Nicolae Geantă: Ai simțit vreodată cum Hristos a luat o palmă?

Duminica în spital. E ziua cea mai grea de suportat. Între zidurile sale în Ziua Domnului timpul parcă rămâne bătut în cuie. Mai ales când ai tăi sunt departe. La sute de  km. (Și mai ales dacă ești bătrân, singur ori imobilizat la pat!). E ziua în care ochii ți se lungesc ca la chinezi. Auzul devine ca de felină, iar inima tresare oridecâteori se crapă puțin ușa salonului…

E duminică dimineața și bat clopotele! Și toaca! Ce-mi plac! Nu știam că de la etajul 8 se aud atât de bine! Și totuși, oricât ar fi de bolnavi, internaților nu le pasă. Și nici personalului de serviciu. Pentru ei toți e decât o dată oarecare, în calendar.

Știți că de 28 de ani nu am lipsit decât o dată duminica de la biserică?, le spun colegilor de salon. Când am fost operat. (Și cred că de trei ori numai dimineața, când am fost în diaspora, căci nu era program)”. Oamenii tac. Se fac că parcă nu mă aud. Ori mă consideră nebun. Sau sfânt. Oricum nebunii și sfinții sunt același lucru, cum zicea un ofițer turc despre Francisc d’Assisi. „O să mă duc la biserică!” „Așa, cu branula în mână?” Și… am fost. Și… am predicat! Și am luat Cina Domnului!

M-am întors de la biserică fericit. Am adus câteva reviste creștine și le-am împărțit cu doi suferinzi. Un septuagenar le-a luat, le-a pus lângă pernă și le-a astupat cu Gazeta Sporturilor. Altul le-a pus la picioare. „Dacă îmi dați și ochelari”… Nu era nevoie. Literele nu erau mai mici decât pe ziarele ce le răsfoise. Nu am răspuns dar mi-a rămas un nod în gât. Altul… a ieșit pe-afară.

Mult după prânz a intrat în salon o tinerică. Oacheșă. Îmbrăcată bine. Nu dă bună ziua nici măcar tatălui său. Vede revistele lângă el. „Ce, mă, vrei să te pocăiești, hai?”, zice așa… grețos. Omul a privit pe fereastră. Mi-e mi-a dat o lacrimă. Am simțit că se prelinge pe obrazul lui Isus. „Doamne cât ești de ignorat!” Fata îl dădăcește puțin pe sextagenar, vreo 5 minute, îl îmbuibă cu sarmale, apoi se ridică să plece. „Când vii acas’, mâne? Dăm petrecere!” Și a ieșit cum a intrat. Fără să salute! Ce chestiune: să ieși din spital și să dai chef! Iar pe mine mă sună un frate din Bihor: „Dacă vă dă drumul acasă nu puteți vă rugăm mult să veniți la noi la Evanghelizare?” Iar când am plecat, mă sună Darius: „Ai putea opri în Predeal să predici la o seară de evanghelizare la Casa de Cultură?” (Desigur nu am putut la niciunul).

Când a venit ora de vizită am dăruit o revistă creștină pentru femei asistentei șefe (Dimineață mă privise foarte urât). „Am ceva pentru dvs?”, îi zic. „Nu iau eu așa ceva! Nu îmi trebuie!” Și mă refuză. Dar nu elegant. Ci brutal! Ca pe-un lepros! „De ce?”, am întrebat curios. „Fugi dom’ne, nu citesc eu d’astea!!! Nu vreau…” Am simțit cum Hristos a primit o palmă. După ce a ieșit femeia, pe mine mă durea acum fața!

Uneori credem că Hristos e pălmuit numai în închisori, numai în prigoană, numai în persecuții! Dar e pălmuit mult mai des în ignoranță. Ellie Wiesel spunea că cei mai mulți oameni au murit uciși de indiferență! Cred că de aceea a sfârșit pe Crucea Gogotei atât de rapid Domnul Isus!

Nu fi indiferent față de cum te comporți! Nu fi respingător față de oameni.Ei sunt obrajii rumeni ai lui Isus…

Nicolae.Geantă

(Nu mai sunt în spital de câteva zile!)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.