamentale, acela că statul nu trebuie să se amestece în viaţa internă

                                                                     -pag.367-

a Bisericii în nici un fel. Suntem de fapt în ceea ce se numeşte o criză legală. Ce-i de  făcut atunci când statul se amestecă totuşi în treburile interne ale Bisericilor?  Biserica are datoria sfântă şi vitală de a spune statului un răspicat NU. Orice s-ar  întâmpla după aceea, chiar dacă aceasta ar însemna moarte fizică, statul nu  poate decide cine poate şi cine nu poate să ocupe funcţii în conducerea Bisericii. 

…Prin urmare, fraţi baptişti, dacă vă iubiţi credinţa, nu permiteţi reprezentanţilor voştri şi organelor Cultului să se atingă de statutul şi mărturisirea de credinţă. Un  stat a cărei ideologie este ateismul nu poate pretinde că dispune de criterii care l-ar îndreptăţi să decidă în probleme interne ale Bisericilor.

…Uniunea se plimbă în străinătate în loc să rezolve problemele… Uniunea nu respectă hotărârile Congresului… Uniunea a votat nestatutar bugetul… Uniunea emite circulare nebiblice şi nestatutare… Uniunea neagă dreptul Bisericii locale de a decide cine să slujească şi încearcă să acorde păstorilor titulari autoritate de şefi de unitate… …Uniunea încearcă să transforme Cultul nostru dintr-un Cult democratic într-un Cult papiştaş, unde soarta Bisericii se decide în vârful  ierarhiei eclesistice, ceea ce contravine statutului şi mărturisirii de  credinţă baptistă.”

Iată însă ce spune Iosif Ţon în scrisoarea din noiembrie 1978: „Se cuvine aici să spunem câteva cuvinte despre relaţia noastră cu conducătorii Cultului noştru. Ei sunt aleşi de noi prin proceduri democratice (parcă spunea că statul se amestecă în desemnarea slujitorilor baptişti decizând cine poate şi cine nu poate să ocupe funcţii în Biserică), şi pe trei ani sunt reprezentanţii noştri în faţa  autorităţilor… Trebuie să arătăm foarte ferm ca indivizi şi ca biserici noi nu avem dreptul de a-i judeca…”

Iosif Ţon ne provoacă să arătăm dacă s-a contrazis cândva.

„Sunt unii care zic că eu i-am învăţat pe tinerii aceştia să o apuce pe drumul acesta. Eu neg cu desăvârşire acest lucru (faptul că neagă cu desăvârşire nu schimbă cele ce a scris anterior). Îi învit pe cei care susţin asta să arate în care predici sau lucrări am dat eu o asemenea învăţătură (în „Cine îşi va pierde viaţa”). Nu vor fi în stare să o facă (tocmai am făcut-o, sperăm că Iosif Ţon este încă în stare să citească cursiv câteva propoziţii). Dar eu voi putea să arăt tuturor că am predicat o Evanghelie a iertării, a iubirii (mai ales faţă de compromis), a unui caracter drept şi nobil” (aşa cum este caracterul care procedează la trădarea fraţilor pentru a sluji statul comunist – probabil acesta este „locul creştinului în

                                                                       -pag.368-

comunism,” dar noi nu am înţeles până acum), a unităţii dintre fraţi şi  a  respectului faţă de autorităţi şi a lepădării de sine, al jertfirii (mai ales aşa cum a făcut-o Iosif Ţon care stătea la cafele cu securiştii în timp ce fraţii lui erau bătuţi şi încarceraţi) pentru Dumnezeu şi lucrarea Sa.

Este strigător la cer ca un individ ca Iosif Ţon să lectureze pe alţii cu privire la caracter drept şi nobil, la iubire de fraţi şi la jertfire pentru fraţi! La fel au făcut  comuniştii când strigau în gura mare că Guvernul României respectă dreptul la  închinare în libertate a tuturor cetăţenilor!

În 1994 am avut o întâlnire cu Iosif Ţon la Los Angeles, în prezenţa fraţilor Liviu  Olah şi Liviu Ţiplea. Acolo i-am arătat toate minciunile pe care le-a strecurat în  scrisoarea sa din 1978 şi i-am pus înainte acţiunile care le-a întreprins prin care a  determinat arestarea şi condamnarea noastră. A ripostat că el nu a ştiut atunci  toate lucrurile pe care i le arătam acum. L-am întrebat de ce a scris atunci  scrisoarea, dacă nu a ştiut care era situaţia? L-am îndemnat să îşi corecteze greşeala, să îşi exprime regretul şi să ne împăcăm. A refuzat să dea mâna cu mine şi să îşi recunoască greşelile.

Semnat: Nicolae Rădoi – un întemniţat al lui Christos

P.S. Îndemn pe toţi credincioşii ce au suferit în urma trădării lui Iosif Ţon  să declare acest lucru pentru a-l ajuta să se desprindă din cursa Diavolului în care a fost prins ca să-i facă voia.

Sursa: https://barthimeu.wordpress.com/2019/12/18/in-anexa-10-de-la-egal-la-egal-soferul-cioban-versus-profesorul-doctor/

Sursa: https://radoinicolae.blogspot.com/2018/10/cititi-cartea-o-cetate-de-nebiruit.html

___________________________________

Nicolae Rădoi: O CETATE DE NECUCERIT

Nicolae Rădoi – O cetate vizibilă și inexpugnabilă

Nicolae Rădoi- O altă bătălie (din cartea “O Cetate de necucerit”)

Nicolae Rădoi: Cu Domnul în temniță

Nicolae Rădoi: CELULA MORȚII

Nicolae RĂDOI: Cine se scuză se acuză!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.