Un aspect al credinței nebăgat în seamă cât trebuie

de Watchman Nee  

Izbăvirea crucii

După ce enumeră numeroasele fapte ale firii, în scrisoarea sa către Galateni, Apostolul Pavel arată apoi că „cei care aparţin lui Cristos Isus şi-au răstignit firea cu pasiunile şi dorinţele ei“ (Gal. 5:24). Iată izbăvirea! Nu e ciudat să constaţi prăpastia dintre preocuparea credinciosului şi preocuparea lui Dumnezeu? Cel dintâi e preocupat de „faptele firii“ (Gal. 5:19), adică de diversele păcate ale firii. Pe el îl munceşte mânia de azi, gelozia de ieri sau cearta de poimâine. Credinciosul plânge pentru un anumit păcat şi doreşte cu ardoare să capete biruinţă asupra lui. Dar toate aceste păcate nu sunt decât roade ale aceluiaşi pom. Chiar dacă ai smuls un fruct din el (şi n-are importanţă care anume l-ai smuls), tot mai rămân destule în pom, ba încă apar altele în locul celor culese, până când credinciosul pierde orice speranţă de a mai învinge.

Pe de altă parte, Dumnezeu nu e preocupat de faptele firii, ci de „firea însăşi“ (Gal. 5:24). Dacă ar fi fost omorât pomul, mai era nevoie să se teamă cineva că va rodi din nou? Credinciosul se căzneşte din răsputeri să pună stavilă păcatelor din viaţa sa – care nu sunt decât roade – uitând să se ocupe de firea lui veche – adică rădăcina tuturor relelor. Nici nu e de mirare că până nici nu a scăpat bine de un păcat, apare altul. De aceea, astăzi trebuie să ne ocupăm de sursa păcatului. Copilaşii în Cristos (pruncii) trebuie să-şi însuşească sensul mai profund al crucii, căci ei încă sunt fireşti. Scopul lui Dumnezeu este de a răstigni omul vechi al credinciosului împreună cu Cristos, urmarea fiind faptul că cei care aparţin lui Cristos „şi-au răstignit firea cu pasiunile şi dorinţele ei“. Reţineţi vă rog că a fost răstignită firea cu puternicele ei pasiuni şi dorinţe. După cum păcătosul a fost regenerat şi răscumpărat din păcatele sale prin intermediul crucii, tot aşa acum pruncul „firesc“ în Cristos trebuie să fie izbăvit de stăpânirea firii prin intermediul aceleiaşi cruci, pentru ca să poată umbla de acum după îndemnurile Duhului, şi nicidecum după cele ale firii. Odată ajuns în faza aceasta, nu va mai fi mult până când credinciosul va deveni un creştin spiritual. Aici găsim contrastul dintre căderea omului şi acţiunea crucii. Mântuirea asigurată de aceasta din urmă este remediul pentru cea dintâi. Ce bine se îmbină ele!

Mai întâi, Cristos a murit pe cruce pentru păcătos, ca să ispăşească păcatele sale. Un Dumnezeu sfânt nu putea, în neprhănirea Sa, să-l ierte pe păcătos fără această ispăşire. În al doilea rând însă şi păcătosul a murit pe cruce cu Cristos, pentru ca să nu mai fie stăpânit de firea sa. Numai această eliberare de fire poate să învrednicească spiritul omului să-şi recâştige poziţia de conducător ce i se cuvine, ţinând trupul în supunere şi obligându-l să-şi ia poziţia de slujitor, iar sufletului dându-i rolul de intermediar. În felul acesta,  duhul, sufletul şi trupul sunt readuse la poziţia pe care o ocupau înainte de cădere. Dacă nu reuşim să prindem sensul morţii descrise aici, nu vom fi izbăviţi. Duhul Sfânt să ne fie Descoperitorul nostru!

În expresia „cei care aparţin lui Cristos“ sunt cuprinşi toţi credincioşii în Domnul. Toţi cei care au crezut în El şi au fost născuţi din nou sunt ai Lui. Factorul determinant aici este dacă au fost uniţi cu Cristos în viaţă, şi nu cât de spirituali sunt sau ce lucrare pentru Domnul au săvârşit sau dacă au fost deplin eliberaţi de păcat, şi-au învins pasiunile şi dorinţele firii sau dacă au fost sfinţiţi pe de-a-ntregul. Cu alte cuvinte, singura întrebare care se poate pune este aceasta: a fost cineva regenerat sau nu? A crezut el în Domnul Isus ca Mântuitor al său sau nu? Dacă a crezut, atunci indiferent care ar fi în prezent starea lui spirituală – fie că e pe culmi de biruinţă, fie că e copleşit de înfrângeri – el şi-a „răstignit firea“.

Chestiunea cu care suntem confruntaţi nu e de natură morală, nici nu e vorba de viaţa spirituală a cuiva, de cunoştinţele sau de slujirea lui. Întrebarea capitală care se pune e, pur şi simplu: este el al Domnului? Căci dacă este, atunci deja şi-a răstignit firea pe cruce. Sensul textului nostru biblic nu ne lasă să înţelegem că va fi o răstignire a firii în viitor ori că se află în curs de răstignire, ci că a fost deja răstignită. Se cuvine să dezvoltăm această idee. Am arătat deja că răstignirea firii nu depinde de experienţe – oricât de variate ar fi acestea – ci mai degrabă e în directă legătură cu realitatea slăvită a lucrării încheiate a lui Dumnezeu.

Cei care aparţin lui Cristos Isus“ – atât cei slabi, cât şi cei tari – „şi-au răstignit firea cu pasiunile şi dorinţele ei.“.

Tu susţii că mai păcătuieşti şi acum, dar Dumnezeu declară că ai fost răstignit pe cruce. Tu spui că în viaţa ta persistă nervii şi izbucnirile de mânie, dar Dumnezeu îţi răspunde că ai fost răstignit. Apoi tu protestezi, deoarece se zbat în tine şi acum groaznice pofte, dar iarăşi Dumnezeu îţi răspunde că tu ai fost răstignit pe cruce.

Acum, opreşte-te şi, pentru o clipă, nu te mai uita la experienţa ta de toate zilele, ci ascultă atent la tot ce-ţi spune Dumnezeu. Dacă nu asculţi de Cuvântul Său, ci zilnic priveşti la starea ta, niciodată nu te vei bucura de realitatea faptului că absolut sigur ai fost răstignit pe cruce. Nu mai băga în seamă simţămintele şi experienţele tale! Dumnezeu a rostit sentinţa potrivit căreia firea ta pământească a fost răstignită; prin urmare, fii sigur că aşa s-a şi întâmplat! Când Dumnezeu îţi spune că „firea ta a fost răstignită“, tu trebuie să răspunzi cu „Amin, Doamne, cu adevărat firea mea a fost răstignită“. Trecând astfel la acţiune, convins de veridicitatea Cuvântului Său, vei constata că firea ta e moartă, într-adevăr.

Credincioşii din Corint se complăcuseră în păcatele curviei, geloziilor, certurilor, spiritului de partidă; se dăduseră unii pe alţii în judecată şi făcuseră o sumedenie de alte păcate. Ce mai încolo şi-ncoace, ei erau „prunci în Cristos“. Cu toate acestea, ei erau ai lui Cristos. Se poate oare susţine că firea acestor credincioşi fireşti a fost răstignită pe cruce? Răspunsul este un categoric „da“. Negreşit până şi acestor credincioşi li s-a răstignit firea pe cruce. Te întrebi: Cum vine asta? Ei bine, să nu uităm că Biblia niciodată nu ne spune să ne răstignim singuri; ea doar ne informează că „am fost răstigniţi“. Să înţelegem bine că noi nu suntem răstigniţi fiecare la rândul lui, ci am fost răstigniţi împreună cu Cristos (Gal. 2:20; Rom. 6:6).

Iar dacă a fost o răstignire comună, atunci clipa în care Domnul Isus Cristos Însuşi a fost răstignit este clipa în care a fost răstignită şi firea noastră veche. Mai mult, răstignirea nu ne este aplicată nouă personal, întrucât Domnul Isus a fost cel care ne-a purtat pe cruce la răstignirea Sa proprie.

De aceea, Dumnezeu consideră firea noastră deja răstignită. Pentru El este un fapt împlinit. Oricare ar fi natura experienţelor noastre actuale, Dumnezeu declară că „cei care aparţin lui Cristos Isus şi-au răstignit firea“. Pentru a intra în stăpânirea unei asemenea morţi, nu trebuie să petrecem prea mult timp încercând să  descoperim cum s-a petrecut acest lucru sau care este experienţa noastră personală, ci mai degrabă trebuie doar să credem Cuvântul lui Dumnezeu. „Dumnezeu spune că firea mea veche a fost răstignită; deci eu cred acum din toată inima că este răstignită. Încuviinţez că ceea ce a spus Dumnezeu este adevărat“. Răspunzând în acest fel, curând vom fi copleşiţi de realitatea acestui fapt. Dacă privim mai întâi la faptul incontestabil al lucrării săvârşite de Dumnezeu, experimentarea lui, trăirea lui în practică nu se va lăsa aşteptată.

Din prisma lui Dumnezeu, firea acestor corinteni a fost răstignită pe cruce împreună cu Domnul Isus; dar din punctul lor de vedere, ei n-au avut experienţa personală a acestei realităţi. Poate asta s-a datorat faptului că nu cunoşteau realitatea lui Dumnezeu. De aici rezultă că primul pas pe calea izbăvirii este de a trata firea din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Şi care este acesta? Este să nu încercăm să răstignim firea, ci să recunoaştem că ea a fost răstignită; să nu umblăm după vedere, ci după credinţa noastră în Cuvântul lui Dumnezeu.

Dacă s-a statornicit în noi această recunoaştere că firea a fost deja răstignită, atunci vom putea trece la faza următoare, de a ne ocupa de fire la nivelul experienţei. În schimb, dacă trecem cu uşurinţă peste acest fapt incontestabil, nu vom reuşi să trăim în practică realitatea ei. Pentru a experimenta această co-răstignire, mai întâi trebuie să dăm la o parte situaţia noastră actuală şi să ne încredem cu toată sinceritatea inimii în Cuvântul lui Dumnezeu.

  Duhul Sfânt şi experienţa

Pe când trăiam în fire, pasiunile noastre păcătoase… erau la lucru în mădularele noastre, ca să aducă roadă vrednică de moarte. Dar acum suntem… morţi….“ (Rom. 7:5-6). Din pricina aceasta, firea veche nu mai are nici o stăpânire asupra noastră. Noi am crezut şi am recunoscut că firea noastră a fost răstignită pe cruce. Abia acum – nu înainte – putem să ne îndreptăm atenţia asupra experienţelor noastre. Deşi în această secţiune subliniem experienţa, rămânem mai departe strâns ataşaţi de realitatea răstignirii noastre cu Cristos. E o deosebire totuşi între ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi şi cât din această lucrare încheiată reuşim s-o experimentăm noi în trăirea noastră-zilnică. Dumnezeu a făcut tot ce se putea face.

Întrebarea următoare este: care e atitudinea noastră faţă de lucrarea Lui isprăvită? Căci nu doar cu numele, ci în realitate El a răstignit firea noastră pe cruce. Dacă vom crede şi vom face uz de voinţa noastră, alegând ceea ce a realizat deja Dumnezeu pentru noi, atunci aceasta va deveni experienţa vieţii noastre. Nu ni se cere să facem nimic, pentru că Dumnezeu a făcut totul. Nu suntem rugaţi să ne răstignim firea, deoarece Dumnezeu a răstignit-o pe cruce. Crezi că faptul acesta e adevărat? Doreşti să-l posezi în viaţa ta? Dacă vom crede şi vom dori, atunci vom coopera cu Duhul Sfânt, dobândind bogate experienţe. Coloseni 3:5 ne imploră dăm la moarte, prin urmare“ tot ce e pământesc în noi. Iată calea adevăratei experienţe! Cuvintele „prin urmare“ arată consecinţa primei părţi a versetului 3, anume faptul că am murit. Cuvintele „aţi murit“ reprezintă ceea ce a realizat Dumnezeu pentru noi. Întrucât „aţi murit“, acum se cuvine daţi la moarte ceea ce e pământesc în voi“.

Prima menţionare a morţii din acest pasaj indică poziţia reală pe care o ocupăm în Cristos; a doua: experienţa noastră propriu-zisă. Eşecul credincioşilor de azi poate fi pus pe seama neputinţei de a vedea relaţia dintre aceste două morţi. Unii au încercat să reducă la zero firea lor, punând accentul numai pe experienţa morţii. Prin urmare, firea lor creşte tot mai voinică, cu fiecare încercare de a o omorî! Alţii au recunoscut adevărul că firea lor a fost realmente răstignită cu Cristos pe cruce, dar se mulţumesc cu atâta, fără să încerce să caute trăirea în practică a acestei realităţi. Nici unii, nici alţii nu-şi pot însuşi pe plan experienţial răstignirea firii.

Dacă dorim să dăm morţii mădularele noastre, mai întâi trebuie să stabilim temelia unei atari acţiuni; altfel, ne vom bizui doar pe tăria noastră. Oricâtă râvnă am avea, nu vom putea dobândi experienţa dorită. Mai mult, dacă ne mulţumim doar să cunoaştem faptul că firea noastră a fost răstignită cu Cristos, şi nu ne dăm silinţele să lăsăm ca lucrarea Lui isprăvită să prindă viaţă în noi, nici cunoştinţa nu ne va fi de mare folos.

A reduce la zero înseamnă a cunoaşte mai întâi identificarea cu moartea Sa; cunoscând identificarea noastră, va trebui să practicăm „darea la moarte“. Acestea două trebuie să meargă mână în mână. Ne-am înşela dacă ne-am mulţumi doar cu percepţia mentală a faptului identificării, crezând că de-acum suntem spirituali doar fiindcă firea a fost distrusă; pe de altă parte, este tot atât de mare amăgirea, atunci când încercăm să nimicim faptele rele ale firii, de a da prea mare importanţă acestor fapte în sine, când, de fapt, ar trebui să considerăm firea însăşi moartă. Căci dacă uităm că firea e moartă, nu vom fi în stare să ajungem la odihnă.

Darea la moarte“ depinde direct de .. că “voi aţi murit“. Această dare la moarte înseamnă a face ca moartea Domnului Isus să aibă înrâurire asupra tuturor faptelor firii. Răstignirea Domnului este cât se poate de eficace, deoarece nimiceşte totul din cale. Întrucât suntem uniţi cu El prin răstignirea Lui, putem aplica moartea Lui la orice mădular care e ispitit de poftă, reducându-L îndată la zero. Unirea noastră cu Cristos prin moartea Sa semnifică faptul că în duhurile noastre ea este un fapt împlinit.

Ceea ce trebuie să facă acum un credincios este să scoată această moarte sigură din duhul lui şi s-o aplice la mădularele sale ori de câte ori se nasc în el pofte. O atare moarte spirituală nu se aplică odată pentru totdeauna, căci ori de câte ori credinciosul nu veghează sau îşi pierde credinţa, firea va face ravagii. Dacă doreşte să se facă cu totul asemenea morţii Domnului, el va trebui să reducă la zero, fără încetare, faptele mădularelor sale, pentru ca ceea ce e adevărat din duhul său să poată fi transpus în practică, prin intermediul trupului. Dar de unde provine puterea de a aplica astfel răstignirea Domnului la mădularele noastre? Pavel subliniază că „prin Duhul faceţi să moară faptele trupului“ (Rom. 8:13).

Pentru a omorî aceste fapte, credinciosul trebuie să se bizuie pe lucrarea Duhului Sfânt, ca El să-i ajute să transpună co-răstignirea cu Cristos în experienţa sa de zi cu zi. El trebuie să creadă că Duhul Sfânt va administra moartea de pe cruce la toate nevoile care se ivesc. Având în vedere faptul că firea credinciosului a fost răstignită cu Cristos pe cruce, el nu mai trebuie să fie răstignit încă o dată. Tot ce se cere este să aplice, prin Duhul Sfânt, moartea realizată de Domnul Isus pentru el pe cruce la orice faptă rea a trupului care încearcă să se ridice acum. Şi astfel ea va fi înlăturată prin puterea morţii Domnului. Faptele rele ale firii pot să se ivească oriunde şi în orice loc; prin urmare, numai atunci când copilul lui Dumnezeu îşi va însuşi mereu, prin Duhul Sfânt, puterea morţii sfinte a Domnului Isus, va fi în stare să biruie. Dar dacă va stinge astfel faptele trupului, Duhul Sfânt, care locuieşte în el, va realiza, în cele din urmă, planul lui Dumnezeu de scoatere din funcţie a trupului păcatului (Rom.6:6). Însuşindu-şi astfel crucea, pruncul în Cristos va fi eliberat de puterea firii şi va fi unit cu Domnul Isus în viaţa nouă rezultată în urma învierii. De aici înainte creştinul va trebui să „umble prin Duhul“ şi să „nu împli-nească dorinţele firii“ (Gal. 5:16).

Să nu uităm niciodată că oricât de profund s-ar face simţită crucea Domnului în viaţa noastră, fără o permanentă stare de veghere nu va fi posibil să scăpăm de agitaţiile faptelor rele din mădularele noastre. Ori de câte ori un copil al lui Dumnezeu încetează să mai asculte de îndemnurile Duhului Sfânt, îndată începe să asculte de îndemnurile firii. Dumnezeu ne descoperă realitatea firii prin descrierea pe care o face Pavel, apostolul Său, la Romani 7, începând cu versetul 5, cu privire la eul creştinului. În clipa în care creştinul încetează să asculte de Duhul Sfânt, îndată se încadrează în tiparul firesc de viaţă descris aici.

Unii au presupus că, întrucât Romani 7 stă între capitolele 6 şi 8, activitatea firii va deveni ceva din domeniul trecutului îndată ce credinciosul a trecut de acest capitol, intrând în Romani 8. În realitate, capitolele 7 şi 8 sunt concomitente. Ori de câte ori un credincios nu umblă călăuzit de Duhul, ca la Romani 8, imediat este împresurat de experienţa de la Romani 7. „Astfel dar eu însumi slujesc legii lui Dumnezeu cu mintea, dar cu firea slujesc legii păcatului“ (7:25). Veţi observa că Pavel îşi încheie descrierea experienţei sale, redate în versetele care-l preced pe 25, cu cuvântul: „Astfel dar“. Până în versetul 24 numai de înfrângeri are parte; abia în versetul 25 cunoaşte izbânda: „Mulţumiri fie lui Dumnezeu prin Isus Cristos Domnul nostru“ (v. 25a). După ce câştigă biruinţa asupra veşnicelor înfrângeri de până acum, îl auzim pe Pavel zicând: „Eu însumi slujesc legea lui Dumnezeu cu mintea mea“. Aici el ne spune că dorinţele noii lui vieţi coincid cu dorinţele lui Dumnezeu. Dar lucrurile nu se opresc aici, căci Pavel imediat adaugă: „dar cu firea mea slujesc legea păcatului“. Şi-l auzim zicând asta imediat după victoria din prima parte a versetului 25. Concluzia logică care se desprinde de aici este că oricât de mult ar sluji Pavel pe Dumnezeu cu mintea lui lăuntrică, firea lui rămâne neschimbată şi continuă să slujească legii păcatului (v. 25), deoarece firea rămâne tot fire! Chiar dacă viaţa noastră în Duhul Sfânt va cunoaşte o mare aprofundare, asta nu va duce la nici o schimbare a naturii de bază a firii vechi, după cum n-o va împiedica să slujească legii păcatului. De aceea, dacă dorim să fim călăuziţi de Duhul Sfânt (Rom. 8:14) şi eliberaţi de asuprirea firii, trebuie să omorâm faptele rele ale trupului şi să umblăm după îndemnurile Duhului Sfânt.

Existenţa firii

Să observăm cu atenţie că deşi firea poate fi dată morţii până când devine „ineficace“ (acesta fiind adevăratul sens al cuvântului „distruge“ din Rom. 6:6), ea rămâne totuşi în viaţă. Este o mare greşeală să credem că firea a fost extirpată din noi şi să conchidem că natura păcatului a fost complet anihilată. Învăţături greşite de genul acesta nu fac altceva decât să-i ducă în rătăcire pe oameni. Viaţa regenerată obţinută după naşterea din nou nu schimbă cu nimic natura de bază a firii; co-răstignirea nu stinge puterea firii: chiar Duhul Sfânt, care locuieşte în noi, nu ne poate împiedica să umblăm călăuziţi de fire. Căci firea veche, cu natura ei carnală, sălăşluieşte veşnic în credincios. Ori de câte ori se iveşte prilejul şi i se dă concursul, îndată va intra în acţiune cu aceeaşi furie pe care a avut-o dintotdeauna. Am văzut cu altă ocazie cât de strânsă este legătura dintre trupul uman şi fire.

Până când vom fi eliberaţi fizic de trupul acesta, nu vom fi în stare să dobândim o izbăvire atât de mare faţă de vechea fire din noi încât să nu mai existe posibilitatea ca ea să se manifeste. Orice e născut din fire este fire! Nu există absolut nici o posibilitate de a o elimina sau extirpa, până când trupul acesta corupt de la Adam încoace nu va fi transformat. Trupul nostru nu este încă răscumpărat (Rom. 8:23): el aşteaptă răscumpărarea de la întoarcerea Domnului Isus (1 Cor. 15:22, 23, 42-44, 51-56; 1 Tes. 4:14-18; Fil. 3:20-21).

Câtă vreme suntem în trup, prin urmare, trebuie să fim mereu treji, ca nu cumva firea să reizbucnească în noi cu faptele ei rele. Viaţa noastră de pe pământ poate fi asemănată cel mai bine cu cea a lui Pavel, care a afirmat că „deşi trăim în firea pământească, totuşi, nu ne luptăm călăuziţi de firea pământească“ (2 Cor. 10:3). Întrucât omul posedă un trup, el umblă în fire. Dar fiindcă natura firii lui este atât de coruptă, el nu se luptă potrivit naturii firii. Da, umblă în fire, dar nu umblă prin fire (Rom. 8:4). Până când un credincios nu va fi eliberat de trupul lui fizic, el nu va fi cu adevărat izbăvit de firea lui veche. Din punct de vedere fizic, el trebuie să trăiască în fire (Gal. 2:20); din punct de vedere spiritual însă el nu are de ce să se lupte şi nici nu trebuie să se lupte după legile firii.

Acum însă, potrivit concluziei logice care se desprinde de la 2 Cor. 10:3, dacă Pavel, care trăieşte în trup, rămâne susceptibil luptelor după principiul firii (deşi din versetul 4 vedem că nu se mai luptă astfel), cine va mai îndrăzni atunci să afirme că nu mai are în el o fire veche, cu aceeaşi putere de explozie de mai înainte? Lucrarea încheiată a crucii şi continua ei aplicare prin Duhul Sfânt sunt, prin urmare, inseparabile. Trebuie să fim deosebit de atenţi la acest punct, deoarece poate atrage după sine grave consecinţe. Când un credincios presupune că a fost sfinţit cu desăvârşire şi nu mai are în el firea veche, el va aluneca într-o viaţă de prefăcătorie sau o viaţă de nepăsare, din care va lipsi vegherea. Trebuie să subliniem un lucru aici. Copiii născuţi din părinţi regeneraţi şi sfinţiţi se trag tot din fire şi au la rândul lor nevoie să fie născuţi din nou, ca orice alţi copii.

Nimeni nu poate spune că nu este din fire şi că nu are nevoie să se nască din nou. Domnul Isus a afirmat că „tot ce e născut din fire este fire“ [tot ce naşte din carne este carne] (Ioan 3:6). Dacă ce e născut e fire, asta dovedeşte că şi ceea ce dă naştere e tot fire, căci numai firea poate naşte fire. Faptul că şi copiii sunt în fire dovedeşte concludent că părinţii nu au scăpat cu totul de firea lor veche. Sfinţii transmit copiilor natura lor căzută pentru simplul fapt că de la bun început posedă această natură. Ei nu pot transmite natura divină pe care au primit-o la regenerare, deoarece natura aceea nu este a lor de la bun început, ci o primesc individual ca dar de la Dumnezeu. Faptul că credincioşii transmit natura lor păcătoasă copiilor lor dovedeşte că ea este şi acum prezentă în ei. Privind lucrurile din această perspectivă, ne dăm seama că noua făptură în Cristos nu ajunge să dobândească pe deplin în viaţa de acum poziţia pe care a avut-o Adam înainte de cădere, căci ştim că trupul, cel puţin, aşteaptă răscumpărarea (Rom. 8:23).

Persoana care a devenit o nouă creatură va continua să adăpostească în el natura veche, păcătoasă; el va rămâne în fire. Sentimentele şi dorinţele acestei persoane vor fi uneori imperfecte şi mai puţin nobile decât cele cunoscute de Adam înainte de cădere. Numai atunci când i se va smulge cu totul firea veche, va putea el avea dragoste perfectă, sentimente şi dorinţe perfecte. Omul nu va putea ajunge niciodată în poziţia de a învinge cu totul păcatul, atâta vreme cât persistă în el firea veche.

Când credinciosul nu urmează îndemnurile Duhului Sfânt, ci dă frâu liber firii, negreşit va fi dominat de aceasta. Însă, în ciuda acestor realităţi nu trebuie să diminuăm cu nimic puterea mântuirii realizate de Cristos. Biblia ne informează în multe locuri că tot ce s-a născut din Dumnezeu şi este umplut cu Dumnezeu nu mai are nici o tendinţă de a păcătui. Asta nu înseamnă că nu mai există absolut nici o posibilitate de a înregistra vreo dorinţă păcătoasă. Să folosim aici o ilustraţie. Spunem că lemnul pluteşte – că nu are tendinţa să se scufunde; dar acest principiu nu este absolut. Dacă lemnul ajunge să fie suficient de bine înmuiat în apă, se va duce la fund. Dar faptul rămâne că lemnul prin natura sa nu se scufundă, de obicei. Tot aşa, Dumnezeu ne-a salvat până într-acolo încât nu mai avem tendinţa să păcătuim, dar El nu ne-a salvat până acolo încât să nu mai putem să păcătuim.

Dacă un credincios rămâne total înclinat spre păcat, asta va dovedi că este firesc şi încă nu şi-a însuşit mântuirea deplină. Domnul Isus este în stare să ne îndepărteze de păcat; dar, în plus, şi noi înşine trebuie să veghem. Sub influenţa lumii şi ispita lui Satan, posibilitatea păcătuirii rămâne mereu prezentă în noi. Fireşte, credinciosul trebuie să înţeleagă că în Cristos el este o creaţie nouă. Ca atare, Duhul Sfânt locuieşte acum în duhul lui; acest fapt, împreună cu moartea lui Isus activând puternic în trupul lui, îl va putea echipa pe credincios să ducă o viaţă sfântă. O asemenea umblare este posibilă numai datorită faptului că Duhul Sfânt îi aplică firii vechi a credinciosului crucea, dând la moarte faptele rele ale mădularelor. Atunci ea nu mai e activă. Asta nu înseamnă că credinciosul nu mai are fire veche. Căci credinciosul continuă să posede o fire veche păcătoasă, fiind mereu conştient de prezenţa ei şi întinarea pe care o aduce. Însuşi faptul că natura păcătoasă e transmisă copiilor dovedeşte concludent că ceea ce posedăm în prezent nu este perfecţiunea naturală, lipsită de păcat, pe care o avea Adam.

Credinciosul trebuie să mărturisească faptul că până şi în ceasurile lui cele mai sfinte pot exista momente de slăbiciune: gânduri rele se pot strecura în mintea lui pe nesimţite; cuvinte nepotrivite pot să-i iasă din gură când nici nu se gândeşte la asta; voinţa lui nu se va supune uneori cu uşurinţă voii Domnu lui; ba chiar uneori va gândi în lăuntrul lui că a ajuns să nu mai aibă nevoie de nimeni şi de nimic. Acestea nu sunt altceva decât faptele firii vechi.

De aceea, să ştie credincioşii că firea poate să-şi manifeste puterea oricând, deoarece nu a fost extirpată din trup. Prezenţa firii vechi în credincios nu înseamnă însă că este cu neputinţă ca un credincios să cunoască sfinţirea. Numai atunci când ne-am predat cu trupul Domnului (Rom. 6:13) vom putea scăpa de stăpânirea firii vechi, fiind, în schimb, stăpâniţi de Domnul. Dacă ne lăsăm călăuziţi de Duhul Sfânt, păstrând o stare de veghere în care nu îngăduim păcatului să subjuge trupul nostru (Rom. 6:12), atunci picioarele noastre vor fi păzite de alunecări şi căderi, iar noi vom trăi biruinţă după biruinţă.

Astfel izbăvit, trupul nostru va deveni templul Duhului Sfânt – fiind liber să realizeze orice lucrare a lui Dumnezeu. Iar calea prin care ne putem păstra libertatea, nefiind din nou subjugaţi de fire, trebuie să fie exact calea urmată la început, pentru dobândirea libertăţii, la acea joncţiune dintre viaţă şi moarte când credinciosul spune „da“ lui Dumnezeu şi „nu“ firii vechi. Această biruinţă nu e câştigată o dată pentru totdeauna, ci credinciosul trebuie să manifeste toată viaţa o atitudine pozitivă faţă de Dumnezeu, dând un răspuns veşnic negativ firii. Nici un credincios din ziua de azi nu va putea atinge acea perfecţiune în care să nu mai cunoască deloc ispita.

Prin urmare, ce mare este nevoia de a veghea mereu, de a ne ruga şi chiar de a posti, pentru a cunoaşte întotdeauna calea pe care trebuie să mergem, potrivit călăuzirii Duhului Sfânt! Credinciosul nu trebuie însă să dilueze nici planul lui Dumnezeu, nici propria lui speranţă. Deşi e posibil ca el să păcătuiască, totuşi nu trebuie să păcătuiască. Domnul Isus a murit pentru noi şi a răstignit firea noastră împreună cu El pe cruce; Duhul Sfânt locuieşte în noi acum, pentru a transpune în realitate tot ceea ce a realizat Domnul Isus pentru noi. Avem posibilitatea foarte reală de a nu ne lăsa stăpâniţi de fire. Prezenţa firii nu trebuie să însemne semnalul de cedare, ci din contră o chemare la veghere. Crucea a răstignit firea pe deplin; dacă suntem hotărâţi să nimicim faptele rele ale trupului prin puterea Duhului Sfânt, vom experimenta negreşit lucra rea crucii.

Prin urmare, fraţilor, noi nu mai suntem datori firii, ca să trăim după fire – căci dacă trăiţi după fire, veţi muri, dar dacă prin Duhul omorâţi faptele trupului, veţi trăi“ (Rom. 8:12-13). Întrucât Dumnezeu ne-a dat aşa har şi mântuire, numai noi vom fi vinovaţi dacă ne călăuzim mai departe după fire. Noi nu-i mai datorăm nimic, ca altă dată, când nu cunoşteam mântuirea. Dacă persistăm şi acum în trăirea după îndemnurile firii, asta e pentru că aşa vrem noi să trăim, nu pentru că nu ar exista o altă cale. Mulţi sfinţi maturi au experimentat biruinţe susţinute asupra firii. Deşi firea continuă să existe, puterea ei este, practic, redusă la zero. Viaţa ei, împreună cu natura şi activităţile ei, a fost doborâtă la pământ de crucea Domnului, în aşa fel încât, deşi firea continuă să existe, e ca şi când n-ar exista. Datorită profundei şi persistentei operaţii a crucii şi credincioşiei cu care sfinţii se lasă călăuziţi de Duhul Sfânt, firea – deşi există încă – îşi pierde orice putere de a se mai împotrivi. Chiar şi puterea ei de a-i stimula pe credincioşi pare să fi fost anulată. O biruinţă atât de mare asupra firii poate fi dobândită de toţi credincioşii.

Dacă prin Duhul omorâţi faptele trupului, veţi trăi“. Miezul acestui verset se bazează pe un singur cuvânt: „dacă“. Dumnezeu a făcut tot ce era nevoie; El nu mai poate face nimic. Este de datoria noastră acum să luăm o poziţie. Dacă neglijăm o mântuire atât de perfectă, cum vom scăpa noi oare? Groaznic este avertismentul cuprins în cuvintele: „Dacă trăiţi după fire, veţi muri“! Deşi eşti regenerat, vei suferi mari pierderi în umblarea ta spirituală, până acolo încât nu se va mai şti dacă eşti viu sau mort. Dacă însă vei trăi „prin Duhul“, vei şi muri, dar vei muri în cadrul morţii lui Cristos. O asemenea moarte este cât se poate de veritabilă, deoarece moartea aceasta va omorî toate faptele firii. Şi-ntr-un fel, şi-ntr-altul vei muri.

Care moarte o alegi: cea care izvorăşte din firea veche nesupusă sau din cea care produce în urma ei un duh viu, gata să-L slujească pe Dumnezeu? Care viaţă o preferi: cea a firii sau a Duhului? Dumnezeu S-a îngrijit de tine, dându-ţi tot ce-ţi este necesar pentru a aşeza firea ta veche împreună cu toate activităţile şi puterea ei sub puterea morţii lui Cristos pe cruce. Ceea ce lipseşte în noi, prin urmare, nu este – nici mai mult, nici mai puţin – decât moartea. Să n-o ocolim, ci s-o scoatem în evidenţă, înainte de a putea vorbi despre viaţă, căci nu poate fi înviere decât acolo unde s-a produs mai întâi o moarte. Vom fi oare gata să ascultăm de voia lui Dumnezeu? Gata să îngăduim crucii lui Cristos să pătrundă în chip practic şi real în viaţa noastră? Dacă suntem, atunci trebuie să omorâm toate faptele rele ale trupului.

_______________________

Sursa: Omul Spiritual de Watchman Nee  

  • sublinierile din text aparțin redactării noastre
Advertisements

2 thoughts on “Un aspect al credinței nebăgat în seamă cât trebuie

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s