Watchman Nee: Credinciosul firesc sau carnal

Păcatele firii. Lucrurile firii. Necesitatea morţii.

 

CREDINCIOSUL FIRESC SAU CARNAL

 –   “Omul Spiritual”,  volumul I   de Watchman Nee   

Traducere de Doru Motz

 

Toţi credincioşii ar putea fi, asemenea lui Pavel, umpluţi cu Duhul Sfânt din clipa când au crezut şi au fost botezaţi (cf. Fapte 9:17-18). Din nefericire însă mulţi rămân sub  stăpânirea firii vechi, ca şi când n-ar fi morţi şi înviaţi. Aceştia nu au crezut cu adevărat în faptul împlinit, în realitatea morţii şi învierii lui Cristos pentru ei, şi nici nu au răspuns sincer la chemarea Duhului Sfânt de a urma  principiul morţii şi al învierii. Potrivit lucrării isprăvite a lui Cristos, ei au murit şi au fost înviaţi deja; potrivit  responsabilităţii lor de  credincioşi, s-ar cuveni ca şi ei să moară faţă de eul lor şi să  trăiască  pentru  Dumnezeu; în realitate însă lucrurile se întâmplă altfel. Aceşti  credincioşi ar  putea fi consideraţi „anormali“. Această anormalitate nu trebuie  înţeleasă în sensul că s-ar mărgini doar la epoca noastră. Cu mult timp în urmă,  tocmai aceasta era starea credincioşilor cu care a luat apostolul Pavel legătura.

Exemplul cel mai grăitor îl constituie cazul creştinilor din Corint, cărora Pavel le spune următoarele:  „Cât despre mine, fraţilor, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Cristos. V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteaţi suferi; şi nici  cum chiar nu le puteţi suferi, pentru că tot lumeşti sunteţi. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni?“ (1 Cor. 3:1-3). Aici apostolul împarte toţi creştinii în două categorii: cei spirituali şi cei lumeşti sau fireşti. Creştinii spirituali nu sunt deloc ieşiţi din comun, ci îi putem  umi „normali“. Cei lumeşti sunt ieşiţi din comun, deoarece sunt „anormali“ . Cei din Corint erau,  negreşit, creştini, dar erau fireşti, nu spirituali. De trei ori în acest capitol Pavel declară că erau oameni lumeşti. Prin înţelepciunea ce i-a fost dată de către Duhul Sfânt, apostolul a ajuns să-şi dea seama că mai întâi de  toate trebuie să-i identifice, şi abia apoi să le ofere mesajul de care aveau nevoie.

Regenerarea biblică este naşterea prin intermediul căreia fiinţa lăuntrică a omului, duhul lui ascuns, este înnoită şi transformată în locuinţa Duhului lui Dumnezeu. E  nevoie de timp pentru ca puterea acestei noi vieţi să străbată până la învelişul din afară: cu alte cuvinte, să se răspândească din centru până la circumferinţă. Rezultă de aici că nu ne putem aştepta să vedem tăria „tinerilor“ sau experienţa „părinţilor“  manifestându-se în toate domeniile vieţii unui copil al lui Cristos.

Deşi s-ar putea ca un credincios nou născut să pornească bine la drum,  dând  dovadă de credincioşie, el va avea nevoie de timpul necesar, de prilejurile care  să-l  învrednicească să cu noască cât de adâncă este răutatea păcatului şi a  eului   propriu.  Îi vor trebui ocazii în care să cunoască mai profund voia lui  Dumnezeu şi  caleaduhului. Oricât de mult L-ar iubi pe Domnul şi adevărul, noul nostru credinios va umbla la început pe tărâmul simţirilor şi al gândurilor, ca unul care n-a fost încă încercat şi curăţit prin foc. Un creştin de curând născut nu poate evita să nu fie  lumesc.   Deşi e umplut cu Duhul Sfânt, el nu cunoaşte încă firea veche. Cum va putea fi cineva eliberat de fapte-le firii, dacă nici nu recunoaşte că aceste fapte izvorăsc din fire?  De aceea, când cercetăm starea reală a noilor născuţi  în Cristos, constatăm că sunt fireşti. Biblia nu le pretinde creştinilor noi să fie  spirituali dintr-odată; dar dacă şi după ce au trecut o groază de ani, ei tot prunci  sugari rămân, starea lor e de compătimit.

Însuşi Pavel le arată corintenilor că la început a fost nevoit să-i trateze ca pe nişte oameni fireşti, deoa rece erau nou născuţi în Cristos, dar că de pe acum – adică din clipa când le scria apostolul – s-ar cuveni să dea dovadă de maturitate. Dar ei şi-au risipit viata cu nimicuri  rămânând la starea de pruncie şi de oameni fireşti. Nu e nevoie astăzi de chiar atâta timp cât ne-am imagina pentru ca cineva să fie  transformat dintr-un creştin firesc într-unul spiritual. Credincioşii din Corint   proveneau dintr-un mediu cu totul păgân şi păcătos.

N-au trecut decât vreo câţiva ani, şi totuşi apostolul a socotit că prea mult timp au zăbovit în firea veche, căci la ora aceea trebuia să fi fost deja spirituali. Scopul răscumpărării efectuate de Cristos este de a înlătura toate piedicile din calea Duhului Sfânt, pentru ca El să poate pune stăpânire pe întreaga fiinţă a omului,  ransformând-o într-una spirituală. Această răscumpărare nu poate da greş   niciodată,  fiindcă puterea Duhului Sfânt este supraabundentă. După cum un  păcătos  firesc poate deveni un credincios regenerat, tot aşa un  credincios  regenerat, dar firesc, poate fi transformat într-un om spiritual. Ce jalnic e să vezi creştini din zilele noastre că nu fac nici un progres în umblarea lor spirituală nici după ani de zile, ba chiar nici după zeci de ani.

Ceea ce e şi mai trist e uimirea manifestată de aceştia când dau peste câte un credincios care a reuşit să pătrundă în viaţa spiritului după nu prea mulţi ani. O  tare stare va fi etichetată de ei drept o excepţie neobişnuită, când, de fapt, asta e viaţa normală a credinciosului. De cât timp crezi în Domnul? Ai ajuns să fii spiritual  sau duhovnicesc? Nu e permis să îmbătrânim în starea de pruncie,  întristând pe Duhul Sfânt şi suferind noi înşine o imensă pierdere. Toţi cei regeneraţi, cei născuţi din nou, ar trebui să tânjească după   înaintarea   duhovnicească, permiţând Duhului Sfânt să domnească în toate  aspectele vieţii lor,  aşa încât în scurt timp El să ne poată conduce la tot ce ne-a rânduit Dumne zeu. Nu trebuie să pierdem timpul, stând pe loc.Care sunt, prin urmare, motivele pentru care  nu creştem? S-ar putea să fie două motive. Pe de o parte, starea aceasta s-ar putea  datora nebăgării de seamă a celor care, veghind asupra sufletelor  credincioşilor mai tineri, nu le vorbesc decât despre harul lui Dumnezeu şi  despre poziţia lor în Cristos, uitând să-i îndemne să caute a avea experienţe spirituale. (Mai trist e că uneori tocmai cei care veghează asupra altora sunt în necunoştinţă de viaţa Duhului. Cum ar putea atunci astfel de oameni să-i conducă pe  alţii la o viaţă mai abundentă?) Pe de altă parte, starea descrisă mai sus s-ar putea  datora faptului că nu există interes suficient printre credincioşi pentru lucrurile duhovniceşti. Fie că aceştia îşi zic că e de ajuns să fii mântuit, fie că au pierdut  apetitul spiritual, fie că, pur şi simplu, nu sunt gata să plătească preţul înaintării spirituale. Urmarea jalnică a acestui fapt este că Biserica a ajuns să fie plină  de prunci  în Cristos.

Care sunt trăsăturile unui creştin firesc? Cea mai izbitoare este starea de pruncie la care rămâne credinciosul, când, în mod normal, această stare nu are voie să depăşească doi-trei ani. Când se naşte cineva din nou, crezând că Fiul lui Dumnezeu a ispăşit pentru păcatele lui pe cruce, el ar trebui, în acelaşi timp, să creadă şi că a fost  răstignit cu Cristos, pentru ca astfel Duhul Sfânt să-l elibereze de puterea firii. Necunoaşterea acestei realităţi îl va face să rămână în fire ani de-a rândul.

A doua trăsătură a celor fireşti estefaptul că nu sunt în stare să  primească  învăţătura duhovnicească. „V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari; căci nu eraţi  gata“. Corintenii se făleau fără sfială cu înţelepciunea şi cunoştinţa lor.  Dintre oate bisericile din perioada aceea, cea din Corint era, probabil, cea mai bine  informată. Pavel mulţumise în scrisoarea sa lui Dumnezeu pentru profunda lor cunoştinţă. (1:5).  Orice predică spirituală pe care le-ar fi ţinut-o Pavel ar fi fost  înţeleasă de ei, dar această înţelegere era doar cu mintea. Deşi cunoşteau toate  lucrurile, corintenii aceştia nu aveau puterea de a exprima în viaţă ceea ce cunoşteau teoretic. S-ar prea putea  ca şi astăzi să fie mulţi credincioşi fireşti, care să priceapă atât de multe lucruri  încât să le poată şi predica altora, în vreme ce ei  înşişi rămân oameni neduhovniceşti.

Adevărata cunoştinţă spirituală nu stă în gânduri minunate şi ascunse, ci în  trăirea  reală pe tărâmul spiritual, prin unirea vieţii credinciosului cu adevărul.  Deşteptăciunea n-are ce căuta aici. Nici chiar râvna după adevăr nu e de  ajuns. Condiţia  sine qua non a atingerii unei vieţi spirituale este calea unei ascultări desăvârşite de Duhul Sfânt, Singurul care ne învaţă cu adevărat. Toate celelalte suntdoar diverse mijloace de transmitere a cunoştinţelor de la o minte la alta. Aceste  informaţii nu vor avea darul de a-l face pe cineva să fie spiritual, ci, dimpotrivă,  umblarea lui în fire va face ca toată  cunoştinţa lui aşa-zisă „spirituală“ să devină de fapt  firească. Nu de mai multă învăţătură spirituală are el nevoie, ci de o inimă  ascultătoare, care e gata să-şi predea viaţa în mâna Duhului Sfânt, apucând-o pe  calea  crucii, la porunca Duhului. Un volum sporit de cunoştinţe spirituale nu va face  altceva decât să-i întărească şi mai mult firea lui veche, amăgindu-l să creadă despre sine că este spiritual. Căci oare nu-şi va zice el: „Oare cum aş putea şti atâtea lucruri duhovniceşti, dacă nu aş fi eu însumi duhovnicesc?“ În realitate însă piatra de încercare ar trebui să fie: „Cât din ceea ce ştii izvorăşte din experienţa vieţii, şi cât e doar produsul minţii?“ Domnul să aibă milă de noi!

Pavel a mai scris despre o altă dovadă că cineva e firesc când a afirmat că „atâta vreme cât este gelozie şi ceartă printre voi, oare nu sunteţi voi fireşti, purtându-vă ca nişte oameni de rând?“ Păcatul geloziei şi al certei este o dovadă cât se poate de izbitoare a faptului că cineva este firesc. Biserica din Corint era plină de dezbinări, aşa cum reiese din afirmaţiile unora din ei: „eu sunt al lui Pavel“, „eu sunt al lui  Apolo“, „eu sunt al lui Chifa“, „eu sunt al lui Cristos“ (1 Cor. 1:12). Chiar cei care se luptau pentru Cristos, declarând că sunt ai Lui, erau tot fireşti, căci oriunde se  manifestă duhul firii vor fi certuri şi gelozii. Ce stare lumească din partea acestora,  să se numească ai lui Cristos, dar în realitate să fie dominaţi de un asemenea spirit  de ceartă şi gelozie! Oricât de dulci ar suna cuvintele în auzul nostru, ori de câte ori cineva se laudă cu secta lui, nu face altceva decât să bolborosească asemenea  unui copil mic. Dezbinările din biserică n-au altă cauză decât lipsa de dragoste şi umblarea în fire. Un asemenea credincios, deşi în aparentă se luptă pentru   adevăr,  nu face altceva decât să-şi mascheze adevărata sa înfăţişare lăuntrică.  Păcătoşii lumii sunt oameni ai firii; în starea aceasta, ei nu sunt regeneraţi; prin urmare, se află sub stăpânirea sufletului şi a trupului lor. Când un credincios se poartă fireşte dovedeşte că nu se deosebeşte de oricare alt om din lume. Dar pentru cei din lume este absolut normal să se poarte lumeşte; ba chiar şi pentru nou   născuţii în Cristos este întrucâtva îngăduit. Dar dacă starea ta duhovnicească ar fi trebuit să crească proporţional cu înaintarea în vârstă, cum mai poţi atunci să te porţi ca un om din lume?Este limpede că o persoană e în fire dacă se comportă ca un om lumesc  și  păcătuieşte adesea. Oricât de multe cu noştinţe spirituale ar poseda şi oricâte experienţe  spirituale ar pretinde că a avut, oricât de mult ar fi slujit, nici unul din aceste lucruri nu-l poate face să fie mai puţin lumesc dacă  rămâne rob temperamentului său, nervilor săi, egoismului său, spiritului său  certăreţ, trufiei sale, spiritului său neiertător sau lipsei sale de dragoste. A fi lumesc sau firesc înseamnă a te comporta „ca nişte oameni de rând“ – ca  oamenii din   lume. Trebuie să ne punem întrebarea dacă purtarea noastră se deosebeşte radical  de cea a oamenilor din lume. Dacă tot felul de obiceiuri lumeşti se ţin scai de tine,  atunci fără îndoială încă tot în fire trăieşti. Să nu facem pricină de poticnire din  eticheta pe care o purtăm: spiritual sau firesc. Dacă nu suntem conduşi de Duhul  Sfânt, de ce folos ne va fi simpla denumire de „oameni  duhovniceşti“?  Nu titlul contează, ci felul de viată pe care o trăim.

Păcatele firii

Ceea ce a experimentat apostolul în Romani 7 a fost un război împotriva păcatului care locuieşte în trup. „Păcatul a luat prilejul, prin el m-a amăgit… păcatul… mi-a  dat moartea… vândut rob păcatului… păcatul, care locuieşte în mine“ (v.11, 13, 14, 17, 20). Câtă vreme este încă în fire, credinciosul va fi adesea biruit de păcat. Multe vor fi bătăliile purtate de el şi multe păcate va săvârşi.

Nevoile esenţiale ale trupului uman pot fi împărţite în trei categorii:   hrănirea, reproducerea şi apărarea. Înainte de căderea omului în păcat, acestea erau  cerinţe legitime, care nu aveau nimic de-a face cu păcatul. Numai după ce a căzut  omul în păcat au devenit ele canale în slujba păcatului. În cazul hrănirii, lumea se foloseşte de hrană pentru a ne ademeni. Prima ispită a omului e în acest domeniu al mâncării. După cum roada cunoştinţei binelui şi a răului a ademenit-o pe Eva, tot aşa băutura şi îmbuibarea cu mâncare a devenit păcatul zilelor noastre.  Să nu trecem cu uşurinţă peste această chestiune a mâncării, căci prea mulţi  creştini s-au poticnit în această privinţă. Credincioşii fireşti din Corint i-au făcut pe fraţii lor să se poticnească tocmai în acest punct. Prin urmare, s-a ajuns ca tuturor acelora care doreau să fie presbiteri şi diaconi în vremea aceea să li se ceară să biruiască în această privinţă (1 Tim. 3:3, 8). Numai persoana cu adevărat spirituală va aprecia cum se cuvine cât de nefolositor şi zadarnic e să te dedai preocupării de a te îmbuiba cu mâncare şi băutură. „Astfel, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi orice altceva, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu“ (1 Cor. 10:31).

În al doilea rând, reproducerea. În urma căderii omului, reproducerea a  fost transformată în poftă. Biblia arată că este o legătură directă între poftă şi firea veche. Chiar în grădina Eden, păcatul poftirii după hrană a trezit imediat pofte şi ruşine. Pavel asociază aceste două elemente în prima sa scrisoare către  Corinteni (6:13, 15) şi nu lasă nici un echivoc în privinţa faptului că beţia duce la destrăbălare şi păcat (v. 9-10).

Şi acum apărarea. Când păcatul a ajuns să pună stăpânire pe om, trupul  îşi  manifestă tăria în sentimentul de autoapărare. El se opune oricărui lucru sau fiinţe care stă în calea plăcerii şi bunăstării sale. Ceea ce numim de obicei „nervi“ ,  împreună cu roadele lor de mânie şi de ceartă, izvorăsc din fire şi sunt, prin urmare, păcatele firii. Deoarece păcatul este motivaţia care stă la baza autoapărării, din ea au izvorât, direct sau indirect, multe fărădelegi. Oare câte din cele mai negre păcate din lume nu izvorăsc tocmai din interese proprii, din trăirea pentru sine, din slava pe care caută oamenii să şi-o dea lor înşişi, din opiniile la care ţin atât de mult şi la toate celelalte lucruri care ţin de eul propriu.

O analiză a tuturor păcatelor lumii ne va demonstra faptul că toate sunt legate într-un fel sau altul de aceste trei categorii. Un creştin firesc este cel care e dominat  de unul, două sau toate trei păcate discutate mai sus. În timp ce nu e de mirare că   un om din lume e stăpânit de păcatul trupului său, pentru creştinul născut din nou  ar trebui să fie socotită o situaţie foarte anormală ca el să mai rămână multă vreme în fire, nereuşind să înfrângă puterea păcatului şi trăind o viată de suişuri şi   coborâşuri. Un credincios ar trebui să permită Duhului Sfânt să-i cerceteze inima şi să-l lumineze cu privire la lucrurile interzise de legea Duhului Sfânt şi de legea   naturii, precum şi cu privire la acele lucruri care-l împiedică să dobândească   stăpânirea de sine şi cumpătarea de care are nevoie, ce-l stăpâneşte, care lucru  anumit îi răpeşte libertatea spirituală de a-L sluji pe Dumnezeu din plin. Numai atunci când vor fi îndepărtate aceste trei păcate, va putea el intra în deplina viaţă  spirituală.

Lucrurile firii
Firea are multe manifestări. Am aflat deja că este ostilă lui Dumnezeu şi nu poate  nicidecum să-I fie plăcută. Totuşi nici credinciosul, nici păcătosul nu vor putea  aprecia îndeajuns totala nevrednicie, răutate şi întinare a firii, aşa cum este ea  văzută de Dumnezeu, decât atunci când Duhul Sfânt le va descoperi acest lucru. Numai atunci când Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, i-a descoperit omului adevărata stare a firii lui vechi, cum o vede Dumnezeu pe aceasta, va putea omul să se ocupe de firea lui veche.

Manifestările firii faţă de om sunt bine cunoscute. Dacă cineva se poartă aspru cu el însuşi şi refuză să urmeze, ca mai înainte, „poftele trupului şi ale minţii“ (Ef. 2:3), va constata cât de întinate sunt aceste manifestări. Scrisoarea lui Pavel către  Galateni ne oferă o listă a acestor păcate ale firii [cărnii], pentru ca nimeni să nu poată pretinde că nu a ştiut – „Acum faptele firii vechi sunt cât se poate de lămurite: imoralitatea, necurăţia, destrăbălarea, idolatria, vrăjitoria, duşmănia, certurile,  gelozia, mânia, egoismul, dezbinările, spiritul de partidă (textual: spiritul de „sectă“ [sectarismul]), invidia, beţia, chefurile şi cele de felul acestora“ (Gal. 5:19-21).  Făcând această înşiruire, apostolul declară că „faptele firii vechi sunt cât se poate de lămurite“. Oricine va voi să le înţeleagă negreşit le va recunoaşte cu uşurinţă. Pentru ca cineva să-şi dea seama dacă este în fire, nu trebuie decât să se întrebe dacă face vreuna din aceste fapte ale firii. Desigur, nu e nevoie să le comită pe toate pentru ca să fie lumesc. Chiar dacă numai una din ele ar săvârşi-o, şi-ar asigura locul printre cei fireşti, căci cum ar mai putea comite vreuna din aceste fapte, dacă firii vechi i s-a răpit controlul asupra fiinţei sale?  Prezenţa unei singure fapte a firii vechi dovedeşte existenţa firii în viaţa unui om.

Faptele firii se pot împărţi în cinci categorii: (1) păcatele care întinează trupul, cum ar fi imoralitatea, necurăţia şi destrăbălarea; (2) comunicările păcătoase cu forţele satanice, cum ar idolatria şi vrăjitoria; (3) temperamentul aprins [„nervii“] şi toate ramificaţiile care se desprind de aici, cum ar fi duşmănia, certurile, gelozia, mânia; (4) sectele şi partidele religioase, cum ar fi egoismul, dezbinările [disensiunile],  spiritul de partidă, invidia; şi (5) lascivitatea, cum ar fi beţia şi chefurile. Oricare din acestea se poate observa cu uşurinţă. Cei care le săvârşesc sunt în fire.

Distingem în aceste cinci grupe unele fapte mai puţin păcătoase decât altele, în vreme ce altele au un potenţial mai mare de pângărire. Dar oricum le-am privi,  mai urâte sau, dimpotrivă, mai rafinate, Dumnezeu ne descoperă că toate îşi au  izvorul în firea veche. Pentru cei care comit adesea cele mai întinate dintre aceste păcate este uşor să-şi dea seama că sunt în fire, dar ce greu este pentru cei care au biruit păcatele mai grosolane să recunoască totuşi că şi ei sunt lumeşti! De obicei aceştia se vor considera superiori altora, ca unii care nu mai umblă după  îndemnurile firii. „Certurile, disensiunile, spiritul de partidă şi invidia“ îndată  prezintă un tablou mult mai acceptabil decât imaginea „imoralităţii, necurăţiei,  destrăbălării şi a chefurilor“. Dar toate sunt roadele aceluiaşi pom. Dea Domnul să nu încetăm să ne rugăm până când ni se vor deschide ochii să ne vedem aşa cum suntem în realitate. Facă Domnul să ne smerim prin rugăciune. Să ne rugăm până când vom ajunge să plângem cu lacrimi de căinţă şi durere pentru păcatele noastre, până când vom ajunge să ne dăm seama că suntem creştini doar cu numele, că, deşi ne numim creştini „duhovniceşti“, purtarea noastră scoate la iveală faptele firii vechi! Să ne rugăm până când inimile noastre se vor aprinde şi vor fi gata să renunţe la orice lucru firesc ce le întinează!

Primul pas din cadrul lucrării Duhului Sfânt este acela de a ne convinge de păcatele noastre. După cum, dacă nu-l luminează mai întâi Duhul Sfânt pe un păcătos, el nu-şi va vedea niciodată „păcătoşenia“ păcatului său şi nu va fugi de mânia viitoare, adăpostindu-se în Cristos, tot aşa şi credinciosul are nevoie ulterior să-şi vadă păcatul a doua oară. Un creştin ar trebui să se învinovăţească pentru păcatul său. Cum va reuşi el vreodată să devină spiritual, dacă nu discerne nespusa răutate şi urâciune a firii lui vechi, până acolo încât să-i fie scârbă de el însuşi?! Vai de noi, căci indiferent de împrejurări, atunci când păcătuim, dovedim că suntem în fire!  Acum e ceasul să ne proșternăm smeriţi înaintea lui Dumnezeu, lăsând ca Duhul Sfânt să ne mustre din nou şi să ne convingă de păcatele noastre.

Necesitatea morţii

În măsura în care un credincios este luminat de Duhul Sfânt să-şi dea   seama  întrucâtva de jalnica stare de a fi lumesc, lupta lui cu firea veche se va înteţi proporţional; şi mai dese se vor arăta eşecurile lui. În căderile lui se va vedea mai mult din păcatul şi slăbiciunea firii lui, pentru ca în el să se nască o tot mai mare indignare fată de el însuşi şi o voinţă de fier pentru a se lupta cu păcatul firii lui. O asemenea reacţie în lanţ se va putea extinde multă vreme, până când, în cele din urmă, experimentând lucrarea mai profundă a crucii, el va fi izbăvit. Faptul că Duhul Sfânt ne călăuzeşte pe această cărare e plin de tâlc. Înainte de a-şi putea face crucea lucrarea ei mai profundă, trebuie să existe o pregătire adecvată. Tocmai  luptele şi eşecurile credinciosului asigură această pregătire. Fiindcă vorbirăm de experienţa credinciosului, deşi el s-ar putea să fie de acord, mental, cu părerea lui Dumnezeu despre firea veche, cum că aceasta este deznădăjduit de rea şi putredă până în măduva oaselor, cu neputinţă de a fi remediată, s-ar putea totuşi să nu posede acest simţ de mare pătrundere duhovnicească, ce i-ar da prilejul să vadă  într-adevăr cât de coruptă şi întinată este firea. Poate că va încuviinţa împreună cu  Dumnezeu, la tot ce spune El că e adevărat. Totuşi, chiar dacă nu va fi gata s-o  recunoască, credinciosul încă va mai încerca să cârpăcească firea lui veche.

Mulţi credincioşi, în necunoştinţă de mântuirea lui Dumnezeu, se mai străduiesc  să-şi învingă firea veche, luând-o cu asalt. Ei spun că biruinţa e legată de gradul de putere pe care-l posedă. Prin urmare, aceştia se aşteaptă ca Dumnezeu să le dea anticipat o putere tot mai mare, care să-i învrednicească să-şi supună firea veche.  Bătălia aceasta se întinde, de obicei, pe o perioadă îndelungată de timp şi e  presărată mai mult cu înfrângeri, decât cu victorii, până când credinciosului i se părea că nu va putea ajunge niciodată la biruinţă asupra firii vechi. În tot acest timp, credinciosul va continua, pe de o parte, să lupte, iar pe de alta să-şi   îmbunătăţească sau să-şi ţină la respect firea veche. Se va ruga, va citi Biblia, îşi  va impune o sumedenie de reguli (de genul „nu atinge, nu gusta, nu lua“), în zadarnica speranţă că doar-doar va reuşi să-şi îmblânzească firea şi s-o supună.  Fără să-şi dea seama, va cădea astfel în cursa de a crede că răul firii lui vechi se datorează faptului că nu cunoaşte regulile jocului, că nu e suficient de educat sau civilizat. Ce crede el? Numai să acorde firii lui vechi puţină educaţie spirituală, şi îndată va scăpa de toate necazurile! Nu-şi dă seama însă că un astfel de tratament este total  nefolositor (Col. 2:21-23).

Datorită confuziei în care zace creştinul, de a dori, pe de o parte, nimicirea firii vechi, când pe de altă parte se sileşte s-o perfecţioneze, Duhul Sfânt   trebuie  neapărat să-l lase să se lupte, să fie înfrânt şi apoi să sufere sub povara condamnării de sine. Numai după ce a trăit de nenumărate ori această experienţă  va ajunge credinciosul să-şi dea seama că firea veche este iremediabilă şi că metoda  folosită de el e inutilă. Atunci el va căuta o altă cale de salvare. Şi astfel abia acum  va ajunge el să aprecieze la justa ei valoare ceea ce înainte cunoştea doar cu mintea.  Dacă un copil al lui Dumnezeu crede din toată inima în Dumnezeu şi Îl roagă sincer pe  Duhul Sfânt să-i descopere sfinţenia lui Dumnezeu pentru a-şi putea vedea firea în lumina aceea, Duhul nu va întârzia să-i asculte rugăciunea. Prin urmare, va putea fi scutit de multe suferinţe. Dar ce puţini sunt credincioşii care procedează astfel! Cei mai mulţi îşi pun încrederea în forţele şi metodele proprii, zicându-şi că, la urma urmelor, ei nu sunt chiar atât de răi! Pentru a corecta această presupunere  incorectă, Duhul Sfânt îl conduce pe credincios cu răbdare, lăsându-l să    experimenteze, puţin câte puţin, zădărnicia propriilor sale metode.

Am observat că nu putem ceda firii – nu avem voie! Nici n-o putem repara,  îndrepta, drege sau educa, deoarece nici una din metodele noastre nu va putea  schimba câtuşi de puţin natura de bază a firii vechi. Ce e de făcut atunci? Firea  trebuie să moară! Asta e calea lui Dumnezeu! Prin nici o altă cale decât prin  moarte nu se poate realiza aceasta. Dacă ar fi după noi, am prefera să îmblânzim firea,  luptându-ne, încercând s-o schimbăm, făcând apel la voinţa noastră şi folosind toate mijloacele imaginabile; dar calea prescrisă de Dumnezeu este moartea. Dacă firea este moartă, oare nu s-au rezolvat dintr-o dată toate problemele? Firea nu trebuie cucerită, ci trebuie omorâtă. E şi normal să fie aşa, dacă stai să te gândeşti cum am devenit fireşti în primul rând: „ce e născut din fire [carne] este fire   [carne]“. Am devenit fireşti născându-ne din fire. Şi aşa se face că vom ieşi pe unde am intrat. Calea posedării e calea pierderii. Întrucât am devenit fireşti  născându-ne din fire, e normal să fim eliberaţi de ea atunci când moare firea veche. De aceea, răstignirea ei e singura cale de scăpare. „Căci cel care a murit este eliberat de păcat“ (Rom. 6:7). Nimic nu va fi îndeajuns în afară de moarte. În ea stă singura    salvare.

Firea veche este cu totul întinată (2 Petru 2:10-22); prin  urmare,   Dumnezeu nu încearcă s-o schimbe. Nu este altă cale de izbăvire decât s-o sortească  morţii. Nici  sângele scump al Domnului Isus nu poate curăţi firea veche. Vedem în Biblie  cum ne curăţeşte sângele Lui păcatul, dar niciodată nu ne spală  firea veche, căci  ea  trebuie răstignită (Gal. 5:24). Duhul Sfânt nu poate îndrepta  firea veche  păcătoasă. El locuieşte în lăuntrul credinciosului nu pentru a  îmbunătăţi  firea, ci  pentru  alupta împotriva ei (Gal. 5:17). „El [uleiul sfânt, care-L întruchipează pe  Duhul Sfânt] nu va fi turnat peste oameni de rând“ (Ex. 30:32). Dacă aşa stau lucrurile, ce absurd e să ne rugăm mereu ca Domnul să ne facă mai buni şi mai  iubitori, ca să-L putem sluji mai bine! Ce zadarnică-i nădejdea că într-o bună zi vom atinge acea stare de sfinţenie, când vom putea umbla zilnic cu  Domnul,   putând să-L  slăvim în toate lucrurile! Corect e să nu încercăm niciodată  să dregem firea,  pentru a o sili să coopereze cu Duhul lui Dumnezeu. Firea veche e  sortită  morţii.   Numai când ţintuim firea pe cruce putem fi eliberaţi de veşnica   ei robie!

sursa

“Omul Spiritual” de Watchman Nee,

Traducere de Doru Motz

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s