Sorin Sabou: Învierea Domnului

resurrection empty tombEvanghelia lui Ioan, 20:1-18

Versetul de aur: Ioan 20.8   –   Atunci celălalt ucenic, care ajunsese cel dintâi la mormânt, a intrat şi el; şi a văzut şi a crezut.

Într-o astfel de zi, avem o mulţime de texte din Scripturi de unde am putea citi. Evenimentul central în credinţa creştină este moartea şi învierea Mântuitorului. Fiecare carte din Noul Testament are ceva să spună despre moartea şi învierea Lui. Nu poţi să vorbeşti din toate. Este nevoie să alegi pe unul dintre ele. Nu este o alegere uşoară. În zilele trecute am căutat să citesc ce au predicat alţii în dimineaţa Învierii. Şi am citit predici de Luther, om care la o sărbătoare de Paşte a predicat din Fapte 10: ce-a spus Petru în casa lui Corneliu. Am citit predici de-ale lui Bartolomeu, arhiepiscop de Constantinopol – anul trecut a predicat din Romani 6:4. Am citit predici ale arhiepiscopului de Canterbury – anul trecut a predicat despre durerea care i-a copleşit pe ucenici, dar și pe Cristos, și pe Dumnezeu. Şi fel şi fel de predici. Cum au ales oameni care slujesc în biserica lor să vină înaintea oamenilor într-o aşa dimineaţă?

Ce să spun la fraţi, cu ocazia învierii Mântuitorului? Gândul care m-a călăuzit a fost următorul: se întâmplă ceva unic, care n-ai crede vreodată că ţi se poate întâmpla. Ceea ce vezi este dincolo de puterea ta de a înţelege. Eşti la o mare răscruce. Întrebarea pe care ţi-o pui este: cum să înţeleg acel eveniment pe care-l trăiesc? Răspunsul este formulat în două segmente. Mai întâi, lucrurile pe care le-ai auzit din Scripturi şi de la Cristos sunt cele care te călăuzesc în înţelegerea acelui eveniment. Şi, în al doilea rând, o oaie din turma lui Cristos cunoaşte glasul păstrorului ei, atunci când acesta o strigă pe nume. De aceea am citit Ioan, capitolul 20 – pentru a accentua, în ziua Învierii Mântuitorului, nevoia uriaşă, colosală, ca toţi să cunoaştem cât mai mult din lucrurile pe care ni le-a descoperit Dumnezeu în Scripturi, în mod special lucrurile pe care ni le-a dat prin Fiul Său.

Când ucenicii cu care ai fost împreună cu Cristos s-au risipit, iar tu te duci să le spui ceva, zic că vorbeşti basme. Când nu mai ştii unde este Mântuitorul, ce te ţine? Este un singur răspuns la întrebarea aceasta: lucrurile pe care le-ai clădit din Scripturi în viaţa ta.

Dar vreau să începem cu partea a doua a răspunsului, şi va fi o analiză de personaj şi de context, în ce-o priveşte pe Maria Magdalena şi în ce-l priveşte pe ucenicul pe care-l iubea Isus. Nu ştim foarte multe despre Maria Magdalena. Evanghelistul Luca şi evanghelistul Marcu ne spun următoarele lucruri: eaa era printre acele femei care-L slujeau pe Isus, care purtau de grijă nevoilor lui Isus şi ale ucenicilor lui Isus. Doar Luca (cap. 8) ne spune că din ea Mântuitorul a scos șapte draci. Acesta este motivul pentru care, la sfârşitul veacului al doilea, unul dintre cei mai înverşunaţi oameni împotriva creştinătăţii, pe nume Celsus, spune: „Oameni, creştini nebuni, voi credeţi halucinaţiile unei femei isterice, care spune: „A înviat Domnul!“ Şi spune şi la alţii! Vă luaţi după o astfel de femeie?!“ Ea a fost primul martor al mormântului gol. S-a dus când se crăpa de ziuă. Ştia unde L-au pus. Dacă citim în capitolul 19, vedem ce-a făcut Nicodim pentru El. Dacă ar fi să traducem în bani lucrul pe care-l face Nicodim, ne dăm seama că el era putred de bogat. Aici, textul nostru spune: a adus fâşii de pânză, au înfăşurat trupul în pânză şi au turnat o sută de litre (Cornilescu transliterează – o litră are aproximativ 325 g) de aloe, de mirodenii, de preparat făcut pentru a unge un trup mort (și a încerca să opreşti putrezirea cât mai mult). O avere! A adus-o Nicodim. Este curios – un bărbat, cam la 80 kg, plus încă 35 kg turnate pe el, şi Maria Magdalena spune: „Spune-mi unde e, că mă duc să-l iau.“ Nu ştim dacă l-ar fi putut ridica. Dar pătrundem în viaţa ei şi în dorinţa ei de a fi cu El, chiar dacă e mort. Trebuie să facem ce se cuvine pentru El. Citim din alte mărturii ale vremii cu privire la ce-au făcut. Josephus ne spune ce-au făcut cu Irod când a murit. 500 de robi au ars diferite mirodenii frumos mirositoare, la îngroparea lui, pentru a-i arăta onorul de care se bucură, chiar mort fiind. Aşa ceva a făcut Nicodim. N-a uitat starea de vorbă, n-a uitat cum şi cât de aspru a fost cu el Isus. El se dusese să-L aranjeze, dar Isus i-a spus: „Dacă nu te naşti din nou, oricine ai fi, nu vezi Împărăţia.“ Era un om care dispunea de mult, şi a dăruit mult pentru Isus. Femeia aceasta L-a iubit atât de mult, încât, mort fiind, a vrut să fie cea dintâi alături de El. După puterea ei de înţelegere, a ajuns – piatra nu mai era, sigiliul nu mai era, garda pusă de conducătorii iudeilor nu mai era, trupul nu mai era. Şi în veacul I, ca şi în veacul al XIX-lea şi al XX-lea, jefuirea de morminte era o afacere profitabilă. Aduceţi-vă aminte ce vacarm şi ce frământare a fost atunci când nişte hoţi au furat trupul lui Abraham Lincoln. A trebuit plătită o sumă mare de bani pentru a răscumpăra trupul. După ce l-au răscumpărat, nu l-au mai îngropat la vedere, ci au turnat mult, mult beton deasupra lui. Aduceţi-vă aminte de diferiţi jefuitori de morminte, în special în Valea Regilor, în Egipt. Ştiind că un împărat este îngropat cu aur din belşug, dacă-i găseşti mormântul, ai pus mâna pe comoară. De aceea, Claudiu, împărat al Romei, dă un decret împotriva jefuitorilor de morminte. Oricine strică un mormânt sau fură un trup dintr-un mormânt, sau într-un fel sau altul pângăreşte un mormânt, trebuie să fie pedepsit cu moartea. Maria nu vede ce-a pus, ce trebuia să fie în mormânt, şi primul gând este acesta: avem de a face cu o hoţie.

Mărturia ei, mărturia unei femei, nu era luată în seamă în veacul I. Era nevoie de mărturia a doi bărbaţi. Aşa învaţă Deuteronom, capitolul 19. Altfel, nu crezi o astfel de mărturie. Acesta este motivul pentru care vin Ioan şi Petru la mormânt să vadă şi să depună mărturie. Dar încă nu ajungem la Ioan, mai avem câteva de spus despre femeia aceasta. A rămas mai departe la mormânt. În starea aceea, cuprinsă de durere, eşti ca paralizat, nu ştii ce să faci. „Rămân aici, unde L-am pus.“ Lucrul important cu privire la ce se întâmplă cu femeia aceasta, în dimineaţa învierii, este momentul în care Isus o întreabă: „Pe cine cauţi?“ La fel cum ne spun evanghelistul Marcu, la capitolul 16, sau evanghelistul Luca, la capitolul 24: cei care L-au văzut imediat după înviere s-au uitat la El şi n-au ştiut cine este. Marcu ne spune: „li s-a arătat într-un alt chip“. Luca ne spune: „ochii lor au fost orbiţi, acoperiţi“, să nu-L vadă, să nu priceapă cine este, până în momentul în care a frânt pâinea înaintea lor. Maria nu-şi dă seama Cine este, până Isus o cheamă pe nume. Este o împlinire literală a ceea ce Mântuitorul spune în Ioan 10:3: „Adevăratul păstor Îşi cheamă oile pe nume. Şi oile cunosc glasul Lui.“ Când i S-a adresat în felul acesta, pe nume, ea a ştiut imediat cine este. Iar ea I se adresează în felul acesta: „Rabuni!“ Se mai face acest lucru la începutul Evangheliei, când primii ucenici îi zic „Rabi“. Formula folosită de Maria Magdalena era una de politeţe deosebită: „Rabuni!“ Ce face ea este ceea ce descrie şi Matei: se aruncă la picioarele Lui, Îl cuprinde, I se închină. Iar El spune: „Nu Mă ţine.“ O femeie care, chiar dacă n-a priceput mult, a rămas acolo, aşteptând ajutorul lui Cristos. Şi El n-a întârziat să vină. Este acelaşi lucru, pe care l-a trăit Zacheu, când i-a vorbit Isus, deşi era în copac. L-a chemat pe nume şi i-a zis: „Zacheu, coboară, vreau să intru în casa ta.“ Este acelaşi lucru pe care l-a trăit Saul, când mergea spre Damasc, să facă rău. I S-a arătat Isus şi i-a zis: „Saule!“ Maria a trăit acelaşi lucru. Avem alte lucruri asemănătoare în aceeaşi Evanghelie. Se întâlneşte cu Nicodim, Se întâlneşte cu femeia samariteancă, la fântâna lui Iacov, Se întâlneşte cu orbul din naştere, cu slăbănogul de la scăldătoarea Betesda – întâlniri personale cu Isus, la moment de mare frământare în viaţa acelor oameni. Şi El vine – în mod personal. Şi te cheamă. Şi îţi vorbeşte. Ceea ce îi spune încheie acest episod cu Maria Magdalena: „Du-te la fraţii Mei.“ În Evanghelia după Ioan, cu mare grijă Ioan întotdeauna face o diferenţiere clară: El, Isus din Nazaret, este descris ca şi Fiul lui Dumnezeu. Noi, ceilalţi, nu suntem niciodată descrişi în felul acesta. Noi suntem numiţi copii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12, singurul text): „Tuturor celor ce L-au primit le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.“ Acum, după înviere, El îi consideră pe ucenicii Lui ca pe fraţii Lui, în aceeaşi familie cu El. Avem acelaşi Tată, acelaşi Dumnezeu. Într-o situaţie grea, pe care o poţi înţelege greşit – L-au furat, L-au luat –, a venit Isus, a chemat-o pe nume şi ea a înţeles altfel împrejurarea aceea: n-am de a face cu o hoţie, ci am de a face cu o înviere.

Al doilea lucru – vedem doi din două generaţii că se iau la fugă. Am putea spune: a ajuns mai repede cel mai tânăr. Asta-i adevărat. Dar, vreau să vă spun, a ajuns mai repede cel care a iubit mai mult. Petru nu este desconsiderat în acest text. Este arătat în nepriceperea lui. Niciodată, în Ioan, ucenicul preaiubit nu este pus în contrast cu Petru, ci este pus alături de Petru. Aici, în noaptea în care a fost vândut Isus, Ioan, care cunoştea pe cineva de la marele preot, din mulțime, l-a ajutat şi pe el, pe Petru, să intre în curte. Aici sunt prezentaţi împreună. Şi, ce-i mai important pentru Petru, sunt prezentaţi împreună şi pe ţărmul mării, când vine Isus la ei. Este Ioan aproape de el, când Mântuitorul zdrobeşte mărunt: „Mă iubeşti, Mă iubeşti, Mă iubeşti?“, stând la un foc de cărbuni. Este Ioan aproape, care are grijă de el, de unul mai bătrân ca el.

Dar ajung la mormânt, şi văd şi ei ce-a văzut Maria. Cum înţelegi lucrul acela? Despre Ioan ni se spune un singur lucru: a crezut. În Evanghelia după Ioan se foloseşte într-un grad absolut, de multe ori, acest verb, „a crede“. (Nu apare niciodată substantivul, dar nu intrăm în discuţia aceasta.) S-a uitat: şi a rămas acolo pânza îmbibată cu tot ce au turnat Nicodim împreună cu femeile. Dacă ar fi vorba de un furt, trupul ca trupul, dar ce-a turnat pe el e o avere. Şi, în goana hoţiei, nu te-apuci să dezbraci mortul, să laşi acolo hainele şi să mergi numai cu el. Iei tot și fugi, să nu te mai găsească nimeni. Uitându-te la ce vezi, îţi dai seama: aici n-au fost oameni. Ceea ce l-a ajutat pe Ioan să înţeleagă acest eveniment dificil a fost ceea ce şi-a adus aminte din umblarea lui cu Isus. Pe de o parte, nimeni nu era interesat să-L fure, pentru că duşmanii Lui nu-L doreau ascuns pe Isus, ci pe Isus mort, într-un loc în care toţi să ştie. De aceea au sigilat piatra şi au pus gardă la groapă. „Vreţi să vă arăt că e mort? Ştim unde L-am pus şi avem soldaţi acolo, ca nimeni să nu spună, ceea ce „înşelătorul“, zic ei, a prezis când era viu, că: „Voi învia a treia zi.“ Noi ştim unde este şi putem dovedi oricui că este acolo.“ Deci, nu putea fi vorba despre un furt. Atât de mult au uneltit să-L prindă, L-au prins, au strâmbat judecata, au folosit pe romani să ducă execuţia la capăt, şi acum, când toate-s la locul lor, să strici aranjamentul… Nimeni nu face aceasta. Ce poate fi? Citim câteva texte din Evanghelie, lucruri pe care Ioan, umblând cu Isus, le-a auzit cu siguranţă. Cel mai important este cel din capitolul 2. Acolo, Mântuitorul spune aşa: „Stricaţi Templul acesta, şi-L voi zidi la loc în trei zile.“ Şi Ioan scrie: „Vorbea despre Templul trupului Său.“ Şi, în continuare, zice: „Când Isus a înviat din morţi, şi-au adus aminte ucenicii ce le-a spus.“ Apoi, 1:50, unde Isus îi spune lui Natanael următorul lucru: „Pentru că te-am văzut sub smochin, crezi? Lucruri mai mari ca acestea vei vedea.“ Apoi, lui Nicodim îi spune (3:12): „Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre lucruri cereşti?“ Slujbaşului împărătesc, care L-a chemat pe Isus să-i vindece robul, îi spune următorul lucru: „Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu niciun chip nu credeţi!“ Într-un conflict cu evreii, ei Îl întreabă (capitolul 10): „Până când ne ţii sufletele în încordare? Spune-ne desluşit: eşti sau nu eşti Cristosul?“ Şi El le spune: „V-am spus, şi nu credeţi.“ Ultima referinţă este în capitolul 16 (16:4), unde Mântuitorul le-a spus aşa: „Mă duc şi Mă voi întoarce. V-am spus aceste lucruri înainte ca ele să se întâmple pentru ca, atunci când se vor întâmpla, să credeţi.

Eşti înaintea unui eveniment pe care mintea nu te-ajută să-l explici. Cine poate explica învierea? Ceea ce te-ajută este ceea ce Mântuitorul şi Scripturile te-au pregătit, pentru a întâmpina un astfel de eveniment. Ioan şi-a adus aminte, într-un oarecare sens, de ce i-a spus Isus. Şi a crezut.

Continue reading RBA USA & CANADA

Sorin Sabou

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s