În casa noastră, disciplinarea copiilor era responsabilitatea mea, atunci când era necesară. Niciodată nu am vrut ca soția mea să se ocupe de acest aspect, dacă eram eu acasă.

Iată cum procedam:

• Dacă era cazul să fie disciplinați, îi trimiteam pe copii în camera lor. În funcție de vârsta lor și de capacitatea lor de concentrare, le dădeam timp să se gândească la ceea ce făcuseră greșit – între două și douăzeci de minute. În acel timp, eu mă rugam, să mă asigur că în inima mea există dorința de a aduce corecție doar pentru binele lor și nu pentru al meu. Dorința mea era ca, prin disciplină, să le îmbunătățesc viața, nu să-i pedepsesc.

• Apoi, intram în camera lor și discutam cu ei. Erau momente când descopeream că nu comunicasem clar așteptările pe care aveam. Atunci discutam împreună situația, pentru a mă asigura că au înțeles pe deplin ce li se cerea. Nu erau pedepsiți niciodată în acest gen de situații. Dar, după discuția respectivă, mă așteptam să văd o schimbare în comportamentul lor cu privire la ceea ce clarificasem.

• Dacă era vorba de o problemă a inimii, cum ar fi o atitudine neproptrivită, le dădeam ocazia să o rezolve în timpul pe care-l aveau de petrecut în camera lor. Mergeam apoi să discut cu ei și dacă simțeam că pocăința lor era autentică, ne puteam alătura din nou familiei. Dacă nu, aveam două variante de răspuns: să elimin din privilegiile pe care le aveau sau să le acord mai mult timp, dacă simțeam că timpul ar aduce roade.

• Copiii noștri au trebuit întotdeauna să își asume responsabilitatea pentru ceea ce au greșit. Dacă au rănit pe cineva, trebuiau să-și ceară iertare și să-și asume întreaga responsabilitate pentru acțiunile lor. Nu li s-a permis niciodată să spună ceva de genul “îmi pare rău pentru jumătatea mea de ceartă.” Adevărata pocăință nu îi acuză pe ceilalți. Pe cât posibil, trebuiau să îndrepte situația față de cealaltă persoană. Îmi amintesc că unul dintre fiii mei i-a cerut iertare prietenului său, iar apoi a mers mai departe la a cere iertare tatălui prietenului său, pentru a-și asuma întreaga responsabilitate pentru acțiunile sale.

• Dacă era nevoie de disciplinare fizică, mă asiguram că era pentru mine o ocazie de a aduce corecție; nu era vorba de o lovitură cu palma. A fost nevoie de timp pentru ca această metodă să fie eficientă. Aceasta însemna că trebuia să mă retrag de la timpul cu prietenii sau activitățile în care eram implicat, pentru a face lucrurile correct. Foloseam o lingură de lemn, niciodată mâna. Mâinile sunt pentru afecțiune, încurajare și iubire.

• Uneori aduceam corecție prin eliminarea privilegiilor. Alteori, prin adăugarea mai multor responsabilități.

• Nu corectam copiii în fața prietenilor lor. Înjosirea nu face parte din process. Îi lăsam chiar să stea câteva minute în camera lor după ce au primit pedeapsa cu lingura de lemn, pentru a nu se simți stânjeniți în fața fraților lor.

De fiecare data când trebuia să-mi disciplinez copiii, se întâmpla un lucru deosebit de remarcabil. Copilul pe care-l disciplinasem aproape întotdeauna venea să stea în poala mea, după timpul pe care îl petrecusem în camera lui. Eu nu le-am cerut asta niciodată. Dar copiii mei știau că îi iubeam mai presus de orice. Problema care a cauzat disciplinarea nu a mai fost adusă niciodată în discuție. Odată ce au recunoscut ceea ce au greșit și au îndreptat situația, au fost tratați ca și cum acel lucru nu s-a întâmplat niciodată. Întreaga noastră familie era responsabilă să ierte în totalitate pec el care a primit corecție.

Notă

Textul postat – din cap 7 Argument pentru disciplina biblică a cărții CUM SĂ CREȘTEM RĂZBOINICII DE MÂINE Pregătește-ți copilul să intre în destinul său divin prin Parenting Intenționat de Bill Johnson, Editura Adoram Arad-2019