Teodor Popescu – Preot ortodox în Bucureşti

Avea vreo 24 de ani când s-a căsătorit cu Atena Ionescu, fiica preotului Constantin Ionescu de la biserica Cuibul cu Barză din Bucureşti. Au avut în scurt timp trei copii: pe Paul, băiatul cel mare, apoi două fete, Eugenia şi Ileana.

După ce a terminat teologia, Teodor Popescu a fost numit în anul 1912 preot la biserica Cărămidarii de Jos din Bucureşti, în cartierul Grant, cu concursul socrului său. Nu după mult timp a murit socrul lui, iar Teodor Popescu a fost mutat în locul lui Constantin Ionescu la biserica Sfântul Ştefan, Cuibul cu Barză de pe strada Ştirbei Vodă.

Ca preot, se bucura de un nume bun, foarte bun chiar. Prin viaţa morală pe care se străduia să o ducă şi prin activitatea pe care o desfăşura, era cunoscut ca un om temător de Dumnezeu, cu preocupări şi gânduri serioase, te atrăgea cu blândeţea lui firească şi cu atenţia pe care o acorda necazurilor şi întrebărilor fiecăruia. În  adâncul inimii lui era un om mândru, totuşi mândria nu se manifesta ca  înfumurare, de aceea, era amabil şi cu cei de rând şi astfel era iubit de enoriaşi.

Biserica era foarte frecventată, pentru că ţinea predici frumoase, chiar înainte de a se întoarce personal la Dumnezeu. Spunea mai târziu:

Am predicat şi până să vin la Domnul Isus, dar ce predicam? Legea, morala;  luam de exemplu un viciu, cum ar fi beţia sau desfrânarea şi îl înfăţişam pe toate  feţele. Omul asculta şi spunea: Da, da, aşa este! Sau luam o virtute: bunătatea,  dragostea, dărnicia. Da, da, aşa este, zicea omul, încântat că i se înfăţişează  lucrurile într-un mod interesant”.

Domnul Cristos lipsea de cele mai multe ori din predică, iar despre mântuirea săvârşită la crucea de pe Golgota, nici pomeneală. Mărturisea el: „Mă socoteam învăţător al altora, deşi eram orb sufleteşte: nu vedeam că la Golgota s-a arătat dragostea lui Dumnezeu”.

Încă din tinereţe, exercitându-şi lucrarea de preot ortodox, a început să vină în legătură cu suferinţele altora. Nici chiar după mulţi ani, la bătrâneţe, nu uitase cum a ţinut prima slujbă de înmormântare.

Îmi amintesc cum am asistat pentru prima oară la înmormântarea unei copiliţe.  Poate să fi avut un an, o fetiţă aşa de frumoasă cum parcă nu mai văzusem până  atunci. Toţi câţi erau acolo plângeau şi când i-am văzut plângând, mi s-a tăiat şi   mie inima şi am început să plâng şi eu împreună cu ei. După aceea am luat parte   la alte  înmormântări, iar simţul de părtăşie la durerea oamenilor mi s-a tocit.   Vedeam durerea, dar n-o mai simţeam aşa de adânc ca la început”.

Dar nu slujbele religioase îi luau cel mai mult timp. Era un preot activ, şi fără să  caute el numaidecât acest lucru, în apropierea lui s-au strâns tot oameni activi. Un tânăr teolog din judeţul Mehedinţi, Dumitru Cornilescu a venit pe la Cuibul cu  Barză şi el a fost – se crede – cel mai activ teolog ortodox pe care l-a avut ţara  noastră în acea perioadă. Era neobosit când era vorba de vreo activitate bisericească. Traducea extraordinar de repede şi foarte clar; în foarte scurt timp a  tradus şi a tipărit o mulţime de broşuri, pe care le-a publicat în Biblioteca Vremii. La început, Teodor Popescu nu prea l-a simpatizat, l-a ţinut cam la distanţă, ca pe un simplu cântăreţ al bisericii sale; în scurt timp însă cântăreţul i-a devenit cel mai apropiat prieten. Dumitru Cornilescu era foarte vioi şi producea înviorare pentru toţi cei din jur. De la biserică, oamenii plecau cu câteva cuvinte de la Teodor Popescu şi cu câte un tractat sau o cărticică de la Dumitru Cornilescu.

Însă Cornilescu dorea mereu ceva mai bun în ce priveşte credinţa; de aceea, s-a gândit să devină călugăr, pentru că socotea că în călugărie va găsi suprema  sfinţenie. A făcut chiar parte din metania de la mănăstirea Dobrovăţ, care aparţinea de Episcopia Huşilor. Atât preotul Popescu, cât şi diaconul Cornilescu erau plini de râvnă pentru datinile moştenite şi pentru răspândirea unor influenţe bune, moralizatoare pentru popor; doreau ei ceva mai bun, dar nu ştiau ce anume.

În dorinţa de mai bine, a luat fiinţă un comitet de preoţi, cu numele „Ia şi citeşte”, care edita broşuri cu subiecte religioase pentru popor. Ideea pornise de la preotul Mălăieşti, care şi-a asociat pe preotul Runceanu şi pe Teodor Popescu, ca secretar al comitetului. Preotul Mihălcescu, un om extrem de bun şi foarte studios, aprecia intenţiile acestui cerc, care urmărea moralizarea poporului şi susţinerea credinţei strămoşeşti: tipăriturile erau istorisiri moralizatoare în sens creştin ortodox.

Se pare că un obiectiv al cercului „Ia şi citeşte” era şi ţinerea de conferinţe. Printre  altele,  o doamnă care aprecia foarte mult cuvântările părintelui Popescu, l-a invitat   să  ţină câteva conferinţe şi la ea acasă. Părintele Popescu a primit invitaţia şi a   ţinut   de mai multe ori conferinţe după amiaza, la locuinţa acestei doamne, unde   se  aduna  multă lume din cartier, venită să audă spusele preotului. Astfel de       conferinţe   ţinea  Teodor Popescu în multe cartiere, pe oriunde era invitat. Era în     Teodor Popescu şi  în Dumitru Cornilescu o râvnă care îi mâna spre activitate,    sufletele lor cunoşteau  licăriri, năzuinţe, dar scopul şi direcţia lor nu erau încă   bine  conturate; erau mânaţi  de un zel care avea să-i conducă pe cărări mai bune.

Peste câţiva ani, Teodor Popescu scria într-un ziar:

„De ani de zile, o bună parte din preoţime este profund nemulţumită de starea în care se găseşte poporul nostru din punct de vedere religios. Din numărul acestora cu dorinţe de mai bine făceam şi eu parte. Şi-am  lucrat pe cât m-au ajutat puterile, ba chiar mă legănam cu gândul că-mi făceam binişor datoria;  rezultatul sforţărilor mele era însă egal cu zero. De  ce?  Pentru că mai înainte de a încerca vindecarea    altora, trebuia să fiu eu însumi vindecat; mai înainte   de a îndrepta pe alţii, trebuia  să fiu eu însumi   îndreptat; mai înainte de a încerca să ridic pe alţii la o  treaptă mai  înaltă de credinţă şi de viaţă, trebuia   să mă găsesc eu însumi pe acea treaptă. În al  doilea   rând, trebuia să lucrez cu materialul şi metodele pe   care le dă Evanghelia,  dar  eu eram încă străin de ea”.

În dorinţa de mai bine, Teodor Popescu intenţiona să ia doctoratul în teologie şi s-a  înscris ca student la Cernăuţi, pentru că în acea vreme Facultatea de Teologie din  Bucureşti nu pregătea şi nu acorda titlul de doctor. La Cernăuţi a avut un profesor  priceput, Gheorghiu, care făcea plăcut studenţilor Noul Testament.

Dumitru Cornilescu scria într-o revistă:

„Fusesem patru ani cântăreţ la aceeaşi biserică cu Teodor Popescu şi nu rareori  vorbeam  cu el despre starea de lucruri din lumea noastră creştină şi ne exprimam   părerea de rău că nu se vede o înviorare nicăieri. Războiul ne-a despărţit,     aruncându-mă pe mine în nordul Moldovei (la Stănceşti-Botoşani), unde am   început traducerea Bibliei, care a fost unealta schimbării mele, iar pe dânsul   ţinându-l în mijlocul parohiei, în Bucureşti, unde a lucrat tot timpul războiului,   predicând şi îmbărbătând”.

Au urmat anii de restrişte. Primul război mondial a adus multe nenorociri şi în ţara noastră, care a fost transformată într-un câmp de bătălie; peste tot suferinţă, durere.  În aceste condiţii aspre pentru viaţa tuturor, Dumitru Cornilescu a lucrat la  traducerea Bibliei, iar Teodor Popescu a trecut prin experienţe dureroase, care  aveau să-l conducă la întoarcerea la Dumnezeu şi apoi la o lucrare creştină reală,  care a adus la viaţă spirituală mii de suflete care zăceau în ignoranţă şi formalism  religios şi care a înviorat viaţa multor credincioşi din România.

Traducerile în româneşte ale Bibliei, făcute înainte de noua traducere a lui Dumitru  Cornilescu,  întrebuinţau un limbaj plin de arhaisme, structura frazelor nu respecta  topica normală a limbii române moderne, astfel că dacă cineva ar fi dorit să  citească  Sfânta Scriptură, cu greu ar fi putut prinde sensul textului citit. Însă   această traducere a lui Dumitru Cornilescu, începută în anii războiului, are acele   calităţi  necesare poporului nostru: este scrisă într-o limbă românească clară,    corectă, fără  arhaisme sau cuvinte cărturăreşti, care să-i îngreuieze înţelesul.

În traducerea mea”, spunea Dumitru Cornilescu, „n-am ţinut seama de nici una   din consideraţiile pe care le-ar putea aduce vreo confesiune asupra textului. Am  căutat să văd ce spune textul şi numai ce spune el, indiferent ce va spune cutare  sau cutare confesiune.

Este traducerea folosită aproape în exclusivitate în ultimele şapte decenii.

***
Extras din cartea Din viaţa şi lucrarea lui TEODOR POPESCU, de Horia AZIMIOARĂ – O trezire creştină în biserica ortodoxă română

Advertisements

2 thoughts on “Teodor Popescu – Preot ortodox în Bucureşti

  1. “Traducerile în româneşte ale Bibliei, făcute înainte de noua traducere a lui Dumitru Cornilescu, întrebuinţau un limbaj plin de arhaisme, structura frazelor nu respecta topica normală a limbii române moderne, astfel că dacă cineva ar fi dorit să citească Sfânta Scriptură, cu greu ar fi putut prinde sensul textului citit.”

    Textul e un pic exagerat.
    Înainte de versiunea Cornilescu, Societatea Biblică pentru Britania și strinătate publica Biblia Nitzulescu.
    Aveți aici un link Biblia Nitzulescu, ediția 1921 (trimiterea mea este spre pagina de început a Psalmilor, dar se poate naviga în toată Biblia Nitzulescu).
    Da, sunt câteva arhaisme, dar textul poate fi înțeles:
    https://archive.org/details/sfntascriptura00ghen/page/540

    Însuși Cornilescu are arhaisme și slavonisme!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.