Relații bazate pe reguli

Ferice de cei… care umblă întotdeauna după Legea Domnului!

Psalmul 119 este cel mai lung psalm din Biblie, are 176 de versete şi este un cântec de dragoste la adresa legii lui Dumnezeu. Dar nu vei înţelege niciodată entuziasmul psalmistului faţă de un cod moral până nu te gândeşti la nişte copii care se joacă pe marginea unei stânci. În lipsa gardului, ei sunt mereu în pericol, fără să se poată relaxa vreodată. Datorită gardului, ei se pot juca în voie şi fără teamă. Legea lui Dumnezeu este un gard de siguranţă care ne aduce o libertate incredibilă.

Fireşte, e numai o chestiune de timp până când un copil va începe să se întrebe ce este de cealaltă parte a gardului. Dacă acel copil nu are încredere în cel ce a construit gardul, sare peste gard şi cade de pe stâncă. Şi dacă e destul de norocos să supravieţuiască, se întoarce şi spune asemenea psalmistului: „Până ce am fost smerit, rătăceam; dar acum păzesc Cuvântul Tău” (v. 67). Dar mai este ceva referitor la această relatare. Legea lui Dumnezeu nu este numai un gard de siguranţă, ci şi o oglindă care ne arată că nu ne putem ridica la standardele lui Dumnezeu fără ajutorul Lui. Numai când înţelegem că cel ce a construit gardul ne iubeşte şi vrea tot ce e mai bun pentru noi, ne bucurăm să rămânem în partea sigură a gardului. Cele Zece Porunci încep cu următoarele cuvinte: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău” (Exod 20:2) şi apoi să nu ucizi, să nu furi, etc. Dumnezeu vorbeşte mai întâi despre relaţie, apoi despre regulile care o guvernează. Viaţa creştină nu este o chestiune de reguli şi decizii bazate pe un regulament. E despre moralitate, datorită intimităţii cu Dumnezeu. Când înţelegi lucrul acesta, vei avea încredere indiferent ce-ţi va cere Dumnezeu de la tine.(Cuvântul lui Dumnezeu pentru astăzi, primit prinEmail)

“Căci bunătatea Ta este înaintea ochilor mei şi am umblat în adevărul Tău”. PSALM 26:3

Lipsa de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, uitarea bunătăţii şi a binefacerilor Lui, atât materiale cât şi spirituale, sunt caracteristice timpurilor noastre şi cel credincios nu este de loc exceptat. Starea aceasta periculoasă este efectul unei inimii împietrite care a devenit în mod progresiv insensibilă la chemarea lui Dumnezeu şi la îndemnurile Duhului Său. Viaţa proprie, egoistă, este pe cale să-şi reia vechiul loc şi să devină rece, nepăsătoare şi chiar agresivă căutând să se justifice în poziţia pe care o are în prezent. Atunci creştinul este în pericolul de a lua ca ceva datorat ceea ce este numai prin harul lui Dumnezeu; el este în primejdia de a profita de bogăţiile bunătăţii dumnezeieşti, ca să aibă o viaţă uşoară şi egoistă. Mărturia lui David ne dă un exemplu de recunoştinţă normală. El nu a devenit orb faţă de bunătăţile lui Dumnezeu, ci le avea înaintea ochilor lui; suferinţele şi greutăţile l-au izbăvit de el însuşi şi l-au făcut să preţuiască privilegiile care erau ascunse în ele. El umbla astfel în realitatea prezenţei lui Dumnezeu şi a adevărului Lui. Este un fapt sigur că credincioşii care s-au obişnuit cu bunătăţile lui Dumnezeu, uitând să mai mulţumească pentru ele şi să-I fie recunoscători, sunt expuşi prin egoismul lor să iasă din adevăr şi să cadă într-una din numeroasele curse ale diavolului.Viaţa proprie voalează bunătatea lui Dumnezeu, ea împiedică părtăşia noastră cu Dumnezeu şi face ca mărturia noastră înaintea oamenilor să fie fără efect. În loc de a umbla cu Dumnezeu în tot adevărul, trăim o viaţă dublă, devenind robii unei profesiuni exterioare de credinţă, slujind lui Dumnezeu doar cu buzele. Bunătăţile materiale şi duhovniceşti ale lui Dumnezeu sunt atât de multe, că este greu să le considerăm pe toate. Cu cât mai mari sunt, cu atât mai mult trebuie să veghem să nu ne obişnuim cu ele. În Deuteronom, Domnul spune poporului Său mai mult de douăsprezece ori să-şi amintească de ce a făcut pentru el în trecut. Să ne gândim la ce a făcut El şi pentru noi şi să-I dăm laudă şi recunoştinţă la care are tot dreptul. Psalmistul David îşi sprijineşte afirmaţia lui prin faptul că el a umblat în integritate înaintea Domnului (vs. 1) şi nu stă în compania oamenilor mincinoşi şi vicleni (vs. 4), nici nu se asocia cu cei ce făceau răul (vs. 5). El iubea adevărul şi Cuvântul lui Dumnezeu, de aceea avea curajul să spună: “Cercetează-mă Doamne, încearcă-mă şi curăţăşte-mi inima” (vs. 2).Suntem copleşiţi de bunătatea Domnului în toate felurile, de la naşterea noastră şi până astăzi. Harul pe care ni l-a dat să fim copii ai Lui, păstrarea în acest har, ridicarea din căderile noastre, precum şi ocrotirea zilnică pe care ne-o dă împotriva celor trei vrăjmaşi teribili pe care îi avem: Diavolul, firea noastră rea şi lumea plină de ispite, toate acestea trebuie să ne facă să strigăm în gura mare mulţimirile şi recunoştinţa noastră. Dacă am uitat să mai fim recunoscători şi mulţumitori să ne pocăim, căci bunătatea lui Dumnezeu ne îndeamnă la pocăinţă (Rom. 2:4).(Mana de dimineață, primită prin Email)

Pentru că am coborât din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui care M‑a trimis. – Ioan 6.38

Singura atitudine corectă pentru un creştin este aceea de dependenţă. În momentul în care părăsim terenul dependenţei faţă de Dumnezeu, vom întâmpina cu siguranţă dureri. Acest lucru este valabil atât individual, cât şi colectiv. Petru a părăsit acest teren al dependenţei atunci când a spus, cu încredere în sine, „Dacă toţi se vor poticni de Tine, eu niciodată nu mă voi poticni“ (Matei 26.33). Vai, cât de repede a fost el nevoit să înveţe printr‑o experienţă amară că nu avea nicio putere să reziste în ceasul de încercare! Aşa este şi cu noi: dacă ne gândim că suntem puternici şi că vom putea face faţă vrăjmaşului, în acel moment ne aflăm în cea mai periculoasă poziţie. Dumnezeu trebuie să îngăduie unele încercări în viaţa noastră pentru a ne arăta că noi nu suntem nimic şi că toată puterea noastră este în El. Însă doar în prezenţa Domnului şi în apropiere de El putem să găsim acea abandonare a sinelui şi dependenţa constantă de El, atât de necesare pentru viaţa creştină şi pentru umblare şi lucrare.Această nevoie de dependenţă este valabilă şi sub aspect colectiv. În momentul în care o adunare începe să spună (sau să gândească, chiar dacă nu o spune): „Noi suntem poporul, mărturia“, atunci apare falimentul; acei creştini au părăsit terenul dependenţei. Sinele, şi nu Hristos, a devenit obiectul atenţiei. De fapt, ei nu au făcut decât primul pas pe panta abruptă a preocupării cu sinele, preocupare care cu siguranţă se va termina într‑un dezastru, dacă cei în cauză nu se pocăiesc.Domnul nostru binecuvântat a fost exemplul deplin al dependenţei. El nu S‑a abătut niciodată de la calea dependenţei complete faţă de Tatăl, nici măcar pentru un moment. Binecuvântat Mântuitor, fie ca noi să învăţăm de la Tine şi să fim preocupaţi cu Tine! Şi astfel, fie ca acel sine nenorocit care se tot agaţă de noi să fie înlocuit şi uitat în prezenţa graţiei Tale desăvârşite, a devotamentului perfect şi a supunerii smerite faţă de voia Tatălui în toate! (Meditație: Domnul este aproape, primită prin nEmail)

Ei merg din putere în putere. Psalmi 84:7

Ei merg din putere în putere”. Sunt numeroase traduceri pentru aceste cuvinte, dar toate implică ideea progresului. Versiunea din Bibliile noastre este suficientă pentru noi în dimineaţa aceasta. „Ei merg din putere în putere”. Adică sunt tot mai puternici. De obicei, dacă mergem, mergem de la putere la slăbiciune. Ne începem călătoria cu puteri proaspete, dar, pe măsură ce trece timpul, drumul pare tot mai greu şi soarele arde tot mai tare; ne aşezăm pe marginea drumului, ne odihnim, şi apoi pornim obosiţi mai departe. Dar pelerinul creştin, care a obţinut rezerve proaspete de har, este la fel de viguros după ani de trudă şi drumuri lungi. Poate că nu este tot timpul vesel şi plin de zel ca la început, dar este mult mai tare în adevărata putere. El călătoreşte, chiar dacă mai încet, şi călătoreşte mult mai sigur. Unii veterani cu părul alb sunt la fel de zeloşi şi puternici în adevăr ca în tinereţe; totuşi, trebuie să mărturisim că adesea nu se întâmplă chiar aşa, fiindcă „din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci” (Matei 24:12). Dar acesta este păcatul lor, şi nu este din vina făgăduinţei, care spune că , flăcăii obosesc şi ostenesc, chiar tinerii se clatină; dar cei ce se încred în Domnul îţi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă, şi nu obosesc; umblă, şi nu ostenesc”(Isaia 40:30-31). Sufletele arţăgoase se aşează şi se plâng de viitor. „Vai!” spun ei, „mergem din rău în mai rău”. Foarte adevărat, puţin credincioşilor, dar mergeţi şi „din putere în putere” Nu veţi găsi niciodată un mănunchi de necazuri care să nu fie legat cu o panglică de har. Dumnezeu va da putere şi bărbăţie umerilor îngreunaţi de povară. (Meditație de C.H. Spurgeon, primită prin Email)

Rugăciunea de mijlocire

Trebuie să se roage necurmat şi să nu se lase. Luca 18:1

Nu poţi mijloci în rugăciune dacă nu crezi in realitatea Răscumpărării, vei transforma mijlocirea intr-o compasiune inutilă faţă de oameni, ceea ce îi va face să rămână şi mai departe mulţumiţi cu faptul de a fi departe de Dumnezeu. In rugăciunea de mijlocire aduci înaintea lui Dumnezeu persoana sau situaţia pe care o ai pe inimă, până când eşti mânat de atitudinea pe care o are Dumnezeu faţă de acea persoană sau situaţie. Mijlocirea înseamnă a împlini ceea „ce lipseşte suferinţelor lui Cristos”; de aceea sunt aşa de puţini mijlocitori. Mijlocirea este înţeleasă în sensul de a ne pune în locul altuia. Aceasta nu este mijlocire! Încearcă să te pui în locul lui Dumnezeu.Ca om care mijloceşte pentru alţii, ai grijă să n-o iei înaintea realităţii pe care ţi-o comunică Dumnezeu, căci altfel vei fi zdrobit. Dacă cunoşti prea multe lucruri, mai mult decât a rânduit Dumnezeu să cunoşti, nu te poţi ruga; situaţia persoanei respective este atât de zdrobitoare, încât nu mai poţi vedea realitatea.Lucrarea noastră constă în a veni direct la Dumnezeu în legătură cu orice, dar noi ne eschivăm de la aceasta înlocuind mijlocirea cu activitatea. Facem lucrurile care pot fi înregistrate, dar nu mijlocim. Mijlocirea este însă singura lucrare care nu prezintă capcane, deoarece ea menţine deschisă relaţia noastră cu Dumnezeu.Atunci când mijlocim, trebuie să avem grijă ca sufletele să nu fie doar .„cârpite”. ele trebuie să ajungă în contact cu însăşi viaţa lui Dumnezeu. Gândeşte-te numai câte suflete a adus Dumnezeu în calea noastră, iar noi le-am părăsit! Atunci când ne rugăm de pe temeiul Răscumpărării, Domnul creează ceva ce nu poate crea decât prin rugăciunea de mijlocire. (Oswald Chambers, Totul pentru Gloria Lui, primit prin Email)

Credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd. Evr. 11,1.

Un ofițer foarte lumesc s-a căsătorit cu o femeie credincioasă. Unica lor fată a fost adusă la credința în Domnul Isus și ele erau întristate de necredința tatălui ei. Dar într-o zi această fiică prea iubită a tatălui, se îmbolnăvește așa de tare încât medicii cu toată experiența și bună voința lor au fost nevoiți să o dea nevindecată înapoi. Când copila a simțit sfârșitul care se apropia, a chemat pe tatăl ei pe care nu putea să-l mângâie nimeni și i-a spus: „Tată iubit eu voi muri acum. în ce credință ai vrea să mă vezi murind, în credința mamei sau în necredința ta care a fost ca o lozincă până acum?” Tatăl s-a întors cu lacrimi în ochi și s-a dus în camera cealaltă. Dar după scurt timp fata l-a chemat din nou la patul ei și i-a pus aceiași întrebare. Deși simțea că i se rupe inima în două nu i-a dat nici de data aceasta nici un răspuns. Starea sănătății fiicei se agrava tot mai mult. Cu vocea ei lină îi puse în șoaptă pentru a treia oară aceeași întrebare. Acum tatăl nu s-a mai putut stăpâni și a căzut în genunchi la patul fetei și a sărutat obrajii ei palizi strigând de durere sufletească: „Mori după voia lui Dumnezeu în convingerea și credința în care te-a crescut mama ta!” Dar și necredința tatălui a fost biruită. în acele clipe grele a simțit puterea credinței care până atunci a batjocorit-o.Știm că oamenii se împacă greu cu gândul că mântuirea se capătă în dar și se primește prin credință. Oamenii ar vrea să facă și ei ceva ca să-și ispășească păcatele; să postească, să facă mătănii, milostenii, să se spovedească… Sfânta Scriptură însă spune lămurit că mântuirea nu stă în ceea ce ar putea face omul ci în ceea ce a făcut Domnul Isus Hristos răstignindu-se pentru noi. Încrede-te în El. (Meditație Domnul este aproape, primită prin Email)

Regula de aur a harului

Sare câtă va vrea.

Ezra 7:22

Sarea era folosită în fiecare jertfă oferită Domnului prin foc. Prin proprietăţile ei de păstrare şi curăţare, era simbolul harului divin în suflet. Este vrednic de atenţie faptul că, atunci când Artaxerxe i-a dat sare preotului Ezra, nu a stabilit nici o limită de cantitate (Ezra 6:9); putem fi siguri că, atunci când Regele Regilor îşi distribuie harul preoţilor Săi, cantitatea nu este limitată de El.

Adesea ne punem singuri restricţii, dar Domnul nu ne limitează niciodată. Cel care alege să strângă mai multă hrană va vedea că are exact cât doreşte. Nu este foamete în Ierusalim, pentru ca cetăţenii să-şi limiteze porţia de pâine şi apă.

Unele lucruri din economia harului sunt însă măsurate; de exemplu, oţetul şi fierea ne sunt date cu exactitate, ca să nu avem nici o picătură în plus; sarea harului nu are însă nici o restricţie: „orice vei cere de la Dumnezeu, îţi va da Dumnezeu” (loan 11:22). Părinţii trebuie să încuie dulapul cu fructe şi dulciuri, dar sarea nu trebuie ţinută sub cheie, fiindcă puţini copii mănâncă cu lăcomie; din ea. Un om poate avea prea mulţi bani sau prea multă onoare, dar niciodată prea mult har. Ieşurun „s-a îngrăşat, şi a azvârlit din picior” (Deuteronom 32:15) împotriva lui Dumnezeu, dar nu există nici o teamă că se va întâmpla aşa ceva atunci când un om are prea mult har. Este imposibil să ai prea mult har.

Bogăţia multă aduce mai multe griji, dar harul mult aduce mai multe bucurii. Creşterea înţelepciunii aduce creşterea durerii, dar abundenţa Duhului este plină de bucurie.

Credinciosule, înfaţişează-te înaintea tronului ca să ceri mai multă sare cerească. Vine anotimpul necazurilor, şi nu îl poţi trece fără sare. Sarea îţi păstrează inima, care se strică fără ea, şi îţi ucide păcatele, aşa cum ucide reptilele. Ai nevoie multă. Caută mult, şi vei avea mult. (Sursa: C.H. Spurgeon – Meditație de Dimineața – primită prin Email)