Întoarcearea la Dumnezeu (preot Teodor Popescu)

Experienţele de care are parte un om în perioada când ajunge să-L cunoască personal pe Dumnezeu sunt un pământ sfânt: numai Dumnezeu şi omul care vine la El sunt martori la toată desfăşurarea acestui eveniment, în amănunte, nimeni nu poate să-şi mărturisească minunea întoarcerii la Dumnezeu; cuvintele sunt prea sărace ca să dea o descriere fidelă, completă. De fapt, o relatare fidelă trebuie să arate totdeauna că nu omul s-a întors la Dumnezeu, ci că Dumnezeu a binevoit să Se apropie de om, să-l schimbe şi să-l întoarcă la El.

În Noua Revistă Bisericească din august 1923, într-un capitol intitulat „O mărturisire care poate fi unora de folos”, Teodor Popescu a istorisit cum s-a întors la Dumnezeu. Multe alte amănunte a mai spus în predicile pe care le-a ţinut mai târziu, amintind deseori câte ceva din întoarcerea sa la Dumnezeu:

Era în anul 1918. De la o vreme, o neînţeleasă nemulţumire începea să-şi facă loc în inima mea şi nu puteam să spun de ce: sănătatea mea şi a celor din jurul meu nu lăsa nimic de dorit; lipsuri în vremea ocupaţiei n-am prea avut sau n-am îndurat multe. De ce eram nemulţumit? Nu ştiam. Predicam aproape regulat, iar biserica mea era binişor frecventată. Şi totuşi nemulţumit!

Asta trebuie să vină de acolo că de mult n-am citit o carte bună, îmi ziceam eu. Mica mea bibliotecă nu-mi putea oferi o astfel de carte. Întâlnind în acest timp un  cărturar cunoscut, l-am rugat să-mi împrumute ceva cărţi.

Nu ştiu ce m-a făcut după aceea să mă ocup, pe cât puteam şi eu, cu  problema suferinţei, iar concluzia la care am ajuns nu cuprindea cine ştie ce lucru nou. În faţa suferinţei, cel mai bun lucru este să pleci smerit capul şi să taci; revolta nu e bună la nimic, ea numai îţi măreşte suferinţa. Iată concluzia: ea nu este decât o idee comună, pe care o întâlneşti des în cărţi şi gândul acestei idei s-a adâncit în mine şi a devenit oarecum a mea.

Curând, curând a venit timpul când aveam să folosesc această idee. Ea forma miezul cuvântării pe care am ţinut-o la înmormântarea soţiei unui prieten preot.  Socotindu-mă în locul lui, i-am simţit durerea. La puţin după aceea, am văzut  murind pe profesorul şi academicianul Constantin Giurăscu, care mă onorase în   timpul din urmă cu prietenia sa aleasă. L-am plâns, se înţelege, cum se plânge un  prieten rar şi mult preţuit. Dar nici o lună nu a trecut şi mi-am îngropat soţia, rămânând văduv cu trei copii, din care cel mai mic, o fetiţă, avea abia şase luni. Eram acum în împrejurarea când aveam să pun în practică lecţia învăţată teoretic. Nu m-am răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, dar tot nu mă puteam opri de a-I cere socoteala, zicându-I adesea în gând: De ce, Doamne? De ce această durere asupra mea? Cred că nu sunt cel mai rău slujitor al Tău… (În neştiinţa mea, mă consideram că lucrez pentru Dumnezeu, pe când, în realitate, tot ce făceam nu era decât  împlinirea unei slujbe ca oricare alta, ca să am cu ce trăi). Dumnezeu nu voia însă să-mi răspundă. Tânguirea lui Iov era în vremea acea în mare parte tânguirea mea. Mă chinuia şi întrebarea: Eu, care sunt preot şi slujesc lui Dumnezeu, nu ştiu unde s-a dus soţia mea! Şi iar Îl întrebam pe Dumnezeu: De ce, Doamne, mi-ai luat pe mama copiilor mei, de ce mi-ai luat printr-o lovitură ce aveam mai scump în ochii mei?… M-a umilit Dumnezeu şi m-a făcut să trec printr-o durere care mi-a produs lacrimi.

În jalea mea, mulţi mi-au spus cuvinte de mângâiere. Nespus de mult mă dureau însă cuvintele acelora care credeau că mă mângâie cu soluţiile lor străvezii, că de acum încolo calea spre episcopat mi-e deschisă. Să mă îndrept spre mănăstire? Aveam o impresie detestabilă despre mănăstire. Cel mai nimerit cuvânt mi l-a spus D-l profesor Simion Mehedinţi, care mi-a zis:

Părinte Popescu, ascultă sfatul unui om bătrân care îţi înţelege durerea. Eşti om muncitor, o ştiu; nu părăsi munca, lăsându-te pradă deznădejdii. Munceşte şi  acum, ba cu atât mai mult acum, şi vei vedea cum prin muncă vei căpăta uşurare;   iar puterile sufleteşti, acum împrăştiate, se vor aduna iarăşi”.

A fost, cum spune Biblia, o vorbă spusă la timp potrivit, pentru care  îi  sunt  foarte recunoscător.

Chiar mai înainte de a intra în şcoala suferinţei, un gând se furişa adesea pe primul plan al cugetărilor mele. Acum, gândul acesta nu-mi mai dădea pace şi nu se mai lăsa alungat. El mă silea să-mi zic tot mai des: Iată ce e omul! Îţi faci planuri peste  planuri şi când colo toate se spulberă într-o clipă. Te gândeai tu că soţia ta va trece  dincolo aşa de repede? Poate că mai curând decât îţi închipui tu, va veni şi pentru  tine clipa când te vei duce înaintea lui Dumnezeu la judecată! Ba încă îmi şi  închipuiam ce mă va întreba Dumnezeu:

— Ce ai fost tu pe pământ?
— Am fost preot.
— Care era datoria ta de preot?
— Să aduc suflete la Tine.
— Ai adus vreun suflet la Mine? Să-mi spui un nume, numai unul, despre care să se poată zice cu adevărat că prin tine a fost adus la Mine.

Aici nu mai găseam nici un răspuns. Căci, cu tot întunericul ce mă stăpânea, nu eram aşa de mărginit încât să cred că prin vreo slujbă bisericească se aduc sufletele la  Dumnezeu. Faptul că nu puteam arăta nici un suflet câştigat pentru Dumnezeu  mă umplea de groază. Toată lucrarea pe care o socoteam bună în faţa ochilor mei şi  lăudată de unii s-a nimicit cu desăvârşire în faţa lui Dumnezeu, s-a prăbuşit. Mi se părea atunci că ar fi drept din partea lui Dumnezeu să-mi zică: „Du-te de la Mine!”, 
cuvinte care căpătau în sufletul meu un sunet care mă înfiora.

Atunci – şi numai atunci – s-a pus pentru mine marea întrebare: Dar eu, sunt eu aşa cum vrea Dumnezeu să fiu? Nu cumva din această pricină nu pot să arăt nici un suflet pe care să-l fi adus la adevăr, la Dumnezeu? Şi m-am pomenit îndemnat să caut să mă lămuresc asupra cuvântului „întoarcere la Dumnezeu”. Cunoşteam acest cuvânt, dar nu-i ştiam înţelesul.

Prietenul meu, Dumitru Cornilescu, era în acest timp în Moldova. Auzind de greaua încercare prin care trecusem, mi-a scris cuvinte de mângâiere, însă într-un limbaj pe care nu prea îl pricepeam. Între altele îmi spunea că Dumnezeu ia cu o mână şi dă cu două. Nu mai ţin minte dacă această vorbă m-a revoltat sau numai n-am  înţeles-o. Într-una din scrisori, el mă întreba cu ce mă ocup, iar eu i-am răspuns precis: cu întoarcerea la Dumnezeu şi nu mă pot dumiri asupra acestui lucru. Pe el l-a bucurat mult acest răspuns, căci vedea în aceasta un început de lucrare a lui Dumnezeu pentru întoarcerea mea la El.

Ca unul care cunoştea din experienţă ce înseamnă a se întoarce un suflet la  Dumnezeu, el a căutat să mă ajute, scriindu-mi o scrisoare lungă, pe care am citit-o de mai multe ori fără să o înţeleg. Zâmbeam după fiecare citire, căci tot ce-mi scria mi se păreau basme prinse din văzduh şi bune pentru văzduh, nu pentru pământ. Căutam însă mai departe.

Un lucru îmi era acum clar şi anume că toată munca mea de până atunci era egală cu zero: nici un suflet câştigat pentru Dumnezeu!

Suspinele mele din acel timp numai Cel de Sus le ştie.

Aceasta se petrecea în perioada decembrie 1918 – mai 1919. Ţin minte ca acum, când a început să străbată o rază de lumină în sufletul meu tulburat şi întunecat,  anume în duminica în care pentru prima oară în predică Îl prezentam pe Domnul Cristos ca Cel ce ne scapă de pedeapsa pe care o merităm pentru că suntem păcătoşi.  Înfăţişam cerul înnorat, neguros; tunete groaznice se auzeau, fulgere brăzdau văzduhul de la o margine a cerului până la cealaltă. Locuitorii pământului fugeau îngroziţi în toate părţile, fiecare având în spinare o sarcină grea, care atrăgea trăsnetul asupra ei. Era sarcina păcatelor. Mânia lui Dumnezeu se descoperea din cer împotriva oricărui păcat al oamenilor. Dar undeva, la o parte, sta Cineva îmbrăcat în veşmânt alb şi cu glas duios spunea tuturor: Veniţi la Mine, căci numai aşa puteţi scăpa de pedeapsa care vă ameninţă! Cine voia să-L asculte şi intra sub aripa Lui scăpa de sarcina din spinare şi era la adăpost sigur. Cine nu voia rămânea afară, sub urgie. Ocrotitorul Acela, ziceam eu, este Isus Cristos. Aceasta nu era însă decât o figură de vorbire. Dacă m-ar fi întrebat cineva cum se face că Isus Cristos este Izbăvitorul de mânia lui Dumnezeu, n-aş fi putut da nici o lămurire. Era însă pentru prima oară în viaţa mea când puneam păcatul în legătură cu Isus Cristos.

Nimeni nu mi-a spus că pentru ispăşirea păcatului a trebuit o jertfă ca aceea de la Golgota.  În privinţa acestei jertfe, aş fi fost gata să zic, ca orice necredincios, că   Isus   a murit pentru ideile Sale. Niciodată, dar absolut niciodată nu mă oprisem  asupra  cuvintelor din crez: „şi S-a răstignit pentru noi”. Sau, şi dacă m-am oprit,  prin  cuvântul noi aş fi înţeles pe oricare altul, numai pe mine nu. 

Punând în legătură păcatul cu Isus Cristos, am făcut paşi mari spre adevăr. De  atunci lumina a tot crescut în mine, nu mi-a fost acum prea greu să încep a mă gândi la mine însumi. Un glas lăuntric îmi spunea: „Bine, Isus a murit pentru păcatele oamenilor, ca să le ispăşească prin jertfa Sa, pe cruce; dar aceasta a făcut-o El şi pentru tine, şi pentru păcatele tale?” Dacă aş fi răspuns da, răspundeam cu gura pe jumătate. Să răspund cu îndrăzneală nu, iarăşi nu puteam.

Sunt eu un păcătos? Iată întrebarea la care am ajuns. Şi ce greu era de dat  răspunsul! Treceam în faţa oamenilor, dar mai ales în faţa mea însumi, drept un om foarte cumsecade, muncitor, cinstit, cu oarecare dar de sus. Nu ştiu dacă toţi cei ce mă cunoşteau aveau despre mine această părere, eu însă o aveam, şi încă în ce grad! Nu luasem niciodată în serios păcatul. Chiar dacă mi-aş fi găsit vreun cusur, vreun păcat, m-aş fi comparat îndată cu cei din jurul meu şi, găsindu-mă mai bun ca ei, gândul mi s-ar fi luat de la cusur şi, în loc de smerenie, ajungeam să mă îngâmf. Acum însă făceam un lucru bun: citeam în fiecare zi Noul Testament, şi îl citeam cu băgare de seamă, ca pentru mine. În felul acesta, privirile mi s-au îndreptat mai mult spre Isus şi spre mine însumi şi am început să iau în serios păcatul şi să încep lupta cu el.

Acum, când am luat în serios păcatul, am văzut cât de mult mă stăpânea el şi cât de mare nevoie aveam de iertare. Trecutul, care altădată mi se părea de laudă,  curat, nepătat, îmi apărea acum aşa de păcătos, că îmi era ruşine de el. De s-ar fi putut şterge cu desăvârşire acel trecut, ar fi fost cel mai bun câştig pentru mine. Simţeam deci nevoia să închei un trecut plin de păcat şi să mă ştiu împăcat cu Dumnezeu.  Dar cum?

În Noul Testament vedeam totdeauna puse alături iertarea, mântuirea, cu credinţa. Am luat din Evanghelii cazul cu femeia păcătoasă (Luca 7), apoi cu tâlharul de pe cruce (Luca 23) şi în amândouă aceste cazuri am văzut că a crede înseamnă a te  încrede în cuvântul lui Isus.

Şi atunci, dacă Isus îmi spune că Şi-a dat viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi (Marcu 10:45), de ce n-ar fi şi pentru mine dăruirea vieţii Lui, jertfa Lui? Epistolele apostolilor vorbesc aşa de clar despre acest lucru, încât mi s-a părut că îl citesc chiar pe fiecare pagină a Noului Testament. Adevărul că Isus a murit pentru păcatele mele, în locul meu, a pătruns tot mai adânc în inima mea, până a ajuns nezguduit. Abia în jertfa de pe cruce am văzut cum priveşte Dumnezeu păcatul – păcatul acela care odinioară mi se părea o nimica toată – dacă pentru ispăşirea lui n-a fost alt mijloc decât moartea de pe cruce a Însuşi fiului lui Dumnezeu, Isus Cristos. Am văzut însă şi dragostea Celui ce a luat asupra Sa ocara şi blestemul meu şi care Şi-a dat tot ce poate să aibă o fiinţă mai scump – viaţa – pentru mine.

Înţelegând jertfa Lui, am văzut în ea satisfăcută dreptatea lui Dumnezeu şi cerinţele conştiinţei mele, acum trezită. Orice îndoieli se ridicau în mine în privinţa iertării mele le alungam cu adevărul ţinut acum sus, ca un steag de biruinţă: Isus a murit  pentru mine, El a plătit datoria mea, atât îmi este de ajuns!

fireşte a fost atunci, după ce am recunoscut că Isus a murit pentru păcatele mele – ca faţă de acest nume, Isus Cristos, să încolţească în inima mea o iubire necunoscută până atunci şi astfel o tainică şi dulce legătură de gândire, de simţire, de viaţă să înceapă între mine şi El, eu ca rob al Lui, El ca Stăpân al meu.

Cuvântul Lui era în acelaşi timp aproape singura mea lectură. Citind Noul Testament, m-am întors la Dumnezeu.

O descoperire nespus de preţioasă a fost pentru mine când, din Noul Testament, am putut să aflu că pot să fiu sigur de mântuire, dacă mă încred numai în Isus Cristos,  ţinându-mă strâns lipit de El ca de Mântuitorul şi Stăpânul meu. Ce pace şi ce  bucurie mi s-a revărsat atunci în suflet!

Viaţa mea a căpătat astfel o ţintă nouă, faţă de care orice altă ţintă omenească este o nimica, un gunoi. Această ţintă nouă a devenit tot mai plină de lumină. Zi de zi voioşia a crescut în mine. Hotărât acum să o rup cu păcatul, să lupt   împotriva lui, când îl voi întâlni, m-am avântat în această luptă cu siguranţa că Isus, potrivit făgăduinţei date de Cuvântul Său, este cu mine şi nu mă va lăsa să fiu biruit. Şi El a fost în adevăr cu mine.

Schimbându-mi inima şi viaţa, mi s-a schimbat şi graiul, deci şi predica. Ea a  început să fie o chemare la viaţa cu Cristos, viaţă în care intrasem acum şi îi gustasem dulceaţa. Ascultătorii au băgat de seamă schimbarea mea, dar un timp oarecare păreau că nu înţeleg graiul meu.

Aproape vreun an am predicat fără un rod vădit. Cu ce nerăbdare aşteptam eu acest rod! Dar el nu se arăta. Totuşi am stăruit. Nespus de mare mi-a fost bucuria când cele dintâi roade au început să se arate, adică oameni care să caute  adevărul  mântuirii şi să se hotărască pentru viaţa cu Isus, după Evanghelie.   Bucuriile acestea s-au tot înmulţit. Sufletele au început să înţeleagă glasul de  chemare la viaţa nouă şi totuşi aşa de veche a Evangheliei Domnului. Cei ce se  hotărau la această viaţă treceau prin aceeaşi mare bucurie prin care trecusem şi eu.

Astfel am ajuns la o viaţă nouă, viaţă pe care n-aş da-o pe mii de alte vieţi, viaţă pentru care lupt şi sunt gată să înfrunt toate, să sufăr toate. Astfel, prin multe suspine şi lacrimi, Domnul mi-a înfrânt inima trufaşă, ca să-mi dea o inimă nouă. Sărut nuiaua care m-a lovit.”

Ce minunată este experienţa întoarcerii la Dumnezeu! Orice cititor al acestor rânduri are nevoie de o asemenea experienţă, are nevoie să ştie cu siguranţă că Domnul Isus este Mântuitorul, Mântuitorul personal al celor credincioşi, care prin credinţă L-au primit pe El în inima lor.

***
CAPITOLUL 4 – Întoarcerea la Dumnezeu din cartea Din viaţa şi lucrarea lui TEODOR POPESCU, de Horia AZIMIOARĂ – O trezire creştină în biserica ortodoxă română

***

Citiți și textul anterior AICI

Advertisements

One thought on “Întoarcearea la Dumnezeu (preot Teodor Popescu)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.