RENÉ MALGO: De ce sunt creștinii atât de divizați?

rene-malgo

Patru posibile motive şi un cuvânt-cheie cu privire la acest subiect

 Divizarea creștinilor în nenumărate denominațiuni, biserici independente și secte a devenit din ce în ce mai evidentă în zilele noastre, fiind cât se poate de comună. Nici Misiunea Strigătul de la Miezul Nopții nu a fost scutită în istoria sa de 60 de ani de diferite controverse și dispute înverșunate. Lucrul acesta este de așteptat și în viitor Din ce cauză?

 Aş vrea să prezint patru motive sau, mai bine zis, răspunsuri la această întrebare. Primul răspuns este simplu, dar probabil şi cel mai greu de acceptat. El se referă la faptul că divizarea dintre creştini îşi are justificarea în firea omenească.[1]

1. Firea omenească diferă de la un om la altul

Profetul Ieremia a spus astfel: «Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?» (Ieremia, 17,9). Credincioșii pot argumenta că au primit o nouă inimă prin Domnul Isus (citiți Rom. 6). Argumentația este corectă, dar, cu toate acestea, și creștinii au de luptat cu păcatul lor vechi (vezi Rom. 7). Atât timp cât încă ne aflăm în acest trup influiențat de păcat, pentru fiecare dintre noi este imposibil să vedem totul corect:

«Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.» (1 Cor.13, 12) Abia atunci când vom învia și Îl vom vedea pe Domnul nostru față în față vom înțelege totul (citiți 1 Ioan 3, 2).

Creștinii au personalități diferite, au puncte tari diferite, slăbiciuni diferite, preferințe diferite, păcate diferite cu care trebuie să lupte; educația lor, maturitatea lor, darurile lor spirituale, relația lor cu Domnul, intelectul lor, înțelegerea lor sunt toate cât se poate de diferite. Dacă privim lucrurile din acest punct de vedere, nici nu mai e de mirare că suntem atât de divizați! Oamenii sunt ființe complexe, cu sentimente, iar creștinii nu fac excepție de la această regulă. Convertirea nu ne-a transformat în roboți care doar se conformează ordinelor: «Sfaturile în inima omului sunt ca nişte ape adânci, dar omul priceput ştie să scoată din ele.» (Prov. 20, 5)

Cuvântul lui Dumnezeu reprezintă un adevăr obiectiv, dar este interpretat în mod subiectiv de oameni. Iacov, liderul Bisericii Primare din Ierusalim, a spus cu privire la întrebărie doctrinare: «Toţi greşim în multe feluri.» (Iacov 3, 2) Din acest motiv, credincioșii nu trebuie să se grăbească prea tare în a deveni învățători ai Cuvântului, «căci ştiţi că vom primi o judecată mai aspră» (Iacov 3, 1).

Referitor la discuția noastră, Iacov 3, 2 este un verset-cheie. Când un frate vitreg al Domnului Isus și un «stâlp» al Bisericii Primare (Vezi Gal. 1, 9) spune că toți greșim adesea, în multe feluri, și astfel se include și pe sine, cu cât mai mult este valabilă astăzi această afirmație pentru noi, care suntem la o distanță de 2000 de ani de apostoli, iar din punct de vedere cultural la o distanț de ani lumină!

În ziua de azi există diferite sisteme și premise teologice care concuează unele cu celelalte și ne influienează modul în care citim Biblia. Poate că nu o percepem conștient, dar prin bisericile la care mergem, prin școlile biblice pe care le-am absolvit sau prin literatura creștină pe care o citim, fiecare dintre noi este marcat diferit din punct de vedere teologic. De partea protestantă există teologi ai legământului, teologi ai substituirii, dispensaționliști, ultradispensaționaliști, dispensaționaliști progresiști, baptiști, calviniști, lutherani, menoniți, Frații deschiși (Plymouth), Frații închiși premilenialiști, pretribulaționiști, midtribulaționiști, posttribulaționiști, presbiterieni, congregaționiști, anglicani, penticostali etc. Deși cei mai mulți dintre ei susțin sus și tare că respectă în întregime Cuvântul Domnului, cu toții funcționează după diferite sisteme de interpretare și teologii sistematice. Cultura creștină în care ne mișcăm colorează inevitabil ochelarii cu care citim Biblia.

Nu vreau să mă înțelegeți greșit – fiecare om are o pereche de ochelari, iar lucrul acesta este în regul. Măiestria este să depistăm ochelarii corecți. Pavel așteaptă ca noi să interpretăm Cuvântul lui Dumnezeu «ptrivit cu învățătura» (Tit 1, 9). Învățătura apostolică sănătoasă trebuie să fie filtrul nostru. Cei care spun că citesc Bibia fără ochelari și fără filtru se înșală singuri. Adevărul este că, spre exemplu, nici un creștin normal nu aplică acum nefiltrat în viața de zi cu zi cererea din Legământul sinaitic, care prevede ca fiii răzvrătiți să fie omorâți cu pietre în afara cetății. (vezi Deut. 21, 18-21).

Trebuie să recunoaștem că noi toți – chiar și cei mai inteligenți și «evlavioși»[2] dintre învățătorii biblici – suntem ființe supuse greșelilor. Niciunul dintre noi nu I-ar fi superior lui Iacov în vreo privință. Suntem oameni care se pot înșela singuri. În Biblie este scris foarte clar acest lucru (vezi Ier. 17, 9). Psihologii seculari au descoperit între timp că din fire tindem să percepem realitatea după cum se potrivește ea în planul nostru și după cum corespunde concepției noastre subiective despre lume. Din acest motiv, noi, creștinii vorbim atât de des fără să ne înțelegem și nu ajungem la nici un rezultat. Ne aflăm permanent în pericolul de a interpreta cuvinte și fraze din Biblie conform înclinației noastre personale.

Haideți să luăm ca exemplu un om care în general gândește foarte ordonat și sistematic. Totul în viața lui trebuie să aibă o structură clară și să fie explicat în cele mai mici detalii. El este rațional, logic și nu îi plac deloc incertitudinile. Spre ce va tinde el în ceea ce privește interpretarea Bibliei? S-ar putea să aibă simpatii pentru sisteme de interpretare care ordonează doctrina Bibliei și o împart în diferite entități compacte și perioade clar definite. Dorința lui ar fi ca fiecare detaliu biblic să fie explicat cu exactitate și ar fi atent să nu se strecoare nicio inconsistență.

Să mai luăm un om care are o fire artistică. Mottoul lui este că numai proștii au nevoie de ordine deoarece, geniul domină haosul. El pare a fi cu adevărat un geniu. Ceea ce pentru alții reprezintă contradicții, pentru el sunt condimentele care fac viața să merite a fi trăită. El tinde permanent spre un nivel spiritual mai înalt. Nu se satură niciodată să învețe și să experimenteze lucruri noi. Spre ce va tinde el în interpretarea biblică? S-ar putea să aibă o aversiune față de sistematizări de interpretare și să cread că astfel Dumnezeu este pus într-o cutie. Prin urmare, el va aprecia mai degrabă abordările mistice, «holistice» ale Bibliei, care au în vedere ansamblul sau paradoxurile și lasă spațiu pentru incertitudini.

Amândoi cred același lucru. În acest exemplu nu vreau să scot în evidență faptul că unul este bun și celălalt nu. Amândoi îl iubesc sincr pe Isus Cristos, susțin trinitatea lui Dumnezeu, țin la mare cinste Cuvântul lui Dumnezeu și cred Evanghelia. Cu toate acestea, teologiile pe care și le-au format în jurul nucleului credinței lor sunt foarte diferite în numeroase aspecte.

Dintr-un anumit punct de vedere, cu toții ne dorim un cămin teologic în care să ne simțim bine. Deoarece avem personalități diferite, căminele noastre teologice arată însă diferit. După cum a explicat odinioară un învățător biblic, fiecare cămin teologic își are rufele lui murdare. Pentru că ne înșelăm singuri, pentru că suntem păcătoși, pentru că avem preferințele noastre și pentru că avem anumite limitări, în convinerile noastre vor exista întotdeauna puncte pe care alții nu le vor putea înțelege și care sunt greșite, deși ne vine greu să credem acest lucru. Astfel ajungem însă la cel de-al doilea punct al expunerii noastre.

2. Trăim  acum și aici, și nu în veșnicie.

 Noi, creştinii suntem adesea divizaţi deoarece trăim în viaţa de acum, şi nu în veşnicie. Suntem oare întotdeauna conştienţi despre ceea ce vorbim şi discutăm de fapt? În definitiv, noi vorbim despre Dumnezeul Atotputernic, despre Cel pe care «cerurile şi cerurile cerurilor» nu pot să-L cuprindă (vezi 1 Împ. 8,27) şi ale Cărui gânduri sunt cu atât mai înalte decât gândurile noastre cu «cât sunt de sus cerurile faţă de pământ» (Isaia 55,9). Desigur, acest Dumnezeu ni Se descoperă uşor de înţeles în Cuvântul Lui şi într-un mod demn de încredere. El S-a apropiat de noi prin Isus Cristos, dar rămâne în continuare Cel veşnic, Cel «care locuieşte într-o lumină de care nu poţi să te apropii» (1 Tim. 6,16).

 Ce are aceasta a face cu rufele murdare despre care am vorbit mai devreme? Noi nu putem niciodată să Îl înţelegem pe deplin pe Dumnezeu prin sistemele şi gândirea noastră omenească. Întotdeauna vor exista domenii în Cuvântul lui Dumnezeu şi în teologie pe care nu le vom putea explica sau la care nu vom putea face faţă. Avem de-a face cu Cel Atotputernic şi cu nesecata bogăţie a înţelepciunii Lui nemăsurate. Avem de-a face cu un plan de mântuire care depăşeşte orice cunoştinţă, plan la care chiar şi «îngerii doresc să privească» (1 Petru 1,12).

 Adesea noi, creştinii discutăm şi ne certăm cu privire la lucrurile pe care nu le putem înţelege pe deplin, cum ar fi suveranitatea şi natura Dumnezeului triunitar şi planul Lui pentru viitor şi veşnicie. Este perfect normal ca noi, oamenii să ne lovim de limitările noastre în gândurile pe care le avem despre Cel Veşnic şi să ajungem la rezultate diferite.

 «Dumnezeul nostru este „un foc mistuitor“» (Evrei 12,29). Fiecare întâlnire cu El, Cel Infinit, ne va zgudui pe noi, fiinţele finite, şi ne va marca în mod diferit în funcţie de starea noastră. «Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El!» (Psalmul 34,8). Oricine poate şi îi este îngăduit să experimenteze bunătatea lui Dumnezeu, dar pentru că în Fiinţa Lui El este atât de diferit, atât de neli- mitat, fiecare om va gusta şi va vedea în mod diferit această bunătate.

 Atenţie! Aceasta nu este o scuză pentru cea mai mare dintre învăţăturile false, conform căreia toate religiile duc la Dumnezeu. Biblia spune fără echivoc: «În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi» (Fapte 4,12). Mântuiţi vor fi doar cei care cred în Isus Cristos şi în nimeni altcineva şi Îl recunosc ca Domn al vieţii Lor (vezi Fapte 16,31). Aceşti creştini, fiindcă sunt diferiţi şi limitaţi, vor descoperi în mod diferit plinătatea infinită a Dumnezeului lor.

 Dacă toţi creştinii din toate vremurile ar fi una în detaliile referitoare la conţinutul Bibliei, atunci s-ar putea spune pe drept că ţinem în mâini o carte superficială. Totuşi, pentru că tocmai opusul este valabil, se poartă dezbateri puternice, deoarece adevărurile Scripturii ating adânc inimile şi divizează familii, biserici şi chiar ţări. Niciodată nu a putut fi contestat cu adevărat, de aceea ştim şi înţelegem că Dumnezeu este Dumnezeu adevărat şi Cuvântul Lui este Cuvântul vieţii.

 3. Dracii sunt profunzi!

Cu siguranţă un musulman ar spune acelaşi lucru despre Coran. Astfel ajungem la cel de-al treilea punct, în care vom observa că dracii sunt profunzi. Lucrul acesta nu este foarte frumos spus, dar religiile false sunt inspirate demonic din perspectiva apostolului (vezi 1 Tim. 4,1). Acesta este un lucru pe care noi, creştinii îl uităm adesea. Avem de-a face în acest caz cu căpetenii reale, domnii, stăpânitori ai întunericului acestui veac şi duhuri ale răutăţii din lumea nevăzută (vezi Efes. 6,12). Un învăţător biblic a menţionat la un moment dat că dumnezeii falşi cu care Israelul a curvit în Vechiul Legământ erau reali. Statuile din piatră şi lemn care trebuiau să le servească acestor zei ca imagine pentru închinare nu aveau viaţă şi nu aveau esenţă, dar zeii propriu-zişi ai neamurilor erau reali, deoarece în spatele lor se aflau puteri demonice. Ar fi absurd să spunem despre Dumnezeu că El este mai mare decât zeii, dacă aceştia nu ar exista (vezi Deut. 4,7; 10,17; Isaia 36,20).

oi

CREŞTINII AU PERSO-
NALITĂŢI DIFERITE, AU
PUNCTE TARI DIFERITE,
SLĂBICIUNI DIFERITE,
PREFERINŢE DIFERITE,
PĂCATE DIFERITE CU
CARE TREBUIE SĂ SE
LUPTE; EDUCAŢIA LOR,
MATURITATEA LOR, DA-
RURILE LOR SPIRITUALE,
RELAŢIA LOR CU DOM-
NUL, INTELECTUL LOR,
ÎNŢELEGEREA LOR SUNT
TOATE CÂT SE POATE DE
DIFERITE

 Zeii au fost şi sunt reali în continuare. Ei sunt demoni care inspiră învăţături şi religii false şi care luptă împotriva adevăratului Dumnezeu şi a Bisericii Lui. Noi ne confruntăm cu uneltirile diavolului (vezi Efes. 6,11), cu un adversar care se poate preface într-un înger de lumină (vezi 2 Cor. 11,14) şi care «dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită» (1 Petru 5,8).

 Credem noi cu adevărat că acest duş- man real, cu o experienţă de milenii şi o reţea de demoni nu a reuşit încă să provoace pagube în Biserica Dumnezeului celui viu? Când nu veghem şi nu purtăm întreaga armură a lui Dumnezeu, devenim o ţintă ideală pentru atac, ţintă pe care demonii, care sunt mult mai puternici decât noi, o exploatează cum ştiu ei mai bine.

 Divizarea noastră este posibilă adesea şi din cauza faptului că ne lăsăm biruiţi de ispitele demonice. De exemplu avem obiceiul de a presupune ce este mai rău despre ceilalţi. Nu ne lăsăm conduşi de principiile Evangheliei şi ale dragostei, ci mai degrabă dăm crezare zvonurilor, defăimărilor, orbecăind astfel în capcane construite meşteşugit, pe măsura noastră. Ne lăsăm flataţi, acceptăm sfaturi greşite sau acţionăm la mânie. Atât de des disputele creştine implică ură, mânie şi răutate. Sigur aceste sentimente nu vin de la Dumne- zeu, deoarece în El este doar lumină.

 Ne batem cu pumnul în piept şi uităm prea repede că suntem fiinţe uşor de influenţat, slabe, fragile şi dependente, care se află în mijlocul unei lupte cosmice pe care nu o pot câştiga prin propriile puteri. Astfel ajungem şi la cel de-al patrulea motiv al divizării.

 4.  Lupta spirituală se întețește.

Cu cât se apropie mai mult sfârşitul, cu atât această luptă spirituală va deveni mai puternică şi mai periculoasă. Bunăstarea de care ne bucurăm în Occident şi tentaţiile care ne înconjoară din toate părţile pot masca această realitate. Noul Testament spune însă clar că vremea de la cruce până la venirea din nou a Domnului Isus reprezintă zilele din urmă, care vor fi tot mai rele (citiţi Evrei 1,2; Efes. 5,16; Matei 24-25). Într-una din epistolele sale, apostolul Pavel subliniază cu referire la Biserică: «În zilele din urmă vor fi vremuri grele, căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea» (2 Tim. 3,2-5).

 Observaţi că lipsa de dragoste, în- gâmfarea şi neiertarea se vor înmulţi în zilele din urmă. Nu ştiu cât de tare am avansat în aceste zile, dar un lucru este clar: astăzi suntem mai aproape de sfârşit decât în urmă cu 2000 de ani, iar intensificarea în zilele noastre a caracteristicilor menţionate mai sus ar trebui să ne dea de gândit. Nu trebuie să ne mirăm că creştinismul pare astăzi mult mai dezbinat decât la început. Semnele zilelor din urmă pot fi vizibile şi în Biserică. Cu cât trece mai mult timp, cu atât situaţia se agravează mai tare. Este ceea ce spune şi profeţia biblică.

Până la urmă este aproape o minune că totuşi creştinii sunt uniţi până astăzi în vreun fel. Întrebarea din titlu este pusă greşit. Ţinând cont de natura limitată a omului, de neasemănarea infinită a lui Dumnezeu, de puterea demonică din lumea nevăzută şi de proclamările biblice pentru zilele din urmă, ar fi mai logic să întrebăm: «De ce sunt creştinii atât de uniţi?» Răspunsul este simplu: datorită Duhului Sfânt.

 Duhul Sfânt este Dumnezeul subapre ciat din cadrul Trinităţii. Unii Îi atribuie ideile lor absurde, alţii pe de altă parte nu aşteaptă absolut nimic de la El. Dumnezeul nostru nu este unul în două persoane, ci un Dumnezeu triunitar, iar aceasta este garanţia pentru siguranţa noastră. Prin Duhul Sfânt, plinătatea lui Dumnezeu locuieşte în noi (vezi Efes. 1,13-14.17; 3,14-19). El este Mângâietorul şi Sprijinitorul care ne-a schimbat inimile ostile, tulburate şi slabe, le-a liniştit şi le-a pecetluit. Din acest motiv putem înţelege Cuvântul lui Dumnezeu (vezi 1 Cor. 2,11). Din acest motiv suntem mai mult decât cei mai mari profeţi ai Vechiului Legământ şi putem face lucruri mai măreţe decât minunile Domnului Isus (vezi Luca 7,28; Ioan 14,12). În noi locuieşte Însuşi Dumnezeu, iar lucrul acesta ne face capabili de 2000 de ani încoace să funcţionăm ca popor fără un Împărat vizibil, ca religie fără un loc sfânt vizibil şi ca unitate organică fără legături de sânge. Prin credinţa în Isus Cristos suntem capabili să fim una cu oameni faţă de care ne aflăm la o distanţă de mii de ani, sau mii de kilometri sau mii de diferenţe culturale. Această minune este mult mai mare decât tot ceea ce s-a întâmplat sub Vechiul Legământ.

Pe noi nu ne uneşte nici sabia, nici teama şi nici o naţionalitate, ci Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Puterea care L-a înviat pe Isus Cristos din morţi veghează de peste 2000 de ani, pentru ca toţi cei mântuiţi să se închine Tatălui în Duh şi în adevăr, să mărturisească Numele lui Isus Cristos şi să aştepte venirea Sa din nou. Cea mai mare minune pe care a văzut-o vreodată lumea nevăzută (vezi Efes. 3,9-10) este dată de plinătatea nelimitată a lui Dumnezeu în omul slab, căzut odată şi încă limitat.

 Toate acestea ne prezintă o perspec- tivă minunată, nu-i aşa? Totuşi, deşi Îl avem pe Duhul Sfânt cu noi, mult prea adesea nu suntem una în El. Ce putem face împotriva acestei realităţi? După părerea mea există un singur răspuns, iar acesta se referă la diferenţele de opinie (în special teologice) dintre creştini. Prin urmare nu trebuie să ne întrebăm ce ar trebui să facem atunci când alţi credincioşi greşesc faţă de noi prin comportamentul lor, prin faptele lor, prin cuvintele lor sau prin scăpările lor. Şi nu este vorba nici de creştini care încearcă să minimalizeze sau să justifice păcate, cum ar fi de exemplu preacurvia, lăcomia sau altele de acest fel sub «deghizarea» Evangheliei.

 CULTURA CREŞTINĂ ÎN CARE NE MIŞCĂM COLOREAZĂ
INEVITABIL OCHELARII CU CARE CITIM BIBLIA

În primul rând trebuie să înţelegem că există un motiv serios pentru care mulţi creştini par atât de porniţi pe ceartă, şi acesta este chemarea lor. Pavel subliniază că liderii buni de biserici le astupă gura învăţătorilor falşi şi trebuie să îi mustre aspru pe credincioşii care s-au îndepărtat (vezi Tit 1,11.13). La fel ca Pavel, ei trebuie să nu se potrivească nici o clipă măcar «fraţilor mincinoşi, furişaţi şi strecuraţi» (Gal. 2,4). Creştinii, în special conducătorii de biserici şi predicatorii, nu pot şi nu au voie să îşi permită să accepte compromisuri (vezi Tit 2,7). Credincioşii trebuie să lupte pentru învăţătura sănătoasă (vezi 2 Tim. 1,13; Tit 1,9; 2,1). Cine deţine atunci, dintre toate confesiunile creştine şi mărturisirile de credinţă, singura învăţătură sănătoasă şi cine trebuie combătut? Găsim indicaţii în acest sens în Sfânta Scriptură.

 În timpul captivităţii sale la Roma, Pavel a experimentat faptul că unii vesteau Evanghelia pentru a-i face lui rău. El s-a bucurat de aceasta, deoarece pentru el principalul era ca Isus Cristos să fie propovăduit, «fie de ochii lumii, fie din toată inima» (Fil. 1,18). Pavel nu a depus niciun efort pentru a-i mustra pe ce care căutau cearta. Pentru el, aceşti oameni nu făceau parte dintre cei cărora trebuia să li se astupe gura. Prin urmare, o caracteristică a învăţăturii sănătoase a fost pentru Pavel nu ca o persoană să se afle în «tabăra» lui, ci ca acea persoană să Îl predice pe Isus Cristos. Epistolele apostolice prezintă clar că a-L predica pe Cristos este acelaşi lucru cu a propovădui Evanghelia (citiţi în acest sens Rom. 1,9.16; 10,15.16; 15,20; 16,25; 1 Cor. 9,12; 2 Cor. 11,4; Gal. 1,6-11; 2,5.14). În ultima epistolă a apostolului Pavel vedem că predicarea Evangheliei lui Isus Cristos este strâns legată de învăţătura sănătoasă (vezi 2 Tim. 1,8; 2,8; 4,5). Cine L-a cunoscut pe Domnul Isus, a cunoscut Evanghelia; cine a cunoscut Evanghelia, a cunoscut învăţătura sănătoasă. Bineînţeles că şi reciproca este valabilă. Învăţătura sănătoasă este Evanghelia!

În Epistola către Efeseni, când Pavel aşteaptă de la noi, creştinii să păstrăm «unirea Duhului prin legătura păcii» (Efes. 4,3), acest lucru nu este niciodată posibil fără Evanghelia lui Isus Cristos. În continuare, Pavel arată de ce creştinii pot şi trebuie să fie una, şi anume fiindcă noi suntem 1) un singur trup, credem 2) într-un singur Duh, avem 3) o singură nădejde, Îi slujim 4) unui singur Domn, împărtăşim 5) o singură credinţă, practicăm 6) un singur botez şi avem 7) un «singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi» (Efes. 4,6). Aici se poate vedea o expunere sumară a învăţăturii sănătoase şi a Evangheliei.

Marea provocare este însă de a veni cu o împlinire concretă a acestor punc- te. Un subiect fierbinte este, de exemplu, un singur botez. Exclude Pavel aici botezul copiilor sau nu? Ce înseamnă această singură nădejde? Trebuie ea să includă o răpire înainte de necazul cel mare? Principiul prin care totul stă în picioare sau cade este reprezentat de întrebarea de verificare: «Este Cristos propovăduit?»

Să rămânem la subiectul controversat al botezului copiilor. Martin Luther a susţinut vehement botezul copiilor, luptând înverşunat împotriva celor care se botează din nou. Nu a contrazis el astfel singurul botez? Această problemă delicată serveşte bine ca indicator în relaţiile cu alţi credincioşi cu privire la în- trebarea dacă suntem determinaţi mai degrabă de sistemele noastre dogmatice sau de dorinţa apostolului Pavel ca în primul rând Cristos să fie propovăduit.

În capitolul 16 din Marcu vedem că credincioşii trebuie botezaţi. În capito- lul 16 din Faptele Apostolilor vedem că familii întregi au fost botezate. Putem afirma oare cu siguranţă că în aceste cazuri nu au fost deloc prezenţi copii mici? În acelaşi timp, putem afirma oare cu siguranţă că a fost prezent măcar un copil mic? 2000 de ani mai târziu nu ştim cu siguranţă ce s-a întâmplat. Acest singur botez poate foarte bine scoate în evidenţă faptul că creştinii trebuie să boteze şi să fie botezaţi. Când examinăm cu atenţie diferitele poziţii observăm că fiecare aduce argumente solide.

Ne permitem atunci să spunem că Martin Luther nu L-a propovăduit pe Domnul Isus Cristos? O posibilă problemă în aprecierea noastră faţă de alţi credincioşi este că cerem unitate pe o bază nerealistă. Îi acceptăm doar pe creştinii care sunt de acord cu noi în aproape fiecare problemă de detaliu, dar prin aceasta ne considerăm pe noi, fiinţe su- puse greşelilor, ca fiind etalonul tuturor lucrurilor. Standardul unităţii este însă mult mai simplu, şi anume Evanghelia lui Isus Cristos. Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să reacţionăm la concepţiile greşite, în măsura în care le putem ju- deca, sau că ar trebui chiar să tolerăm păcatul. Dacă îi acceptăm pe toţi doar pentru că rostesc Numele «Isus», nu vom ajunge nicăieri. Ar trebui să verificăm cu mare atenţie, iar când este cu adevărat necesar să luptăm. În toate nu trebuie să uităm însă să lăsăm să domnească dragostea, îngăduinţa şi pacea. Prin aceasta ajungem în sfârşit la răspunsul la întrebarea referitoare la modul în care putem păstra unitatea.

Răspunsul sau cuvântul-cheie este smerenia. Uneori trebuie să renunţăm la noi înşine şi să ne considerăm mândria ca fiind moartă (vezi Rom. 6,11). Lucrul acesta nu este uşor, dar este cât se poate de necesar. Dacă ci- tim cu atenţie Epistola lui Iacov, vedem că destinatarii ei aveau la rândul lor probleme cu mândria şi ştiinţa tuturor lucrurilor. Fiecare voia să îi înveţe pe ceilalţi şi să fie un învăţător în biserică. Iacov i-a întrebat pe cei care îşi doreau atât de mult să fie măsura tuturor lucrurilor: «Cine dintre voi este înţelept şi priceput? Să-şi arate, prin purtarea lui bună, faptele făcute cu blândeţea înţelepciunii» (Iacov 3,13). Înţelepciunea şi înţelegerea noastră cu privire la subiectele doctrinare nu se dovedesc în dogmatica noastră detaliată, ci în cât de blând ne purtăm cu ceilalţi. Aceasta este adevărata înţelepciune.

«Dacă aveţi în inima voastră pizmă amară şi un duh de ceartă, să nu vă lăudaţi şi să nu minţiţi împotriva adevărului. Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, firească, drăcească. Căci acolo unde este pizmă şi duh de ceartă, este tulburare şi tot felul de fapte rele. Înţelepciunea care vine de sus este întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică. Şi roada neprihănirii este semănată în pace pentru cei ce fac pace» (Iacov 3,14-18).

Observaţi că aceste cuvinte sunt găsite în capitolul în care Iacov vorbeşte despre faptul că nu ar trebui să fie mulţi învăţători, deoarece cu toţii greşim deseori în vorbire. Unitatea în Duhul este posibilă atunci când dăm dovadă de adevărata înţelepciune de sus. Această înţelepciune nu se dovedeşte în duhul de ceartă, în afirmarea propriei persoane sau în ştiinţă, ci în dorinţa de a lăsa blândeţea să predomine, în a exercita mila şi a căuta pacea. Astfel unitatea nu începe în primul rând de la creştinul care, după părerea noastră, se înşală în teologia lui şi care trebuie neapărat corectat, ci de la noi înşine, de la fiecare, în mod cu totul personal.

Creştinii şi învăţătorii biblici buni sunt împăciuitori şi se bucură când Isus Cristos este propovăduit. Astfel Pavel a spus: «Vă sfătuiesc dar eu, cel întemniţat pentru Domnul, să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare; îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului prin legătura păcii» (Efes. 4,1-3).

Provocarea pentru fiecare dintre noi este de a nu fi mândri, ci smeriţi; de a nu fi certăreţi, ci blânzi; de a nu fi neîndurători, ci miloşi. Este uşor să îi mustrăm pe alţi credincioşi de la amvon, prin e-mailuri, buletine informative, discuţii personale sau reviste. Potrivit apostolului Iacov însă, adevărata măreţie şi înţelepciune se referă la ceva cu totul diferit.

Pavel ne-a spus cum trebuie să fie atitudinea noastră faţă de acei ucenici ai lui Cristos cu care nu împărtăşim aceleaşi idei sau interese: «Ce ne pasă? Oricum, fie de ochii lumii, fie din toată inima, Cristos este propovăduit. Eu mă bucur de lucrul acesta şi mă voi bucura» (Fil. 1,18).

RENÉ MALGO.

_____________________________________________

Sursa:  Revista  Strigătul de la Miezul Nopții, Nr.2-2016 (Autor: René Malgo)

______________________________________________

Note

1 -Autorul și-a prezenat  Editorialul, magisral, în revista Strigătul de la Miezul Nopții, viu ilustrată, articolul fiind susținut cu brio, cu o dispunere pe 3 coloane. Aici, pentru o mai bună lecturare, articolul, l-am fragmentat în patru puncte; de aceea și sunt  scrise într-o altă nuanță de negru.

2– evlavios/evlavie – înseamnă a fi devotat, loial, responsabil, angajat, acea stare a credinciosului asumată în acest mod dedicat față de Domnul Isus Hristos și lucrarea Sa de mântuire,  față de întreg planul lui Dumnezeu transmis în Biblie pentru om.

3 – Preluarea Editorialului din revista Strigătul de la Miezul Nopții se face cu permisiunea scrisă a Asociației Strigătul de la Miezul Nopții din România.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s