de Andrei Croitoru

Rânduiala adunării

Masa Domnului este un dar făcut de Domnul Isus adunării Sale. Avem două categorii de texte care arată acest lucru. În primul rând, textele din Evanghelii arată instituirea Cinei Domnului în prezența celor 11 ucenici, care constituiau temelia și nucleul adunării. În al doilea rând, textul epistolar principal este 1 Corinteni 10 și 11. În acest caz, Cina este o rânduială a adunării celebrată atunci când credincioșii se adună împreună cu acest scop precis. Mai mult, Pavel spune că pâinea arată unitatea credincioșilor în adunarea locală: „Având în vedere că este o pâine, noi, care suntem mulţi, suntem un trup, căci toţi luăm o parte din aceeaşi pâine” (1 Corinteni 10:17). Așadar, Cina Domnului este rânduiala adunării.

Acest dar trebuie luat cu recunoștință, bucurie, mulțumire și mare considerație pentru că reprezintă lucrarea făcută de El pentru noi și a noastră mântuire. Având în vedere acest lucru, adunarea este singura responsabilă de apărare și protejare a Mesei Domnului de cei care ar desacraliza-o prin atitudinile și acțiunile lor.

Autoritatea adunării

Autoritatea adunării în protejarea Mesei Domnului este numită „cheile Împărăției” (Matei 16:19; 18:17-20). Prin aceste chei, adunarea își exercită autoritatea de a primi sau exclude oameni din părtășia ei. Ea nu face acest lucru după propriile ei standarde, ci doar în conformitate cu rânduielile Cuvântului lui Dumnezeu.

Simbolurile acestor chei, adică ale acestei autorități a adunării, sunt botezul și Cina Domnului. Cheia botezului este folosită atunci când un om se întoarce la Dumnezeu și este primit în părtășia adunării, iar cheia Cinei Domnului este folosită constant pentru a afirma păstrarea acelor credincioși în părtășia adunării.

La Cincizecime, Petru deschide poarta Împărăției cu cheia Evangheliei. Prin pocăință și credință oamenii se întorc la Dumnezeu. Primul simbol al cheilor, botezul, este aplicat imediat după convertirea lor (Fapte 2:38), iar apoi, aceștia sunt afirmați public ca fiind parte din părtășia adunării prin frângerea pâinii (Fapte 2:42).

Cel mai mare pericol

Motivul primar al protejării Mesei Domnului îl constituie pericolul ca oameni neregenerați să ia parte la Masa Domnului, transmițând mesajul fals că ei au parte de jertfa Domnului, când de fapt ei n-au nicio parte. Aceștia pot fi auto-înșelați sau deghizați în frați credincioși, când de fapt ei sunt oameni ai lumii care nu L-au cunoscut niciodată pe Mântuitorul (Fapte 8:13, 18-23). Aceștia vor distruge mărturia adunării înaintea lumii și vor face ca numele lui Hristos să fie hulit între neamuri.

Păzirea perimetrului părtășiei

Păzirea Mesei Domnului presupune păzirea perimetrului părtășiei creștine. Cina Domnului este ca un gard pentru adunarea locală, ea arată cine este înăuntru și cine nu. Când cineva este scos de la Cina Domnului, el este scos din părtășia spirituală a adunării pentru a păzi adunarea de infecția spirituală a păcatului.

Cina Domnului și disciplinarea

Păzirea Mesei Domnului se face prin disciplinare. Consider total inoportun și nebiblic ca cineva să se auto-disciplineze și să se retragă de la Cina Domnului, fără ca, în prealabil, să existe frați care să fi analizat situația respectivă. Adunarea acționează prin slujitorii ei și de aceea aceștia trebuie să confirme sau să infirme un caz anumit de disciplinare sau excludere.

Motivele păzirii Mesei Domnului

Motivele pentru care Cina Domnului trebuie păzită sunt multiple, dar cele mai importante sunt faima Numelui Domnului Isus Hristos, puritatea adunării locale și mărturia în lume a credincioșilor. Intrarea la Masa Domnului a unor oameni descalificați moral și necredincioși transmite lumii un lucru fals despre jertfa Domnului Isus și natura adunării locale.

Un caz ilustrativ

Această aplicare a „cheilor” prin care unii membri sunt excluși sau scoși afară din terenul spiritual al adunării (nu din clădirea adunării, din ea nu scoatem pe nimeni, cu excepția acelora care tulbură buna rânduială creștinească), este arătată explicit de apostolul Pavel în aceeași epistolă în care detaliază teologia despre Masa Domnului.

Vorbind despre „o curvie de acelea care nici chiar la păgâni nu se pomenesc”, Pavel spune că omul vinovat trebuia „să fi fost dat afară din mijlocul vostru” (1 Corinteni 5:1-2). Pavel aplică această disciplină hotărând „în Numele Domnului Isus”, adică la porunca Lui și sub autoritatea Lui, „ca un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus” (v.4-5).

Apostolul Pavel nu a luat această decizie de unul singur, ci împreună cu adunarea – „voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă prin puterea Domnului nostru Isus” (v.4). Așadar, aici este îmbinată autoritatea Domnului Isus, cu autoritatea apostolică și dreptul și responsabilitatea bisericii de a apăra puritatea ei. Pavel nu putea aplica o disciplină fără consimțământul adunării.

Este evident că a fi „dat afară” nu se referă la scoaterea cuiva din clădirea bisericii și nici refuzarea accesului în părtășia creștină, ci excluderea de pe terenul spiritual al adunării. Cu alte cuvinte, un asemenea om nu mai putea sluji adunarea și nici participa la privilegiile acesteia, dintre care cel mai înalt este Masa Domnului. El a dovedit că era un om al lumii și trebuia tratat întocmai. Oamenii lumii nu pot participa la Masa Domnului pentru că ei nu au parte de Hristos și jertfa Lui, care este celebrată acolo.

Pavel întărește acest lucru când spune „V-am scris în epistola mea să n-aveţi nicio legătură cu curvarii” (v.9). El repetă, întărește și explică această separare a bisericii de cel disciplinat: „Ci v-am scris să n-aveţi niciun fel de legături cu vreunul care, măcar că îşi zice „frate”, totuşi este curvar sau lacom de bani sau închinător la idoli sau defăimător sau beţiv sau hrăpăreţ; cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncaţi” (v.11).

Dacă cei din adunare nu trebuiau să aibă vreun „fel de legături” cu asemenea oameni și li se interzicea orice fel de legătură cu acești oameni, chiar a mânca „cu un astfel de om”, este clar că un asemenea om cu atât mai puțin putea să mănânce cu credincioșii la Masa Domnului. El nu putea participa la ea pentru că, oficial și public, nu mai era parte din adunare.

Păzirea Mesei Domnului de păcat moral

Vedem clar în Scripturi că fraților credincioși li se cere să rupă orice legătură cu alți oameni care își spun frați dar care au abateri morale grave, de care nu se pocăiesc, sau resping învățături importante ale Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă apostolii au cerut să nu aibă „nici un fel de legături” cu atât mai puțin este permisă legătura spirituală, apropiată, la Masa Domnului. Există așadar cel puțin aceste două motive pentru care cineva trebuie îndepărtat de la Masa Domnului: păcatul moral și păcatul doctrinar.

Este adevărat că noi toți păcătuim zilnic în fel și chip, cu fapta, gândul sau vorba și că din acest punct de vedere noi toți suntem nevrednici de Masa Domnului iar singurul motiv pentru care venim totuși la ea este datorită vredniciei lui Hristos. În același timp, nu trebuie să confundăm această realitate tristă care ne caracterizează pe toți, cu cazurile de trăire în păcat și nepocăință.

Așadar, ceea ce exclude pe cineva de la Masa Domnului  nu este doar păcatul, ci persistența în păcat marcată de nepocăință. Astfel, indiferent de păcatul de care ne facem vinovați, rezistența la mustrare, îndemnuri și încercările fraților de a ne câștiga, va duce inevitabil la excludere de la Masa Domnului.

Mai există un lucru care a produs multă confuzie și mult rău moral în adunări și acest lucru este nivelarea păcatelor. Există frați care predică și spun că nu există nici o diferență între păcate. Dacă aplicăm această idee practic înseamnă că unul care curvește nu este mai vinovat decât unul care s-a mâniat pentru câteva momente.

Există niște implicații dezastruoase ale acestei învățături greșite: prima implicație este că, fie toți ar trebui să iasă de la Masa Domnului pentru că se fac vinovați de păcate la fel de grave, fie toți ar trebui să fie acceptați deodată ce suntem de acord că toți credincioșii păcătuiesc iar păcatele, spun aceștia, nu sunt diferite între ele. Implicațiile arată că această gândire este cu totul eronată.

Nu toate păcatele sunt la fel. În primul rând, nu toate păcatele au consecințe similare. Există consecințe trupești diferite pentru că nu toate păcatele sunt pedepsite în trup (Ioan 5:14, 1 Corinteni 11:30). Există consecințe eclesiale diferite așa încât cineva își poate pierde poziția de slujire (1 Timotei 5:20) sau calitatea de membru (1 Corinteni 5:9,11,13; Matei 18:17). Există consecințe veșnice prin pierderea răsplății atunci când se păcătuiește în modul cum se face o lucrare (1 Corinteni 3:15). Există consecințe familiale când copiii imită felul de viețuire al părinților sau suferă datorită păcatelor lor (2 Samuel 12:13-14). Există consecințe sociale grave ale unor păcate când mărturia creștină este pătată grav și uneori extrem de greu de recuperat (Matei 5:13). În unele cazuri consecințele relaționale sunt foarte grave așa încât părtășiile frățești sau de slujire sunt afectate și rupte (Faptele apostolilor 15:37). Există consecințe civile diferite ale unor păcate pentru că statul nu pedepsește orice păcat, însă pe unele le pedepsește foarte drastic (Romani 13:4).

În al doilea rând, există păcate mai hidoase atunci când se iau în calcul câțiva factori cum ar fi: cadrul în care sunt comise, conștientizarea actului, a implicațiilor și a consecințelor, motivația cu care sunt făcute, continuitatea comiterii păcatului etc. Așadar, nu toate păcatele sunt la fel.

Unii oameni fac greșeli având intenții bune și acest lucru nu este similar cu comiterea unui păcat având o intenție rea de la bun început. Alți oameni comit păcate nefiind conștienți de toate implicațiile faptei lor iar acest caz nu este similar cu unul în care un om face un păcat complet conștient de răutatea actului său. În unele cazuri oamenii comit păcate pentru că își imaginează că nu afectează pe nimeni, dar n-ar mai face același lucru dacă alte persoane ar fi implicate. Unele păcate sunt comise în ascuns și cei care le fac nu le-ar repeta dacă ar influența pe alții sau le-ar păta mărturia. Unele păcate sunt făcute cu premeditare, ca vânzarea lui Iuda, însă unele sunt făcute sub presiunea momentului, ca lepădarea lui Petru.

Domnul Isus spune doar despre Iuda, datorită trădării sale, că ar fi fost mai bine să nu se fi născut (Matei 26:24). Pavel spune că păcatul curviei este singurul păcat făcut în trup care pângărește într-un mod foarte grav (1 Corinteni 6:18). Pavel ne arată că lesbianismul și homosexualitatea sunt păcate care rezultă în urma abandonării oamenilor necredincioși care resping revelația lui Dumnezeu (Romani 1:24-27). De asemenea, Dumnezeu numește păcatele fiilor lui Eli „un foarte mare păcat, pentru că nesocoteau darurile Domnului” (1 Samuel 2:17). Moise numește idolatria lui Israel „un păcat atât de mare” (Exod 32:21) și „un păcat foarte mare” (Exod 32:31). Despre jertfirea copiilor Dumnezeu vorbește ca și cum ar fi oripilat și nu s-ar fi gândit niciodată la așa ceva (Ieremia 7:31). Dacă toate păcatele ar fi la fel de grave în ochii lui Dumnezeu, El le-ar pedepsi la fel și n-am mai găsi în Scriptură declarații despre păcate „mari” și „foarte mari”. Dacă toate  păcatele sunt la fel de mari, nu mai putem spune că unele sunt „foarte mari”.

Când cineva preacurvește, se închină la idoli, practică homosexualitatea, se angajează într-un scandal public sau ucide un om trebuie să fie angajat în această acțiune într-un mod cu totul diferit de cazul în care un om scapă o vorbă rea, are un moment de mânie sau poftește o femeie. Este adevărat că toate acestea sunt păcate, că păcatele care par mici sunt sămânța unor păcate mari, că rădăcina tuturor păcatelor este aceeași, că destinul unui om care nu se pocăiește de aceste păcate este iadul și că toate păcatele au nevoie să fie iertate prin aceeași jertfă de la Golgota, dar nu este adevărat că toate păcatele sunt la fel de grave și odioase în ochii lui Dumnezeu.

Mărturia creștină, consecințele familiale, eclesiale și sociale, nu sunt similare atunci când un bărbat poftește o femeie în inima lui sau curvește în trup cu ea. Rădăcina ambelor păcate este aceeași dar înfăptuirea păcatului este diferită și consecințele sunt diferite. În primul caz bărbatul „a preacurvit cu ea în inima lui” (Matei 5:28) iar în al doilea caz avem de-a face cu un păcat „împotriva trupului său” (1 Corinteni 6:18).

După comiterea unor păcate recuperarea mărturiei creștine este mult mai grea. Nu doar că unele păcate strică mărturia datorită caracterului lor public dar chiar oamenii lumii pot identifica că există unele trăsături ale unor păcate care le fac să fie cu totul odioase și detestabile. Desigur, ar fi de dorit să avem o aversiune pentru absolut toate păcatele și aceasta este ținta noastră, însă nu putem nega că păcatele sunt diferite.

Când un bărbat preacurvește cu o femeie el calcă în picioare legământul sacru făcut cu soția lui, legământ care ține acea căsnicie ca temelie la baza societății și care este onorat în mod special de Dumnezeu. O societate plină de asemenea oameni se va dezintegra în câteva generații cu o rapiditate de speriat. O ceartă, o vorbă spusă la supărare, o atitudine nepotrivită nu va frânge o căsătorie cum o face preacurvia.

După comiterea unor păcate credibilitatea se câștigă foarte greu. Iertarea trebuie acordată când există pocăință însă încrederea nu se acordă la fel de repede. Am în vedere atât credibilitatea în fața  necredincioșilor, în familie cât și credibilitatea în fața adunării. Dacă un frate curvește, el nu trebuie reprimit a doua săptămână la Masa Domnului doar pentru că el spune că s-a pocăit. O asemenea pretenție poate fi adevărată dar nu este credibilă și este nevoie de un anumit timp pentru a se vede autenticitatea pocăinței. Să nu mai spunem că mărturia creștină este afectată foarte grav într-o asemenea situație iar familia ar putea suferi niște fracturi ireperabile. Adunarea ar face un rău foarte mare și ar transmite un mesaj extrem de fals dacă ar pretinde că acest păcat este la fel de grav ca și o atitudine greșită a unui alt frate.

A comite fapte de preacurvie, ucidere, homosexualitate, furt nu presupune un accident. Niciodată nu sunt accident, ci sunt fapte premeditate cu atenție și care implică o decădere spirituală și morală lăuntrică pe o perioadă prelungită de timp care indică puternic lipsa nașterii din nou. De aceea, repercursiunile sunt mult mai grave iar biserica trebuie să acționeze în consecință.

Dumnezeu iartă orice păcat atunci când există pocăință sinceră și adevărată. Dar adunarea nu are cunoașterea infailibilă a lui Dumnezeu și de aceea trebuie să procedeze cu atenție, cu înțelepciune, cu previziune, cu tact și luându-și tot timpul de care are nevoie pentru a face restaurarea unui frate cu seriozitate, nu în pripă sub pretextul pocăinței acestuia și a faptului că Dumnezeu iartă. Iertarea lui Dumnezeu are loc instant la momentul pocăinței însă adunarea trebuie să facă declarații publice doar când are dovezi ale pocăinței pentru că ea nu are revelații directe de la Dumnezeu cu privire la autenticitatea pocăinței unuia sau altuia.

Dacă adunarea ar prelungi procesul disciplinării acest lucru poate să aducă mâhnire fratelui disciplinat dar cu siguranță el, luminat de Duhul Sfânt cu privire la hidoșenia și gravitatea păcatelor sale, va accepta că disciplina bisericii este prea mică în comparație cu păcatul comis iar ceea ce contează cu adevărat este iertarea lui Dumnezeu care îi este oferită când pocăința este sinceră. El ar trebui să privească disciplinarea adunării, cu minusurile ei, ca o consecință a faptelor sale pentru că adunarea nu ar fi fost implicată într-un asemenea proces oricum destul de dificil și greoi dacă el mai întâi de toate n-ar fi păcătuit făcând de rușine adunarea și numele lui Dumnezeu.

Știu că am atins un subiect sensibil și că unele persoane ar putea scoate din context cuvintele mele pentru a sugera că am negat gravitatea unor păcate. Dar cred că clarificările mele au fost suficient de nuanțate pentru a nu se trage asemenea concluzii eronate.

Păzirea Mesei Domnului de păcat doctrinar

Pe lângă păcatul moral, Biblia mai arată că trebuie să existe o separare de păcatul doctrinar (Romani 16:17, 2 Tesaloniceni 3:6, 14; 2 Ioan 1:10). Ca și în cazul păcatului moral, nu toate păcatele doctrinare sunt la fel. Avem nevoie de multă înțelepciune pentru a face un triaj al învățăturilor Scripturale. Voi da un exemplu evident pentru a nu lăsa nici o confuzie. A crede că răpirea are loc la mijlocul necazului cel mare nu este la fel de grav cu a crede că Domnul Isus Hristos nu a fost dumnezeu. În primul caz cineva poate fi născut din nou în timp ce în al doilea caz acest om trebuie considerat eretic și exclus din adunare dacă nu se  lasă înduplecat și întors la învățătura Scripturii.

Când nu suntem capabili să facem distincție între învățături principale și secundare, ajungem să rănim adunarea și să facem dezbinări mânați de un duh sectar și lipsă de înțelepciune. Este greu de găsit doi credincioși care înțeleg toată Scriptura la fel. Este greu de găsit doi slujitori care înțeleg toată Scriptura la fel. A pretinde că nu poate exista părtășie frățească creștină până nu ajungem la desăvârșire doctrinară este o eroare foarte gravă. Noi nu vom ajunge la o unitate perfectă a cunoștinței și credinței decât la venirea Domnului Isus. Ar trebui să căutăm cu tot efortul și pasiunea să ajungem la aceleași convingeri pentru că predicarea unor lucruri opuse nu face nimănui vreun bine, totuși a proclama perfecționism dogmatic este nu doar nebiblic, dar și vătămător. Mai mult, oricine vine cu această pretenție este umplut de mândrie pentru că lucrează cu presupoziția că el are deține absolut tot adevărul și toți ceilalți ar trebui să se conformeze acestui adevăr descoperit de el. Aceasta este tiranie și duh sectar.

Vedem în Scripturi că cei care negau întruparea lui Hristos sunt numiți anticriști (1 Ioan 2:18, 4:3, 2 Ioan 1:7, 10). Pavel rostește anatema peste cei care adăugau la Evanghelia Domnului Isus (Galateni 1:6-8). De asemenea, Pavel condamnă pe cei care propovăduiau legea lui Moise pentru cei credincioși (Tit 1:10, 14-16; 3:9-10; 1 Timotei 1:4-9). Există multe exemple în Scripturi unde ni se cere o atitudine hotărâtă atunci când vine vorba de învățăturile de bază ale creștinismului.

Când este vorba despre lucrurile de temelie ale creștinismului ar trebui să fim fermi și drastici, dar în ce privește lucrurile secundare ar trebui să ascultăm sfatul apostolului Pavel: „Gândul acesta dar să ne însufleţească pe toţi care suntem desăvârşiţi; şi dacă în vreo privinţă sunteţi de altă părere, Dumnezeu vă va lumina şi în această privinţă. Dar în lucrurile în care am ajuns de aceeaşi părere, să umblăm la fel” (Filipeni 3:15-16).

Există învățături de bază ale creștinismului cum sunt: dumnezeirea și umanitatea lui Hristos, Sfânta Treime, mântuirea numai prin har, venirea Domnului, învierea morților, judecata viitoare etc. Există însă aspecte ale acestor învățături care țin de nuanțe. De exemplu, nu putem spune că cineva care nu crede în mai multe învieri nu este mântuit, ci este un eretic. Trebuie să fim atenți la a nu face confuzie între esența unei învățături și alte detalii marginale ale acelei învățături.

De asemenea, există învățături de bază ale creștinismului în ce privește viața bisericii, nu mântuirea. Așadar, deși ele nu afectează mântuirea cuiva, totuși ele sunt importante pentru viața bisericii. Aici putem discuta despre botez, conducerea bisericii, slujbele adunării, slujba de învățătură limitată la bărbați, tipuri de slujitori, susținerea financiară etc. Aici putem fi diferiți și uneori s-ar putea ca acest lucru să ne despartă ca adunări dar niciodată n-ar trebui să ne despartă în părtășia creștină care se bazează pe jertfa Domnului Isus și adevărurile esențiale creștine.

Păzirea Mesei Domnului de păcatul asocierii

În Scriptură găsim repetată porunca disocierii de anumite persoane: „să vă depărtați”, „să n-aveți nici un fel de legături cu el”, „să n-aveți nici o legătură cu curvarii”, „să n-aveţi niciun fel de legături cu vreunul care, măcar că îşi zice „frate”, totuşi este curvar sau lacom de bani sau închinător la idoli sau defăimător sau beţiv sau hrăpăreţ; cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncaţi”, „ferește-te de astfel de oameni”, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: „Bun venit!”” (2 Tesaloniceni 3:6, 14, 1 Corinteni 5:9, 11; 1 Timotei 6:5, 2 Ioan 1:10).

Continue reading Baptistireformati.wordpress.com