Călătoria mea personală spre disciplină

În casa noastră, disciplinarea copiilor era responsabilitatea mea, atunci când era necesară. Niciodată nu am vrut ca soția mea să se ocupe de acest aspect, dacă eram eu acasă.

Iată cum procedam:

  • Dacă era cazul să fie disciplinați, îi trimiteam pe copii în camera lor. În funcție de vârsta lor și de capacitatea lor de concentrare, le dădeam timp să se gândească la ceea ce făcuseră greșit – între două și douăzeci de minute. În acel timp, eu mă rugam, să mă asigur că în inima mea există dorința de a aduce corecție doar pentru binele lor și nu pentru al meu. Dorința mea era ca, prin disciplină, să le îmbunătățesc viața, nu să-i pedepsesc.
  • Apoi, intram în camera lor și discutam cu ei. Erau momente când descopeream că nu comunicasem clar așteptările pe care aveam. Atunci discutam împreună situația, pentru a mă asigura că au înțeles pe deplin ce li se cerea. Nu erau pedepsiți niciodată în acest gen de situații. Dar, după discuția respectivă, mă așteptam să văd o schimbare în comportamentul lor cu privire la ceea ce clarificasem.
Continue reading “Călătoria mea personală spre disciplină”