“Allah A Christian Response”: APOSTAZIA LUI MIROSLAV VOLF

allah-a-christian-response

TEOLOGIA LUI MIROSLAV VOFF

îndeamnă  creștinii la practicarea și a  religiei islamului într-o combinație dintre creștinism și islam, pledând  că Allah și Dumnezeul Bibliei sunt una și aceeași persoană

RECENZIE:  “Allah A Christian Reponse” by Miroslav Volf

Versiunea în original în engleză și pdf: [allah-a-christian-response-book-review.pdf]

Pe coperta cărții din spate ca giranți, sunt afișați:

1 Brian McLaren – unul din liderii bisericii emergente din SUA. El este implicat cu ocultismul New Age.
2. Seyyed Hossein Nasr– autor si profesor de religie islamică
3. Mona Siddiqui– profesor de religie islamică
4. Phillip Jenkins– predă religia la PSU și Universitatea Baylor. El este un pro-islamist, teolog creștin liberal. În ultima sa carte “Laying Down the Sword” vrea să-L incrimineze pe Dumnezeu, Biblia, creștinismul, și iudaismul. El acuză Biblia cu texte teroriste afirmând că o mare parte din problemele Islamului sunt din cauza creștinismului.

Jenkins acuză creștinii de “amnezie sfântă”, atunci când vine vorba de cucerirea Canaanului și daune colaterale. Credincioși, precum și oameni de știință de renume, au luat aceste conturi (pe care le condamnă Jenkins), în contextul adecvat. Jenkins este un savant nereușit, care ignoră principiile esențiale ale antropologiei și psihologiei pertinente pentru civilizații stravechi. El lipește simplist puncte de vedere populiste contemporane cu evenimente complexe ale antichității. Această abordare este comună pentru creștinii liberali, gnosticii detestabili, și ateii agresivi. Metoda lui ne amintește de întrebări adresate în clasa întâi, cum ar fi, “de ce McDonalds nu exista în Roma antică”. În timp ce copiii se pot exprima cu naivitatea de acest gen, Jenkins este fără scuză ca profesor de istorie și religii.

În introducere Miroslav Volf  (pag. 13) anunță cititorul că scopul scrierilor sale este un exercițiu de teologie politică. La pagina 14, obiectivul complet este afirmat. Într-un sens mai larg, scopul principal al cărții este politica. După cum vom vedea în examinarea noastră că Volf progresează destul de nemilos în modul de a folosi religia în scopuri politice (p.14-15).

El se comportă ca un trimis special în Orientul Mijlociu, forțând cititorul a accepta dogmele religioase musulmane (p. 94). Dar, uneori, Volf aproape devine autoritar. El are ceva asemănător cu tehnicile de vânzare de automobile, cum ar fi folosirea de jumătăți de adevăruri și analogii false. Mai presus de toate, Volf îmbrățișează erezii grave.

Înainte de a merge mai departe, trebuie să aruncăm o privire la două declarații șocante din interiorul coperții. Prima, afirmă că ceea ce Coranul neagă despre Sfânta Treime este în acord cu teologia sănătoasă a bisericii de-a lungul istoriei sale. Ne vom ocupa de această afirmație scandaloasă mai târziu. Cealaltă,  punctul său de vedere este că un musulman poate rămâne ca atare, și să adopte creștinismul 100%, și încă să fie bine în credința sa.

De ce sunt goroaznice aceste două erezii plasate pe coperta? Cel mai probabil obiectivul este acela de a șoca cititorul și de a crea unele deschideri pentru conținutul bizar și eretic al cărții.

Chrislam este teologia politică a lui Volf în această lucrare. El nu numește în mod explicit acest lucru, însă el detaliază în mod clar asta. Teza cărții este că Allah și Dumnezeul Bibliei sunt una și aceeași persoană. Și condițiile lui de pace din lume,  sunt prin reunirea creștinilor și a musulmanilor în mixarea acestora în Chrislam (p.8, 9). Pentru a atinge scopul său, autorul încearcă să convingă treptat cititorul cu combinația sa de politică și pseudo teologie. Totuși, nu e timid în a impune răspicat punctele sale de vedere.

Este important pentru cititor să identifice viclenia din metoda sa persistentă de persuasiune (aproape Luciferică în natură), într-un prim stadiu. Volf neagă orice legătură între numele “Allah” și “zeul luna de la Mecca”. El osândește pe Lt. Gen William Boykin și Pat Robertson pentru că fac această afirmație, dar atunci când vine vorba de el pentru a dovedi contrariul, el citează doar o enciclopedie islamică. Este acesta nivelul de erudiție practicat la Yale?

În scopul de a dovedi că Boykin și Robertson au greșit, Volf trebuie să furnizeze suficiente dovezi de istorie și de arheologie care au cercetat acest subiect. Aici este un caz de o analogie falsă pe care autorul îl folosește la începutul cărții. El aduce în discuție Războiul Civil American, dintre Nord și de Sud, unde au fost creștini, au avut aceeași Biblie, și s-au rugat la același Dumnezeu. Cu toate acestea au luptat între ei; dar în cele din urmă au ajuns la un compromis.

Deci, Volf insinuează că creștinii și musulmanii au același Dumnezeu, au avut războaiele lor, dar ei ar trebui să ajungă la un acord de compromis (pag. 10,11). Și dacă cititorul nu este pregătit să înghită o astfel analogie și un mare fals, Volf anunță că acesta este doar începutul din multele afirmații controversate pe care el le  face peste tot prin cartea sa.

El se vede pe sine într-o poziție înaltă de a critica persoane conservatoare și progresiste implicate în războaie culturale, pentru că ei îi înțeleg greșit pe Musulmani și Islamul.  Ca rezultat, el este gata să jignescă aceste tabere, el o spune în mod cinic (p.11).

Declarația de la Nisa este de la cineva care vrea să se certe pentru relații pașnice! Da, aceasta este adevărata față a ecumenismului. După ce-și susține ambiția politică, Volf face zece afirmații/enunțuri distincte, care în parte sunt imperative (p. 14-15).

Fiecare enunț conține un imperativ de acest fel: “Eu resping ideea …“. Aceste declarații îndrăznețe și nejustificate sunt nedorite și amintește de stilul lui Nietzsche. Mai mult decât atât, el afirmă cu sarcasm că cele zece enunțuri ale sale sunt un “fel de mâncare fierbinte și picantă“, pe care cititorul trebuie s-o ia oricum.

Aici sunt unele dintre afirmațiile aberante/eretice ale lui Volf: Eu resping ideea, spune el … că musulmanii se închină unui Dumnezeu diferit decât creștinii, că musulmanul acesta monoteist nu este compatibil cu doctrina Trinității, că Islamul are o viață mult mai restrictivă decât creștinismul, nu contează ce ești, creștin sau musulman; nu contează dacă vă place …

La sfârșitul pronunțării autocratice, Volf are curajul de a spune că, deși cele 10 puncte sunt “picante” (a se citi cinice/necuviincioase), “acesta este modul în care vede el lucrurile” (p.16). Această obrăznicie este pur și simplu lipsă de bun simț, sau exagerarea unui om care crede că titlul său academic îi permite să abuzeze de cititor?

Volf trece la explicarea modului în care documentul “Un cuvânt comun” a luat ființă. M-am ocupat de asta într-o secțiune anterioară. El admite că în cuvintele lui Mohamed nu există o asemenea chestiune ca dragostea pentru Dumnezeu (p.29).

Totuși el susține că islamul se bazează pe aceleași două principii fundamentale ale creștinismului; dragoste pentru Dumnezeu și pentru aproapele. De aici el își construiește forța de atac al cărții bazat pe o premisă falsă. Volf, nu are nici un suport biblic pentru pretențiile sale, el schimbă două personalități din istoria Bisericii: Cardinalul catolic Nicolae of Cusa (1401-1464), și Martin Luther (1483-1546).

Nu pot evita să văd o anumită satisfacție în contul lui Volf la cuceririle otomane asupra teritoriile creștine. El oferă spațiu din belșug pentru angoasa liderilor creștini, cum ar fi cardinalul John Visarion și Papa Pius al II-lea (p.40-43), probabil pentru a induce frica în cititorul creștin.

Volf alege fragmente din lucrarea “O cercetare a Coranului” de Nicholas of Cusa, în scopul de a susține teza falsă că creștinii și musulmanii se închină aceluiași Dumnezeu. Cusa vrea să împace punctul de e vedere musulman cu privire la „Dumnezeu” cu opinia creștină a lui Dumnezeu ca o personalitate trinitară. Volf este obligat să recunoască faptul că  Cusa nu este “un intelectual foarte mare“, cu alte cuvinte, acest lucru nu suporta controlul logic și adevărul Cuvântului lui Dumnezeu.

Suportul construcției teologice a lui Cusa este una filosofică (neoplatonică). Folosind cuvintele lui Cusa, Volf susține că o religie ar aduce o “pace perpetuă“. Modul de a face acest lucru este prin intermediul “conferințelor” (p.47). Trebuie adăugat că conferințele ar fi cele ecumenice. Volf introduce conceptul de “interpretare de  caritate“, care, de fapt, este trădare progresivă a dogmelor creștine fundamentale (pag. 50).

Singura modalitate a lui Cusa de-a fi capabil de a veni cu ceva care să-i satisfacă nominal și pe creștini și pe musulmani, este prin utilizarea misticismului creștin greu. El recurge la teologia mistică a lui Dionisie Areopagitul, un părinte al bisericii din secolul al 6-lea. Acest părinte special al bisericii a luat numele de ucenic al Sfântului Apostol Pavel din Faptele Apostolilor 17, spune cititorilor săi că el, de fapt, inițial a fost Dionisie, când în realitate el a trăit în secolul al 6-lea. Cercetatorii ultimelelor două secole, l-au dovedit de fraudă, dar Biserica Ortodoxă îl recunoaște ca un părinte al bisericii. Prin urmare el este numit Pseudo-Dionisie. Pseudo-Dionisie a fost un filozof neoplatonic. Scrierile sale filosofice / teologice sunt apofatice în natură.

Teologia apofatică afirmă “ceea ce Dumnezeu nu este“. De asemenea este numită teologia negării. Motivul aflat în spate este acesta: Dumnezeu este infinit, atunci El este cu totul necunoscut. Ca urmare, putem exprima lucruri despre Dumnezeu, mai ales prin negație. Acest tip de teologie se sustrage de la numeroase referințedin Biblie despre sine a revelației lui Dumnezeu. (Gen. 17:1-3;. Ex 3:2-6; Coloseni 2:9;. Ioan 14:8-11) Apophatismul în esență neagă persoana lui Dumnezeu, este reducționistă, și permite susținătorii săi să speculeze cum dorește. Acesta este motivul pentru Volf a luat tratatul Cusa lui; el adaptează viziunea creștină a Sfintei Treimi la Islam.

Volf îl vede pe Pseudo-Dionisie ca un profund filozof (pag. 52), dar refuză informațiile compromițătoare despre el. Cum reușește Volf a estompa conceptul trinitar folosind teologia mistică a lui Pseudo-Dionisie? Dacă Dumnezeu este infinit și de necunoscut, susține el, atunci El este dincolo de număr (unul sau trei) și dincolo de persoane (Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt). (Pag. 52).

După ce a menționat deliberarea lui Cusa asupra Coranului și teologia creștină, side by side (p. 53-54), Volf scoate în mod excesiv tot ceea ce musulmanii resping cu privire la Sfânta Treime, de asemenea și ceea ce creștinii resping.

Ce minciună nerușinată! Concepția biblică al lui Dumnezeu este o esență manifestată în trei persoane. Punctul de vedere al Coranului despre zeul lor este una de esență manifestă într-o singură persoană.

Mai mult, esența Dumnezeului Bibliei este diferită de esența dumnezeului musulmanilor, deoarece avem de a face cu două entități diferite. Concluzia lui Volf este absolut falsă! În realitate, tot ceea ce creștinii afirmă despre Trinitate, musulmanii resping așa cum am văzut într-o discuție mai devreme în poziția la “Un cuvânt comun“. Musulmanul fundamentalist respinge că persoana lui Hristos este Fiul cel veșnic, ca  și divinitatea Sa.

În cele din urmă, Cusa revine în eseul său și susține punctul de vedere trinitarian, care atestă în mod clar  acțiunile și atributele lui Dumnezeu,  toate sunt legate de triunitatea Lui. Lui Volf nu-i place, apoi decide să stea lipit de teologia mistică lui Pseudo-Dionisie (pag. 57).

Secțiunea privindu-l pe Nicholas of Cusa se încheie în mod deplorabil, cu un set de afirmații apostate ale lui Volf. Iată o mostră de interpretare/parafrazare: adevărul îmbrățișat de toți este un aspect important în bătălia de idei, și nu încearcă să-i înfățișeze pe oponenții noștri ca fiind greșiți. Aceasta se numește interpretare de caritate (pag. 58).

Răspunsul meu pentru Volf este că, în lupta de idei, adevărul nu va fi îmbrățișat de toți, și adevărul nu este de caritate.

Aceasta este postmodernismul și Volf excelează în el. Dar el merge reafirmând că Dumnezeu este dincolo de înțelegere, și chiar spunând că noi nu trebuie să cădem de acord asupra tot ce știm despre Dumnezeu, în scopul de a ne închina la același Dumnezeu. Acesta este înaltul grad al ereziei, cu o aromă postmodernistă.

După aceea Volf apelează la Martin Luther. El îi este recunoscător lui Luther că a spus că creștinii și musulmanii se închină aceluiași Dumnezeu pentru că reformatorul a fost sub amenințarea cuceririi turcești (pag. 60).

Luther neagă că Musulmanii sunt salvați ca urmare a credinței lor, ceea ce lui Volf nu-i place. Ca urmare, el citează din Erasmus din Rotterdam pentru a-l contracara pe Luther. Ce a spus Erasmus despre turci? El a susținut că turcii sunt jumătate creștini (p. 73). Apoi, Volf afirmă că musulmanii pot fi salvați chiar și în timp ce au convingeri greșite despre Dumnezeu, și că credința lor în atotputernicia lui Dumnezeu este suficientă.

Una dintre cele mai noi tehnici folosite de Volf în cartea sa este de a afirma adevăruri (realități) creștine cardinale, în timp ce în aceeași suflare el neagă valabilitatea lor, în scopul de a satisface așteptările musulmane. (Pp.127-147)
Volf folosește acest plan (ticluire) pentru a face cititorul să creadă că cartea sa nu este o erezie scandaloasă (de ocară, nelegiuită, imorală, cumplită).

La pagina 74, Volf afirmă că denaturarea musulmanilor despre cine este Dumnezeu, nu este radical diferită de distorsiunile creștinilor pe același subiect. Dar, apoi, la pagina 79, el afirmă că musulmanii resping punctul de vedere trinitarian al lui Dumnezeu. Auto-contradicția este acasă cu Volf.

La pagina 81, îl pune pe Dr. Al Mohler pe aceeași poziție cu militanții islamici Malay. Acest eveniment dovedește cât de intolerant este Volf este cu adevărații creștini și modul în care el se dă peste cap pentru ideologia islamică. Aceasta este adevărata față a ecumenismului, forma cea mai intolerantă de amestec religios.

Volf afirmă că creștinii și musulmanii împărtășesc câteva idei scripturale, dar nu la nivel de creștini și de evrei împărtășesc Vechiul Testament. Mai târziu, el admite că musulmanii resping Biblia așa cum există astăzi, susținând că Scripturile au fost modificate. Am auzit aceeași poveste de la mormoni. Fiecare sectă care vrea a-și sprijini ideologia lor împotriva Bisericii și a Bibliei, va veni cu această teorie puerilă, nefondată. În ciuda tuturor acestor aberații, Volf propune o cale de ieșire din propria mizerie și produce un alt termen numit “similitudine suficient“, pag.. 89.

Apoi, el vine cu o propunere politică, să se concentreze în ceea ce este comun între creștini și musulmani și să păstreze ceea ce este diferit. O evaluare rapidă se va dovedi că aproape nimic nu este în comun între cele două tabere. Dar Volf este descurajat (împotmolit teologic n.ed.) în căutarea ecumenicului și invită pe creștini să iubească pe vecinii lor musulmani, îmbrățișând credințele și practicile lor (pag. 94).

La pagina 95, el folosește o generalizare zdrobitoare implicând Conciliul Vatican II (1962-1965), o declarație de autoritate pentru creștini în relația cu Allah, că ar fi același Dumnezeu, cu Dumnezeul Bibliei. În realitate, decretele Vaticanului sunt recunoscute doar de către romano-catolici.

După o vreme, Volf dezvăluie convingerile ecumenist / Chrislamist. Iată-le:

  • La pagina 124 “minunea”că islamul și creștinismul sunt două căi diferite, dar la fel de bune conduc la același Dumnezeu, sau calea lui Hristos și calea lui Mohamed sunt două versiuni ale aceleiași religii.
  • La pagina 191, el consideră că musulmani și creștinii ca având un Dumnezeu comun, și islamul și creștinismul ca două versiuni ale aceluiași lucru, iar apoi, la pagina 193, el reafirmă că islamul și creștinismul ca variante ale aceluiași lucru. Volf face o afirmație de blasfemie!
  • Apoi, cinic, în continuare pune cinci reguli de ”combinare religioasă“. El împinge pe creștini să participe la Ramadan, adăugând rugăciune de cinci ori pe zi, cu o stare de de proșternere la pământ și a spune Al Fatiha, primele șapte versete din Coran.

Trebuie să ne oprim aici pentru un moment! Dacă cineva ar spune Al Fatiha, primele versete din Coran, mai târziu vor accepta alte versete din Coran și de acolo nu vor fi departe de o conversie musulmană. Volf știe asta, dar el vrea să împingă oamenii în Chrislam. Acest lucru este diabolic!

Regulile de amestecare religioasă” ale lui Volf merg mai departe:

  • cerând cititorul creștin să creadă că Mohamed a fost un profet, cel puțin ca Martin Luther King Jr., spune el.

El chiar invita oamenii să combine creștinismul lor cu Islamul, în orice proporție cred de cuviință, astfel încât creștinii vor deveni Chrislamisti de un anumit grad.

Aceasta este ceea ce spune Biblia despre cei care promovează o Evanghelie diferită: “Dar, chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema! Cum am mai spus, o spun şi acum: dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema!” – Galateni 1:8,9

Însuși Volf  s-a pus singur sub anatema Cuvântului lui Dumnezeu.

Jumătate din conținutul cărții este același lucru reciclat din nou…. Volf își repetă pledoaria ca cititorul să practice iubirea ecumenică și să renunțe la caracterul distinctiv al creștinismului.

La pagina 152 Volf deplânge faptul că creștinii sunt atât de dedicat pentru identitatea lor și nu doresc să-l dilueze în favoarea relațiilor religioase creștine-musulmane, care i-ar mulțumi pe musulmani.
El mărturisește că cartea lui “Allah, Un răspuns creștin” a fost scrisă de el ca o completare a Documentului YaleUn răspuns creștin la un cuvânt comun între noi și voi“.

Sunt de părere că “răspunsul Yale“este o trădare en-gros a creștinismului, iar această carte este actul final al acestuia. Miroslav Volf l-a trădat pe Hristos, în primul rând, și apoi a trădat adevărata biserică creștină. La un nivel moral el nu este diferit de Iuda Iscarioteanul. Prin urmare semnatarii “Yale Response” au comis un act de apostazie.

Traducerea textului pdf: George Danciu

Sursa:  http://exposingheresy.files.wordpress.com/2011/11/allah-a-christian-response-book-review.pdf

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.