“De ce plangi când cântă cineva la microfon?” – OCTAVIAN LUNCAN

Interviu realizat de Daniel Grigoriciuc

Am traversat șoseaua, si după ce am făcut doi pasi în câmpul din dreapta, între mărăcini si fân necosit ce era pe lângă șanțul acela, m-am împiedecat de un obiect si m-am prăbusit cu fața în jos. Prima reacție a fost să înjur. Ochii mi-au căzut pe obiectul acela – era o cruce, semnul unui accident de circulatie. Dar, ca să întelegeti lucrarea si minunea lui Dumnezeu, pe plăcuța din mijlocul crucii am văzut scris: LUNCAN OCTAVIAN, născut în 9 Februarie 1953, decedat în 1989. Pe mine mă cheamă LUNCAN OCTAVIAN și sunt născut în 9 Februarie 1953.”  (Octavian Luncan)

Grupul muzical “Sonor” s-a constituit în deceniul al optulea; au cântat la nunți si diferite ocazii în zona Hategului, Hunedoara si Deva. Astăzi grupul se numeste “Harul”, si-au schimbat si numele si stapânul si cântă doar pentru gloria lui Dumnezeu. Vă prezentăm istoria adevărată, tulburatoare si extraordinară a vieții lui OCTAVIAN LUNCAN, unul dintre membri acestui grup.

Rep.: Ce v-a determinat sa renuntati la vechiul mod de trăire, de viață si să fiți parte a unui grup vocal crestin?
Titel Munteanu (un membru al grupului): În urma cu 8 ani si jumatate, ne pregateam sa mergem la o nunta la Deva, si bateristul formatiei, care avea un frate crestin la Biserica Crestina Baptista din orasul Hateg, la acea întrunire, înainte de a pleca la nunti, noi întotdeauna ne întruneam si puneam la cale “planul de bataie”. Ne trezim cu acest om ca ne cere o Biblie, pe motiv ca au trecut aproape 20 de ani de când suntem împreuna si nu s-a întâmplat nimic rau cu noi si am umblat pe aproape toate drumurile tarii fara sa ni se întâmple nici o nenorocire, iar el motiva ca aceasta a fost numai pentru ca Dumnezeu ne-a purtat de grija.
Pentru noi a fost ceva iesit din comun, niciodata nu l-am auzit vorbind de Dumnezeu. De fapt niciunul dintre noi nu aveam timp de Dumnezeu. Eram orbiti de placerile lumii, n-aveam noi timp de Dumnezeu si acum dintr-o data, ne trezim cu el ca ne cere o Biblie. Eram în apartamentul unuia dintre noi, ne-a luat putin timp pâna sa gasim o Biblie, si el a luat Scriptura în mâna si a deschis-o în fata noastra. A fost pentru prima data când Dumnezeu ne-a vorbit astfel, dupa aproape 20 de ani:
“Ajunge în adevar ca în trecut ati facut voia neamurilor si ati trait în desfrânari, în pofte, în betii, în ospete, în chefuri si în alte slujiri idolesti neîngaduite.”
Era exact viata noastra, si Dumnezeu a gasit cu cale sa ne avertizeze: “Ajunge!”.
Acesta a fost de fapt începutul cercetarii noastre.

Octavian Luncan: Mărturisesc că nu L-am cunoscut pe Dumnezeu. Am lucrat în Armată pâna anul trecut, ca ofițer. Eram comandantul unei fanfare militare si în cei 8 ani de scoala militara pe care i-am petrecut în Bucuresti, n-am auzit vorbindu-se despre Dumnezeu, dimpotriva, am citit “Biblia hazlie”, am scris poezii în care ma declaram ateu si nici n-aveam nevoie de existenta lui Dumnezeu în viata mea.
Am ajuns la 38 de ani, în timpul liber, sâmbata, duminica cântam la saxofon, si cântam binisor la instrumentul acesta, fapt pentru care eram mereu si mereu solicitat. Se platea bine, aveam bani la o nunta mai mult decât tot salariul meu de ofiter. Am fost mai rau si mai apasat de multe poveri ascunse decât ceilalti membri ai grupului. Acum am 47 de ani. Lucrurile acestea se întâmplau în vara anului 1990. Chiar acolo, în mediul în care ne duceam noi viata de placere si de distractie, acolo s-a coborât palma Lui sfânta si de acolo ne-a smuls.
Veneam de la o nunta de la Petrosani, duminica spre amiaza, dupa ce cântaseram de sâmbata de la amiaza. Între 2 sate, am oprit sa împartim banii. Am oprit masina pe dreapta drumului, am treversat câmpul în stânga, am pus lada de bere între noi, cu tigarile în gura, cu glume, împarteam la bani, ne depanam amintirile si aventurile de la ultima distractie. În timpul acela s-a întâmplat ceva nemaiîntâlnit în viata mea.
Undeva în adâncul sufletului meu, am auzit un glas foarte cald si ciudat, vorbindu-mi raspicat: “Scoala-te si du-te în partea dreapta.” M-am ridicat dintre ceilalti, am avut o reactie rapida – primul lucru am simtit vinovatia tigarii. Am aruncat tigara din mâna (fumam foarte mult – sudam tigara de tigara, la o nunta poate si 3-4 pachete, de asemenea beam foarte mult – ma laudam ca pâna la miezul noptii îmi faceam partea cam 2 kilograme de alcool si nu ma-mbatam).
În momentul acela am simtit ca trebuie sa execut comanda acelui gând care mi-a vorbit. Am iesit dintre colegi, am traversat soseaua prin spatele masinii si dupa ce am facut 2 pasi în câmpul din dreapta, între maracini si fân necosit ce era pe lânga santul acela, m-am împiedecat de un obiect si m-am prabusit cu fata în jos. Prima reactie a fost sa înjur, pentru ca Îl înjuram pe Dumnezeu cu multa usurinta, din orice suparare. N-am mai apucat s-o fac din ziua aceea niciodata. Au trecut 10 ani si spun: “Slavit sa fie Dumnezeu”. De atunci nu L-am mai blestemat niciodata.
Ochii mi-au cazut pe obiectul acela – era o cruce, semnul unui accident de circulatie. Cândva murise în locul acela un om. Sunt pline drumurile tarii de asemenea semne, în care oamenii si-au pierdut viata. Dar, ca sa întelegeti lucrarea si minunea lui Dumnezeu, pe placuta din mijlocul crucii am vazut scris: “LUNCAN OCTAVIAN, nascut în 9 Februarie 1953, decedat în ’89.”
Ma numesc LUNCAN OCTAVIAN, sunt nascut în 9 Februarie 1953. “Ce coincidență” – acesta a fost primul gând care m-a cercetat. Ce coincidenta, ce minune într-un fel, extraordinar! Dar ce coincidenta ca tocmai în locul acela oprisem masina. Daca am mai fi facut vreo 10-15 metri în fata sau în spate, de buna seama ca niciodata n-as fi gasit crucea aceea, ascunsa de altfel în buruieni. Dar ce coincidenta a fost glasul care m-a ridicat pe mine dintre ei, sa pasesc în partea dreapta, sa dau fata cu acea imagine.
În timp ce aceste lucruri ma uimeau, aceasta coincidenta, mi-am amintit ca am avut 7 accidente cu masina în cei 20 de ani de când conduceam. Într-un accident am facut zob masina, chiar am primit de la ADAS o alta masina si nu mi-a cazut un fir de par din cap.

O alta întâmplare era faptul ca fusesem otravit cu ciuperci, am stat 18 zile în spital în vara anului ’87, am fost în coma câteva zile, între viata si moarte. Si acum eram sanatos, în putere, cântam, distram lumea si ma bucuram de sănătatea mea. Ce coincidență.

A venit un gând care m-a cercetat: “Cu ce eram eu mai bun decât acel tiz al meu, care era mort în locul acela? Cu ce fusese el mai rau decât mine, ca sa moara si eu sa traiesc?” Aceste gânduri ma framântau si în timp ce eram uimit de ce se întâmpla, am auzit înlauntrul meu din nou vocea aceea, galsul acela: “Astazi este duminica. Tude unde vii?” M-am speriat, m-a luat o teama pentru ca simteam pentru prima data vinovatia indiferentei care o simteam fata de duminica. Stiam ca duminica este ziua când oamenii merg la biserica. Eu de 20 de ani duminica veneam acasa, mai treaz, mai baut, mai bucuros, mai suparat, depinde ce relatii ma aflam cu mediul în care “munceam”. De 20 de ani n-am gasit cu cale sa ma gândesc ca altii duminca vin de la biserica sau se duc la biserica.

În timp ce simteam rusinea fata de aceasta stare a mea intima, am auzit a 3 oară glasul acela extraordinar: “Aceasta este cântarea de laudă pe care mi-ai promis-o în timpul revolutiei, cu frica mortii în inima ta?” ATUNCI MI-AM ADUS AMINTE, si am priceput ce s-a întâmplat. În timpul revolutiei mi s-a întâmplat un lucru extraordinar. Primisem misiunea, cu un tânar ostas, sa pazim un obiectiv militar, de pe acoperisul unei cladiri cu 4 etaje. Era vorba de arestul garnizoanei unde erau inchisi generalii Nuta si Mihalea. De undeva a venit un ordin, in care se preciza ca un grup de 30 de elicoptere va ataca unitatea noastra, ca sa-i salveze pe cei 2 generali. Ultimul semnal care l-am primit prin statia radio a fost ca au trecut de Sibiu si in 13 minute vor fi pe noi. Si inima dar si hainele imi tremurau de frica, imi era frica de moarte.
Tânărul ostas m-a “citit” si cu o privire senina s-a apropiat de mine si mi-a spus: “Domnule locotenent-major, va este frica de moarte?“. I-am raspuns ca da, si imi pare rău sa mor la 38 de ani, ca am 2 fetite acasa. M-a apucat de dupa umeri, ca si cum el ar fi fost superiorul iar eu subalternul, m-a dus la coltul cladirii unde el descoperise o gaura acoperita cu o bucata de tabla, urma unui cos de fum care a fost daramat. Mi-a spus: “Daca vă inghesuiti bine, eu va acopar cu aceasta tabla si daca vin elicopterele nu veti fi reperat.” In prima clipa am vrut sa sar in adapost, pentru ca minutele trecusera, din 13 mai erau doar cateva. Dar un gand m-a retinut, si i-am spus: “Tinere, dar tu ce vei face?” Mi-a raspuns: “Domnule, fiti linistit, eu imi voi face datoria, dar daca mor, eu stiu unde ma duc, iar d-vs. veti avea timp sa mai traiti, sa va intoarceti la Dumnezeul meu.” “Tinere, sunt uimit de ce-mi spui, dar mai mult ma uimeste dragostea ta fata de mine. Tu esti in stare sa-mi oferi adapostul tau de scapare mie, pe care nici macar nu ma cunosti. Tu-mi oferi mie sansa vietii tale, esti gata sa mori in locul meu. Cine te-a invatat pe tine sa-ti dai viata pentru aproapele tau?” El mi-a raspuns: “Eu am invatat in Biserica crestina din Alba-Iulia, de unde vin. Am invatat ca a-ti da viata pentru aproapele tau inseamna a trai pentru Dumnezeu.
In cateva secunde s-a prabusit in mintea mea o scoala, o viata in care am invatat multe despre patriotism, despre datorie fata de tara, fata de aproapele, despre morala, despre echitate. Eu m-as fi bagat in gaura aceea ca sa scap, si tanarul de 20 de ani si-ar fi dat viata pentru mine.
Mi-am amintit cum imi bateam joc de bunica mea, si ii spuneam ca nu exista Dumnezeu. Atunci mi-am dat seama ca exista un Dumnezeu care inalta oameni mici, ii face mari. M-am vazut un gunoi, un nimeni in fata acelui tanar care era pentru mine un munte de om. N-am mai avut curaj sa intru in adapost, pentru ca imi era rusine de el.
El s-a retras intr-un colt, s-a rugat, apoi a venit in fuga si mi-a spus “Domnule locotenent-major, sa stiti ca nu se va intampla nimic si in cateva minute vom fi jos.” “De unde stii tu?” “In timp ce m-am rugat, Dumnezeu mi-a vorbit ca nu se va intampla nimic.” “Cum adica ti-a vorbit Dumnezeu? Iti vorbest Dumnezeu tie?” “Da, Dumnezeu vorbeste prin Duhul Sfant. Duhul Sfant este telefonul lui Dumnezeu asezat in inima noastra, prin care comunicam cu El.”
Mi-am zis: “Doamne, ce lucruri.” Eram uimit peste masura, dar chiar atunci a sunat statia radio: “Coborati, alarma inceteaza.” In timp ce coboram scarile cladirii aruncam cascheta in sus de bucurie, il sarutam pe tanarul acela si ii spuneam: “Baiatule, eu sunt compozitor, si îți promit că prima cântare care va iesi din gura mea va fi spre Slava Dumnezeului tău”. El mi-a spus: “Sa nu uitati niciodata ca nu mie mi-ati promis, ci lui Dumnezeu care ne-a scapat de moarte.
Acest tanar s-a eliberat dupa 2 saptamani, dar intre noii recruti era un baiat tot din Alba Iulia, care era un frate in Crisots cu acest tanar cu care eu am fost pe acoperis. Acest nou recrut m-a cautat si mi-a spus: “Ati compus cantarea de lauda, pe care i-ati promis-o lui Dumnezeu?” Mi s-au inmuiat picioarele. Timpul a trecut, dar eu nu am compus cantarea de lauda. Stateam ore intregi in fata pianului si incercam dupa toate legile compozitiei pe care le cunosteam. Am fost premiat la Cantarea Romaniei an de an si editie dupa editie, cu tot felul de cantari de slava. Stiam toate principiile compozitiei unei cantari de slava, dar nu venea cantarea de lauda pentru Dumnezeu.
Am continuat sa cant cu grupul Sonor la tot felul de nunti si petreceri. Aveam salariul aproape pe jumatate mai mic decat plata la o nunta si am uitat de cantarea de lauda.
………………………..
Si iata-ma acum pe marginea unei sosele, in fata acelei cruci, unde murise acel tiz al meu. Am inceput sa plang cu toata puterea, stand ingenuncheat la pamant. Colegii m-au vazut cazut si au venit spre mine. M-au ridicat de umeri si m-au intrebat: “Ti-e rău? Ai băut?” Bateristul formatiei i-a făcut semn cu mâna: “Lasă-l in pace, cred că s-a stricat de cap.”
Eu le-am raspuns: “Baieti, nu stiu ce s-a intamplat cu mine, dar eu de astazi ma despart de voi. Ma duc acasa la Deva si ma pocaiesc.” Am ajuns acasa si cand am intrat pe usa, m-am aruncat in genunchi in fata sotiei mele, cerandu-mi iertare pentru viata duplicitara pe care o duceam fata de ea, si spunandu-i ca eu vreau sa ma pocaiesc. Ea s-a suparat, chiar s-a pronuntat cuvantul divort. “Eu nu las religia mea” mi-a spus ea, “du-te unde vrei, divortam. Nu te gandesti la cei 2 copii? Vor fi marginalizati. Tu stii bine cine sunt pocaitii, ce categorie inferioara de oameni sunt.” Atunci n-am putut sa-i raspund decat sa plang. Ea fusese secretara de partid pe intreprindere, facea parte din comitetul judetean de partid, a fost la Congresul al XIV-a si urma ca din toamna sa plece la Academia “Stefan Gheorghiu”.
In aceeasi dupa-masa de duminica m-am dus la o biserica de pocaiti, nici nu stiam atunci de cate feluri sunt pocaitii. Era prima biserica de pocaiti in care am intrat in viata mea. M-am pus pe ultimul rand sa nu ma recunoasca cineva, pentru ca eram seful fanfarei militare din Deva, si ma stiau oamenii. Programul s-a deschis cu o rugaciune. La un moment dat, un om din capatul celalalt al bisericii si-a ridicat vocea peste multime si mi s-a adresat mie spunanadu-mi: “Asculta barbatule, care astazi ai venit pentru prima data in casa in care se cheama Numele Meu. Sa stii ca Eu, Domnul ti-am dat darul cantatului, eu te-am pus deoparte din pantecele mamei tale, pentru o mare lucrare spre Slava Numelui Meu, dar tu ce ai facut cu darul tau? Ai ajuns sa canti destrabalarii si uraciunii oamenilor veacului acestuia!
Va dati seama? Era viata mea. Imi treceau fulgere din crestet pana in talpi si tremuram tot de frica. Eram ca un copil si am inceput sa plang. Glasul continua: “Eu ti-am fost mama si tata, cand erai printre straini.” Mi-am adus aminte ca parintii mei au divortat din cauza alcoolului, in timp ce eu eram in scoala militara. Si glasul acela a incheiat astfel: “Nu plange. Eu te-am adus in casa Mea si te voi face un stalp al bisericii.
La cateva luni dupa ce eu am ramas in biserica, a cercetat-o Dumnezeu si pe ea si impreuna am intrat in apa botezului.
………………………………………………………….
Privind in urma, imi pare rau ca am pierdut 38 de ani de viata fara Dumnezeu. Nimic nu are valoare fara Dumnezeu. Casnicia fara Dumnezeu este minciuna, copii fara Dumnezeu nu sunt fericiti cu parintii lor. Muzica, desi am avut o culme profesionala, fara Dumnezeu este o alergare dupa vant.
………………………………………………………
Intr-o zi un frate m-a vazut apasat si mi-a spus: “De ce plangi cand canta cineva la microfon?” I-am spus ca i-am promis o cantare de lauda lui Dumnezeu dar nu pot sa o compun nicidecum. Acest frate mi-a spus sa-I cer lui Dumnezeu aceasta cantare, iar seara, pe genunchi la marginea patului si cu lacrimi in ochi, l-am rugat pe Dumnezeu sa-mi dea cantarea de lauda pe care I-am promis-o. La ora 3 noaptea m-am trezit si am compus si textul si partitura cantarii de lauda, iar de atunci viata mea este o cantare de lauda.

Difuzat in cadrul emisiunii “Vieti transformate”, – realizator Ioan Ciobota / Radio Vocea Evangheliei.

sursa

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s