Geneza 14:1-12

Spre deosebire de Avraam, omul credinţei, Lot este un exemplu de credincios care umblă prin vedere.

I. Lot – privilegiat să fie în familia lui Avraam.

Timp îndelungat el şi-a urmat unchiul imitându-l … aşa cum fac mulţi tineri care se bazează pe credinţa părinţilor lor sau a celor mai mari decât ei. Lot a fost unul din bagajele reziduale cu care a ieșit neascultătorul Avraam din Ur. În loc să ,,iasă din familia sa“ Avraam a plecat cu toată familia tatălui său spre țara promisă. Dumnezeu i-a arestat în Haran, unde au rămas majoritatea, dar și de acolo Avraam n-a plecat singur, ci l-a luat și pe nepotul său Lot cu el. Tipologic, imaginea aceasta reprezintă acum amestecul de credincioși adevărați și credincioși firești care se află pretutindeni pe drumul credinței. Adunările locale cunosc bine realitatea aceasta, care naște nu puține probleme.

II. Lot – la răscrucea…

(mulțumim împreună lui Relu Leleu pentru această excelentă traducere)

În a doua sa epistolă, Pavel îi amintește lui Timotei că datoria lui este să păstreze darul lui Dumnezeu în el, proaspăt și folositor. Să nu fie fricos ci puternic. Să nu-i fie niciodată rușine de Hristos sau de orișicine Îl slujește. Să păstreze și să păzească adevărul. Să aibă un caracter puternic, să facă ucenici tari în credință, să fie gata să sufere dificultatea și persecuția, făcând în același timp totul pentru Hristos. Să-și ațintească mereu privirea la Hristos. Să conducă cu autoritate.

Să interpreteze și să aplice corect Scriptura. Să se ferească de vorbăriile goale care necinstesc pe Dumnezeu. El trebuie să fie un vas de cinste, despărțit de păcat și folositor Domnului. Trebuie să fugă de poftele tinereții, să urmărească dreptatea, credința și dragostea. Să refuze să intre în dispute filozofice și teologice. Trebuie să nu fie certăreț, ci…

Pentru cei care au nevoie să converseze în limba engleză, iată un ajutor folosit deja de aproape două milioane de persoane.

Da, am fost un contestatar. Și mai sunt. M-am surprins azi neplăcut impresionat când mi-a spus cineva ,,fratele Daniel“. Prefer, rog, insist să mi se spună pe nume. Doar atât, fără nici un fel de titlu, religios sau altfel.

Frăția nu este un titlu. Este o realitate. Ea există sau nu există, dar nu poate și nu trebuie mereu subliniată în dialog sau conversație. Emil este fratele meu, dar nimănui nu i-ar trece prin cap, și în nici un caz mie, să-i spun: ,,frate Emil“. Frații și surorile se apelează pe nume, simplu, decent, normal, firesc. Ce vine peste asta sună, sau cel puțin mie îmi sună, a falsitate, a formalism fariseic.

Ce ziceți? Oare mă voi maturiza vreodată?