“Cronici mondene” – Teofil Stanciu şi pielea de sagri

Le Peau de Chagrinby Rasvan Cristian Stoica

Nu ştiu dacă Volf este un lup în piele de oaie şi nici nu mă interesează. Nu mă interesează nici ce spune Volf, nici să-i citesc cartea. Cum tot atît de puţin îmi pasă şi ce fel de pastori penticostali vor ieşi de pe băncile Institutului Teologic Penticostal din Bucureşti.

Nu mă interesează nici ce rector conduce instituţia respectivă, cum nu mă interesează nici ce atitudine adoptă, în discursul public, penticostalul Emanuel Conţac şi, cu atît mai puţin, anglicanul Dănuţ Mănăstireanu, fostul baptist pornit să ecumenizeze tot ce-i pică şi ce mişcă la neoprotestanţi.

Ceea ce mă interesează, astăzi, este dialogul pe care l-a iniţiat baptistul Teofil Stanciu cu cei care-l citesc şi care reacţionează, în fel şi chip, la afirmaţiile sale. Sper să nu dau, prin această postare, loc la “larmă” şi “istericale”, cum elegant îşi încheie domnia sa discursul.

Atunci, ce mă interesează pe mine, de fapt? Aş spune, parafrazîndu-i titlul, că vreau să ştiu ce simte Teofil Stanciu în pielea de sagri.

Pielea de sagri” (“Le Peau de Chagrin”) este o carte scrisă de Balzac.

Sagri-ul ar fi un fel de animal rar, un soi de măgar sălbatic. În roman e vorba despre un tînăr pe care-l chema Raphael de Valentin. Tipul s-a îndrăgostit de o femeie frumoasă, pe nume Fedora. Raphael, fiind băiat sărac, nu avea nicio şansă să o cucerească pe Fedora. Ajuns în pragul sinuciderii, dă peste un anticariat, unde anticarul îi arată o piele cu puteri miraculoase, o piele de sagri. Ea avea darul de a-i satisface toate dorinţele. Dar, cu cît cererile sale erau mai mari, cu atît se micşora şi se zbîrcea pielea aceea. Odată cu pielea, se scurta şi viaţa celui ce o folosea.

Acum, să revenim la… oile noastre şi la pielea de creştin. Despre cît a mai rămas din ea, cît a intrat la apă.

În textul lui Teofil Stanciu sunt două afirmaţii pe care mărturisesc că nu le înţeleg.

Prima sună cam aşa:

…exclusivism religios înseamnă că afirmi supremația propriului creștinism în raport cu alte religii, să nu accepți sugestia că toate religiile sunt egale.

A doua, care vine în continuarea primei, spune:

Creștinul exclusivist poate și trebuie să lupte pentru dreptul altora de a crede exact așa cum doresc, chiar dacă el consideră orice altă credință ca fiind eronată.

Ambele îmi sună ca nişte reguli noi, de care n-am citit în Biblie, nici în Vechiul, nici în Noul Testament.

După opinia mea, creştinul nu a afirmat niciodată că religia sa deţine supremaţia, ci că este singura adevărată, iar Dumnezeu- Sfînta Treime este singurul Dumnezeu adevărat.

Celelalte sunt invenţii omeneşti, uneltiri ale diavolului, prin care a fost sucită mintea multor oameni de-a lungul existenţei lor de milenii pe pămînt.

Cînd vorbeşti de supremaţie, înseamnă să accepţi că există o ierarhie a dumnezeilor, în fruntea căreia să-L plasezi pe Dumnezeu (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt). Supremaţia unui dumnezeu (fie El şi Dumnezeu), în concertul altor dumnezei, este o idee gnostică.

Referitor la cea de-a doua afirmaţie a lui Teofil Stanciu: nu am găsit nicăieri în Noul Testament un singur verset care să mă trimită să “lupt pentru dreptul altora de a crede exact așa cum doresc”. Dimpotrivă, aş spune, Domnul mi-a poruncit să vestesc Evanghelia, pentru că doar prin jertfa de la Cruce se pot mîntui oamenii.

E adevărat, masonii ne trimit să luptăm pentru dreptul fiecăruia de a crede ce pofteşte, să respectăm zeităţile tuturor, exact ca în vremea Imperiului Roman şi să nu deranjăm vecinul cu propovăduirea Singurului Dumnezeu Adevărat. În templul mason este venerat arhitectul universului, o zeitate sincretică, care împrumută de la fiecare cîte ceva şi, mai ales, din creştinism. Şi actualul Papă, iezuitul Francisc, se înscrie în acest stil confuz, al unui creştinism corect politic, cu accente carismatice, cu priză la vulg.

După opinia mea, creştinul este exclusivist prin definiţie, prin faptul că neagă existenţa altor dumnezei. Cu alte cuvinte, a spune “creştin exclusivist” este un pleonasm, o barbarie sau o şmecherie masonă.

Nu afirm că Teofil Stanciu e mason, ferească-mă Dumnezeu!, ci că a cumpărat, fără să ştie, o piele de sagri, o piele de măgar sălbatic, care-l ajută să răzbată prin hăţişul de idei new-age.

Întrebarea mea e cît i-a mai rămas din ea? Cîtă viaţă de baptist creştin mai are în el Teofil Stanciu?

Sursa: http://rasvancristian.wordpress.com/2014/06/19/cronici-mondene-134-teofil-stanciu-si-pielea-de-sagrin/

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.