Vasile V. Moisescu – BIOGRAFIE, fragmente (1)

 „Din anul una mie nouă sute cinci, luna Maiu, ziua şaptesprezece, ora nouă dimineaţa. Act de naşterea copilului Vasile de secs bărbătesc, născut alaltăeri la cincisprezece Maiu, ora opt dimineaţa, în comuna Domneşti, judeţul Muscel, la casa părinţilor săi din strada Dorobanţu Nr.378, fiu legitim al D-lui Vasile Moisescu, de ani treizeci şi şapte şi al D-nei Ecaterina Vasile Moisescu, născută Preotul Grigore Poinăreanu, de ani treizeci şi şase, ambii cu meseria muncitori şi domiciliaţi în comuna Domneşti…”

Aşa era consemnată în registrul stării civile de la Primăria comunei Domneşti naşterea celui de-al patrulea fiu al lui Vasile Moisescu, cântăreţ bisericesc şi funcţionar poştal din Domneşti, fiu care, conform certificatului de botez eliberat de Parohia Bisericii Buna-Vestire, s-a născut la l5 Mai 1905 după stilul vechi, adică la 28 Mai 1905, după stil nou, moştenind numele tatălui, şi care se va face cunoscut drept Vasile V. Moisescu. 

Scriind, peste ani, despre strămoşii lui, Vasile V. Moisescu menţionează într-o notă olografă:

Pot dovedi, prin istoricul Xenopol, că mă trag, dinspre tată, din Moise Cioabă, al patrulea care era să fie tras pe roată, (după Horea, Cloşca şi Crişan), dacă nu se refugia în Ţara Românească, întemeind comuna mea natală, Domneşti, jud. Argeş. După mamă, născută în Corbi, Muscel, mă trag din Corvineşti.

Se spune că, după înfrângerea răscoalei, Horea s-a retras împreună cu tovarăşii de luptă în Pădurea Scorăgetului, în apropiere de Huedin, unde, la 27 decembrie 1784, au fost prinşi. Moise Cioabă a reuşit să scape şi s-a refugiat împreună cu familia în Ţara Românească, unde a şi primit o moşie domnească, punând piatra de temelie a comunei Domneşti.

Deşi exista o biserică de lemn, încă din 1770, cu hramul Sfânta Paraschiva, preotul Moise Duhovnicul (1782-1850), fiul lui Moise Cioabă (în arborele genealogic alcătuit de autorii monografiei despre Domneşti apare eronat ca tată Bucur Cioc) slujeşte întîi într-o căsuţă mică, botezată cu hramul „Sfîntul Nicolae”. Între anii 1828-1829 începe construcţia unei biserici cu hramul „Intrarea în Biserică”. Ea se află în partea de sus a comunei Domneşti, iar dintre ctitorii ei, cel mai de seamă este Popa Moise Duhovnicul, cel care se va călugări spre sfârşitul vieţii, fiind înmormântat la Schitul Robaia. Aceşti ctitori apar zugrăviţi pe zidul intrării în biserică purtând haine ţărăneşti – cojoc, opinci, cămăşi lungi şi căciulă.

Dacă preotul Moise Duhovnicul este întemeietorul familiei Moisescu şi ctitor de seamă al bisericii, nepotul său, preotul Ion Moisescu este cel care a finalizat propriu-zis „Intrarea în Biserică” în anul 1832. Biserica a fost declarată monument istoric de către savantul şi vestitul om politic Nicolae Iorga cu prilejul unei vizite în comuna Domneşti. Ion Moisescu este fratele lui Vasile Moisescu, cântăreţ bisericesc, deci unchiul lui Vasile V. Moisescu.

Dintre cei cinci copii ai lui Vasile Moisescu, primul fiu, Ionel, zis „nenea”, era deosebit de frumos şi evlavios; umplea pereţii casei cu cuvinte ce-i izvorau din inimă, asemenea rugăciunilor împăratului David din Psalmi. Este îndrumat la Seminarul Ortodox din Iaşi unde, îngrijind un preot bolnav de tifos exantematic, se îmbolnăveşte şi moare la doar 19 ani, în 1916, la Fălticeni. În scurta lui viaţă, Ionel se remarcă drept un vrednic fiu al satului, încă din timpul studiilor secundare. Alături de câţiva învăţători, pune bazele societăţii culturale „Junimea”, care avea printre obiective: cuvântări populare, serbări cu piese de teatru, excursii la munte şi la mare, adunarea unor sume de bani cu care să cumpere instrumente muzicale pentru a înjgheba un taraf în comuna Domneşti. Aceasta se întâmpla în vara anului 1914. În iarna aceluiaşi an, cu ocazia Crăciunului, îl regăsim pe Ionel în distribuţia piesei „O noapte furtunoasă”, iar cu ocazia Paştelui următor, printre actorii piesei „Se face ziuă” de Zaharia Bârsan. Din păcate, datorită războiului, societatea „Junimea” din Domneşti a avut viaţă scurtă. Animatorii rămaşi la vatră au trebuit să se mulţumească să activeze în cadrul societăţii de binefacere „Sfânta Treime”, care-l avea printre iniţiatori pe părintele Ion Moisescu.

Vasile V. Moisescu (1905-1985, AICI), amintindu-şi de copilărie, notează:

Fratele meu mai mare avea obiceiul să se ducă noaptea la bisericuţa întemeiată de oier, singura ctitorie, pe acele vremuri, nefinanţată de oficialităţi. Nenea avea cheia locaşului de închinăciune. Şi eu singur, deşi copilandru, tot pe la miezul nopţii, mă suiam în turnul cu toacă şi clopote, să dau semnal sătenilor, la Paşti şi la Crăciun, să se scoale pentru slujbă. Priveam cu emoţie cum se aprindeau luminile. Mă duceam în pădure după flori, ca să le depun pe înfăţişarea Mântuitorului desţintuit de pe cruce, în Vinerea Paştelui, când cântam şi eu cu patos Prohodul, în rând cu sătenii, ocazie când şi ei aveau rol în piesa bisericească.

Fratele meu mai mare, «nenea Ionel» se interesa mult de cultivarea mea spirituală, prin scrisorile pe care mi le trimitea de la Seminarul teologic din Iaşi, prin cărţile din biblioteca sa personală, pe care mi le recomanda să le citesc.

De obicei pe Ionel îl punea mama, Ecaterina, să citească din Scriptură, pentru că, deşi era ea însăşi fiică de preot şi ştiutoare de carte, femeie învăţată, nu se considera suficient de curată pentru a se apropia de Sfânta Evanghelie. Fiică a Preotului Grigore din Poenărei – Muscel, ştiind pe de rost psalmi şi lungi rugăciuni, organiza slujbe la miezul nopţii, sculându-şi copiii, aşa cum, în propria ei copilărie, tatăl ei, „un patriarh prin cuminţenia şi traiul său”, îşi deprinsese fiicele cu atribuţiile rolului de ţârcovnic-paracliser. „Mama a fost aceea care mi-a dat să citesc Biblia pe cînd începusem să silabisesc” – scrie, mai tîrziu, în „Autobiografia” sa, Vasile V. Moisescu. El îşi aminteşte cu mult drag de familia mamei:

Mama mare, din partea mămicăi, era de la Câmpulung-Muscel. Era rudă cu marele Spătar Grosu şi cu Nifon Mitropolitul, la al cărui seminar m-au dus părinţii, să devin preot la biserica întemeiată de strămoşii mei.

Strămoşii mamei se trag din Corvineşti, iar la conacul marelui proprietar Vică Poenăreanu a poposit ilustrul istoric A.D.Xenopol, cel care a consemnat genealogia familiei după tată”, nota Vasile V. Moisescu.

Preotul Grigore Poenăreanu este fiul lui Gheorghe şi are şapte copii, patru fete şi trei băieţi. Conform arborelui genealogic, Maria, sora mai mare a Ecaterinei (mama lui V.V. Moisescu), căsătorită cu preotul Gheorghe Samoilescu, are, la rândul ei, 6 copii, dintre care, un colonel, Gheorghe Samoilescu, un preot, Ion Samoilescu şi o fiică preoteasă. Cea de-a doua fiică, Paraschiva Drăguşanu, se va călugări după moartea soţului, luând numele de Agripina.

Practic, doar familia Moisescu se va abate de la tradiţie, cei patru copii rămaşi în viaţă preferând să desfăşoare activităţi didactice. În acest context, ne putem da seama cât de mare trebuia să fi fost durerea lui Vasile Moisescu senior când, după moartea lui Ionel, speranţele puse în cariera preoţească a lui Vasilică se vor fi dovedit deşarte. Fratele institutor al Ecaterinei, Nicolae Poenăreanu, îşi va căsători fiica cu un preot şi il va indruma inspre preoţie pe fiul Ionel, iar sora mai mică, Justina, îşi va mărita fiica tot după un preot. Doar un alt frate al Ecaterinei, Gheorghe, este cântăreţ şi este căsătorit cu sora lui Constantin Dobrescu-Argeş.

Amintirile din copilărie ale lui Vasile V. Moisescu au drept cadru pitoreasca aşezare Domneşti, evidenţiată de Barbu Ştefănescu-Delavrancea în „Sultănica”, localitate cu mare potenţial turistic, după cum scria, la 8 august 1936, Emanoil Bucuţa, membru al Comitetului de Conducere al O.N.T:

Cercetând satul Domneşti ca staţiune climaterică şi organizarea oficiului local de turism, n-am decât cuvinte de recunoaştere pentru  frumoasa muncă săvârşită aici şi cum nu se poate mai potrivită să pună în valoare frumuseţile naturale ale ţinutului şi însuşirile româneşti de harnici gospodari şi păstrători de datini ale locuitorilor.

Vasilică Moisescu era mărunţel de statură, semănând în privinţa acesta tatălui, de la care a mai moştenit sensibilitatea pentru frumos şi dragostea pentru întreaga creaţie a lui Dumnezeu. Sensibilitatea pentru natură îl va face pe tânărul Vasile V. Moisescu să participe la excursii organizate de asociaţia turistică, dotată cu un autobuz propriu, numit semnificativ „Dor de ducă” şi să se distingă drept un recunoscut alpinist.

Scriind despre primele sale amintiri, Vasile V. Moisescu adaugă:

Duceam porcii pe platoul dealului sau mai târziu păşteam vitele toamna. Pasiunea mea era să culeg produsele dealului şi ale zăvoiului – tot soiul de bureţi, fragi, zmeură, mure, alune, verdeţuri comestibile – urzici, untişor, lobodă, laba ursului.

Dintre obiceiurile tradiţionale, îşi va aduce aminte de încondeierea ouălor de Paşti, de colindele din Ajunul Crăciunului sau de momentul când însoţea preotul la Bobotează, ducându-i căldăruşa.

Între anii 1912-1916, Vasile V. Moisescu urmează şcoala primară în localitatea natală, avându-l ca dascăl pe dl. învăţător Luca Paul care, dincolo de preocupările lui de animator cultural, de iniţiator al Societăţii Culturale „Junimea” din Domneşti, de fondator al Societăţii Culturale „Şcoala Nouă”, animat de idei iluminist-poporaniste şi vădind un deosebit simţ practic, va înfiinţa cooperativa „Economatul” şi o bancă populară, „Zorile”, menite să aprovizioneze pe ţărani cu mărfuri mai ieftine, ferindu-i de speculanţi şi de credite, apărându-i de cămătari. Va deveni ulterior inspector general pe ţară al cooperaţiei şi autor de cărţi şi articole.

Dacă începuturile învăţământului în Domneşti se leagă, în mod firesc, de activitatea clericală, şcoala funcţionând în anexele bisericii parohiale „Buna Vestire”, noul local va fi inaugurat în 1904, în prezenţa lui Spiru Haret, Ministrul Şcoalelor la acea dată.

Elevul Moisescu era de atunci pasionat de ştiinţele naturii, chiar reuşind să-şi impresioneze un văr, tiz de-al său, licenţiat în teologie şi geografie, cu informaţiile pe care le avea în domeniu.

Termină cursul primar în 1916, fiind clasificat primul din cei 22 de elevi înscrişi, obţinând media 9,78; printre colegi îi amintim pe Hiru Petre, Tecău Vasile, Gulie Pavel.

Începuse Primul Război Mondial şi singura şcoală secundară ce mai funcţiona era Seminarul Ortodox Mitropolitul Nifon din Bucureşti, căci se întreţinea din fonduri testamentare. Seminarul îşi finanţa bine profesorii, mulţi dintre ei având şi catedre la Universitate. De aceea, cei cu stare îşi încredinţau băieţii în mâna lor nu pentru a ajunge preoţi, ci pentru selecta educaţie primită. Amintim dintre profesori pe Constantin I. Şonţu, ilustru profesor de fizică-chimie, care a funcţionat ca profesor la acest seminar timp de 50 de ani.

Pentru a-şi trimite fiul la Seminar, având în vedere că toţi ceilalţi copii au urmat Şcoala Normală, tatăl lui Vasile Moisescu va face mari sacrificii materiale.

În drumul spre Seminar, tânărul Vasile V. Moisescu trebuia să străbată trei dealuri, cu straiţa în spate, pînă la Câmpulung, de unde lua trenul spre Bucureşti.

Fiind doar trei trenuri pe săptămână, călătoream adesea pe acoperişul vagoanelor, pe tampoane, odată chiar pe botul locomotivei, sau pe poliţa pentru bagaje, cu geamantanul de alimente, căci era mare criză în Capitală. Din sâmburi de nucă, poame uscate, cârnaţi, mă înfruptam legumos, rareori, ca să am până la vacanţă.

Vasile V. Moisescu nu a urmat Seminarul dintr-o vocaţie specială; era în ordinea firii să respecte tradiţia familiei şi să devină vlădică în biserica ctitorită de strămoşii lui.

În Seminar, l-a avut ca profesor la limba elină pe Gheorghe Cornilescu, fratele lui Dumitru Cornilescu, traducătorul Bibliei. Gheorghe Cornilescu a avut o influenţă deosebită asupra elevilor săi, lărgindu-le orizontul intelectual cu lecturile pe care le recomanda acestora şi totodată crescându-le interesul faţă de Biblie.

Tânărul Moisescu începe să se apropie de textul Evangheliei şi tot atunci începe să frecventeze Biserica „Cuibul cu barză”, unde oficia Tudor Popescu, cumnatul lui Gheorghe Cornilescu.

Reformatorul Tudor Popescu” – scrie Vasile V. Moisescu în „Autobiografia” sa – „într-o predică despre nardul de mare preţ, m-a pomenit ca model de tînăr, care, în loc să-i dea Diavolului de lucru, se ocupă cu numerele din Biblie, cu culorile ei şi cu alte asemenea «ciudăţenii» (referire la curcubeul spiritual din Evanghelia după Ioan cap.3.16).

«Lăsaţi-l în pace! El nu vă obligă să-l acceptaţi. Vrea doar să vă împărtăşească marea lui bucurie că a descoperit cum versetul focar al Bibliei (Ioan 3.16) poartă şi culorile curcubeului, exact în ordinea acestuia.»

Născută în sânul Ortodoxiei, ca un reviriment spiritual, mişcarea de la „Cuibul cu barză”, ca şi cea de la Sibiu, a lui Iosif Trifa, „Oastea Domnului”, pleda pentru o nouă trezire în Adevăr Scriptural. În acea vreme, la Biserica „Cuibul cu barză” veneau intelectuali ca Octavian Goga şi figuri aristocratice cum ar fi prinţesa Ghica şi prinţesa Callimachi, cea care a finanţat tipărirea noii traduceri a Bibliei.

Curând, atât seminariştii care veneau la predicile lui Tudor Popescu, cât şi profesorul Gheorghe Cornilescu, vor fi dezavuaţi de înaltele feţe bisericeşti, fiind suspectaţi de deviaţionism sectar. Pentru a-i aduce pe seminariştii „rătăciţi” pe calea dreaptă, însuşi Patriarhul de atunci a intervenit oferindu-le burse în străinătate sau promiţându-le parohii importante la absolvirea studiilor.

Cu toate acestea, Vasile V. Moisescu nu a cedat. Nefiind preocupat de cele lumeşti, de avantajele materiale oferite de un post călduţ, statornic în credinţă, aşa cum va fi în întreaga sa viaţă, nu a acceptat compromisul. Îl dezamăgeau şi înalţii oficiali bisericeşti:

Un preot de la Patriarhie, director de Seminar, profesor de Practica liturgică, ne-a spus odată, după ce ne-a cântat ceva: «Să vă placă, măi băieţi, căci cu condacul umpli sacul şi cu troparul umpli hambarul». Mai aveam şi doi profesori atei, care nu se sfiiau să ne dea de înţeles că noi elevii suntem în urmă cu progresele aduse de Revoluţia franceză.

Exprimându-şi nemulţumirea faţă de pregătirea care li se făcea viitorilor slujbaşi ai Domnului, seminaristul Moisescu reuşeşte să-şi atragă antipatia „preotului spiritual” care, dându-i nota 7 la conduită, îl face să-şi piardă bursa, să fie deci în imposibilitatea de a-şi plăti internatul, chiar după ce promovase clasa a cincea, în 1921.

„Am devenit ateu” – notează el în „Autobiografia” sa – „dar nu pentru multă vreme. În toamna anului 1922 m-am convertit, nu la un cult, ci la Hristos.”

Nevrând deci să facă vreun compromis, îşi va da examenele în particular pentru clasele a şasea, a şaptea şi a opta şi, pentru a-şi plăti manualele şi taxele, se va angaja mai întâi învăţător suplinitor în comuna Stăneşti, comună învecinată cu Domneştiul. Ca să nu rişte o eventuală persecuţie a înalţilor ierarhi, se transferă la Seminarul Negru-Vodă de la Curtea de Argeş.

Din certificatul emis de Direcţiunea Învăţământului Primar Normal, din 19 Septembrie 1940, aflăm că a funcţionat în următoarele şcoli:

La şcoala din comuna Stăneşti Muscel, ca învăţător suplinitor în post de titular detaşat, în lunile Octombrie 1923 – August 1924, fiind retribuit cu 400 lei lunar, salariu de bază, fără reţineri.

La şcoala primară din comuna Mândreşti-Bălţi, ca învăţător suplinitor în post vacant, de la 1 Septembrie 1924 – 1 Martie 1925, fiind retribuit cu 450 lei lunar salariu de bază, cu reţineri de 10% pentru Casa Pensiilor.

La şcoala primară din comuna Izvoare-Bălţi, ca învăţător suplinitor în post vacant de la 1 Martie 1925 până la 1 Septembrie 1925, fiind retribuit cu 450 lei salariu lunar, cu reţineri de 10% pentru Casa Pensiilor.”

Motivul pentru care îl găsim pe Vasile V. Moisescu funcţionând ca învăţător suplinitor în comunele din Basarabia, între 1924-1925, este acela că doreşte să-şi încheie studiile la Seminarul „Veniamin Costachi“ din Iaşi.

Cât timp a funcţionat ca învăţător, a încercat să împărtăşească şcolarilor din propria sa experienţă religioasă.

I-am învăţat cântări creştineşti, unele de Iacob Negruzzi. Erau atât de ahtiaţi după cele ce le spuneam, încât şi în recreaţie, în loc să se joace năbădăios, ca mai înainte, citeau din cărticele, de s-a mirat învăţătorul pe care-l suplineam, el ajungând revizor şcolar. S-a supărat foc pe mine, m-a îmbrâncit pe scări. Băieţii şi fetele s-au luat după mine, pe când urcam pe dealul din spatele şcolii.

Ulterior, revizorul avea să-l reclame la Direcţia Seminarului din Curtea de Argeş, considerându-l sectant. Cu toate acestea, doi profesori aflaţi în comisia de examinare au fost impresionaţi de răspunsurile pe care le dădea:

Acei doi binevoitori au spus că sunt ca un înger al lui Dumnezeu, căci au constatat schimbarea mea, până şi în ce priveşte nervozitatea pe care o avusesem în anul precedent, în timp ce mă examinau. Au declarat directorului că dacă el mă lasă repetent, şi ei la rândul lor îi vor lăsa pe mulţi. Promovat, am simţit că la examenul pentru diplomă am să îndur şi mai aspre presiuni. De aceea m-am refugiat ca suplinitor de învăţător, în judeţul Bălţi, în 1924, intenţionând să iau diploma la Seminarul «Veniamin Costachi» din Iaşi. În comunele Mândreşti şi Izvoarele, şcolarii erau tot atât de setoşi după Cuvântul lui Dumnezeu, ca şi cei din Stăneşti-Muscel.

Vizitându-şi noii colegi, pentru a se informa despre materiile de examen şi etalându-şi erudiţia biblică, i-a impresionat pe seminariştii de la Iaşi; aceştia i-au spus preotului director că au un nou coleg, care ştia bine tangenţele dintre Revelaţie şi progresul ştiinţei veritabile.

Acestuia i s-a părut suspectă această recomandaţie. Le-a zis să mă prezint. Întrebându-mă despre familie, rude şi despre foştii mei profesori, s-a mai înduplecat auzind că mă trag din preoţi, că am avut un frate seminarist, tot la acest Seminar, că am fost apreciat de profesorii preoţi. A conchis că are să mai vadă dacă mă admite să dau la Iaşi examenul final. Îi spusesem mamei mele că nu vreau să fac nici un compromis ca să obţin diploma de seminarist.”

În 1925, Vasile V. Moisescu absolvă Seminarul „Veniamin Costachi” din Iaşi cu media generală de 9,05, clasificându-se al şaselea.

Deşi se bucură de preţuirea cercurilor evanghelice ieşene, colaborând la revista „Betania” şi compunând cântări duhovniceşti, se întoarce la Bucureşti, pentru a urma Facultatea de Teologie, fără un prea mare entuziasm.

Începută în 1925, facultatea va fi abandonată în anul 1926, pentru că „mie şi prietenului meu, Ilie Enea, ni s-a refuzat înscrierea în anul următor, pe motiv de idei sectante. Fără o clarificare acceptabilă, Ministerul nu ne aproba să dăm diferenţa de la seminar la liceu. De aceea bucuroşi am declarat că nu mai facem parte din cultul ortodox.”- îşi aminteşte Vasile V. Moisescu.

În luna iunie a anului 1928 îşi susţine examenul de bacalaureat la Liceul „Sf. Sava”, celebrul liceu bucureştean şi, abandonând orice iluzie de a mai face studii teologice, îi spune decis mamei sale: „prefer să fiu măturător de stradă decât să-mi vând sufletul pe colivă”. Se înscrie în toamna aceluiaşi an la Facultatea de Ştiinţele Naturii din Cluj, pentru a urma Biologia.

Pentru că nu se poate întreţine financiar în Cluj, este nevoit să se întoarcă în Bucureşti, să se transfere la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti, avându-l decan pe Constantin Rădulescu-Motru şi profesori pe Nae Ionescu, D.N.Burileanu, Iuliu Valaori şi George Murnu. Facultatea o va absolvi în decembrie 1932, obţinând la examenul de licenţă „cinci bile albe, cu menţiunea Magna cum laude, specialitatea: Filologia clasică, cu următoarele materii: 1.Greaca, 2.Filologia comparată, 3.Arheologia”.

În anul 1934 va obţine şi un certificat de absolvire a Seminarului Pedagogic Universitar „Titu Maiorescu” din Bucureşti, din dorinţa de a activa ca profesor de limbi clasice.

După încheierea studiilor universitare, urmează stagiul militar în cadrul Corpului I de Armată, Divizia a II-a, Regimentul 30 Dorobanţi, Muscel, fiind soldat T.R. infanterist, cu calificarea „puşcaş”. Stagiul militar se încheie pe data de 13 octombrie 1933, când este lăsat la vatră.

Acum este momentul în care, având cursurile universitare absolvite şi stagiul militar satisfăcut, poate aspira la un serviciu stabil, demn de pregătirea sa.

Deşi absolvent al Facultăţii de Filosofie şi Litere „magna cum laude”, precum şi al Seminarului pedagogic universitar din Bucureşti, „nu am putut obţine catedră de profesor, deoarece, datorită situaţiei economice şi sociale grele, se desfiinţaseră orele de limba greacă pentru care fusesem pregătit şi şomajul intelectualilor era în toi”, nota Vasile V. Moisescu în „Autobiografia” sa.

Ne amintim că, în evoluţia profesională atât de sincopată a tânărului Vasile V. Moisescu, anii 1924-1925 au reprezentat perioada în care a funcţionat ca învăţător suplinitor în judeţul Bălţi, desfăşurând o campanie de românizare. Întors acasă, după absolvirea Seminarului ieşean, se angajează pentru a-şi putea plăti taxele universitare, începând cu „1 Ianuarie 1926, ca factor poştal gr.II la Oficiul Telegraf C1. Bucureşti, unde a funcţionat până la 1 Iunie 1926, când a demisionat pentru interese familiale.” Conform Cărţii de Muncă, din 1926 până în 1928, „nu a fost în câmpul muncii salariate.” Pentru că era criză pe piaţa muncii, iar „tăticu îmi reproşa că în zadar a cheltuit atâta cu mine la şcoli. Zicea că trebuia să-l ascult, ca să mă preoţesc.

Va accepta un post de vopsitor de stâlpi electrici, la Câmpina, unde trebuia să care găleţi grele cu miniu şi să se păteze cu vopsea.

Înduioşat de soarta amarnică a fostului seminarist, un cunoscut îl va ajuta să se angajeze la Societatea Petroliferă „Unirea” din Mislea, o societate româno-americană de exploatare a petrolului, pe post de funcţionar. În însemnările sale, Vasile V. Moisescu notează:

Ca funcţionar la Mislea, am inovat o metodă nouă de a telefona la timp gazele livrate, ţinând socoteală nu numai de diagrame, ci şi de temperatură etc.

Din nefericire, nu a funcţionat acolo decât 16 luni, de la data de 1 mai 1929 până la 31 august 1930, când, din cauza crizei mondiale, societatea a fost silită să facă reduceri de personal.

Când criza financiară a lovit şi societatea româno-americană, am fost concediat, însă am primit salariul pe luni de zile anticipativ. Cu aceşti bani m-am întors acasă. Era suma cu care tăticu şi-a construit un grajd nou, visul său de pe când se jertfea pentru educarea copiilor.”

După acest intermezzo biografic, demn de un scriitor american, îl găsim pe cel care va aspira borgesian toată viaţa la un post de bibliotecar, funcţionar conştiincios, integrat în sistemul Ministerului Justiţiei, începând cu 2 noiembrie 1934, când a fost numit impiegat la Judecătoria Răcăciuni, judeţul Bacău. Din certificatul emis de Ministerul Justiţiei aflăm că la 12 decembrie 1934 a fost mutat în interes de serviciu la Parchetul Tribunalului Prahova, pentru ca, peste două zile, să fie din nou mutat, la cerere, la Judecătoria de Muncă Ploieşti, unde a stat până pe 25 mai 1937. Mai tarziu, întors în Capitală, va fi angajat la Direcţia Personalului din Ministerul Justiţiei. La Ministerul Justiţiei, pe 16 martie 1939, a fost avansat locţiitor de şef de birou la Direcţiunea Judiciară, iar la 24 martie 1941 a fost numit şef de birou la Serviciul Central de Identificare Judiciară. Va fi şef de birou şi la Direcţia Judiciară, începând cu 27 august 1941. În acest timp, date fiind necesităţile ministerului şi contextul istoric, după ce a fost delegat, o scurtă perioadă, la Cabinetul Ministrului, va fi şef şi în Serviciul Mobilizării şi Apărării Pasive, activitate de care îşi va aduce aminte peste ani:

La 4 aprilie 1944, ca şef de apărare pasivă la Ministerul Justiţiei, trebuia să pregătesc un exerciţiu de alarmă. Ca niciodată, eram neliniştit. Mărşăluiam prin lunga sală de la etajul 3. Ca să mă liniştesc, am bătut la maşina de calculat multiplii de 888, imprimaţi şi pe bandă. Erau o rugăciune cifrată, suma literelor-cifre a numelui Iisus. Doar aşa îmi dădeam seama anticipativ că avea să urmeze primul atac aerian veritabil, poate înadins planificat să coincidă cu alarma fictivă, ca să cruţe cât mai multă populaţie.

Transferat la 1 octombrie 1941 la Direcţia Contabilităţii, este avansat contabil principal în 1945 pentru ca la 30 noiembrie 1946, să se pensioneze pe caz de boală, „contractată în timpul, dar nu din cauza serviciului”, cum e scris cu scrupulozitate de Direcţia Personal din Minister.

Cunoscător de franceză, germană, greaca veche, latină, sanscrită, dar şi de dactilografie şi stenografie, Vasile V. Moisescu va fi apreciat drept un erudit, cu multe lucrări de specialitate, „funcţionar eminent şi conştiincios în serviciu, cu purtare bună cu colegii şi în societate”, după cum sună caracterizarea făcută în foaia calificativă de la 1 Mai 1937 până la 1 Mai 1938.

Meritele lui nu au fost evidenţiate doar de superiorii ierarhici; ca o recunoaştere a meritelor ştiinţifice şi civice va primi, la 10 Mai 1938, Medalia Serviciul Credincios, cl.III, semnată de Carol al II-lea şi de Ministrul Afacerilor Externe, la vremea aceea, Mircea Cancicov.

Cunoscându-i meritele, acelaşi Mircea Cancicov, atunci când a fost numit ministru interimar la Ministerul Justiţiei, i-a încredinţat postul de mare încredere de şef de cabinet al Ministrului, atît pentru calităţile sale, dar şi pentru faptul că se căuta o persoană care să nu fi fost câtuşi de puţin implicată în tulburările politice de atunci.

Acelaşi lucru se va repeta peste aproape zece ani, când Lucreţiu Pătrăşcanu devenit Ministru al Justiţiei îl va numi, pentru o scurtă perioadă de timp, şeful său de cabinet.

În 1942, la 9 mai, va primi distincţia supremă, Ordinul „Coroana României”, în grad de cavaler, semnat de Mihai I şi de Ministrul Afacerilor Străine, Mihai Antonescu. Această medalie era menită să ateste importanţa ştiinţifică a studiilor sale de piramidologie, deja cunoscute în epocă.

De altfel, înscris la doctorat între anii 1936-1940, Vasile V. Moisescu se adresează Profesorului Universitar I. Andrieşescu, o somitate a arheologiei româneşti, continuatorul lui Pârvan şi Directorul Muzeului Naţional de Antichităţi, pentru a primi aprobarea de a fi înscris pentru teza de doctorat în Arheologie:

Motivez cererea mea prin faptul că de 15 ani, paralel cu cercetările personale în teologia comparată, m-am ocupat intens cu studiile arheologice, în special cu egiptologia.

În anii din urmă, am izbutit să contribui cu lumini originale la   descifrarea tainelor ştiinţifice şi profetice ale Marii piramide, pe baze perfect demonstrabile. Între altele, am găsit cheia, leit-motivul Marii piramide, adică a factorului de deplasare, asupra căruia planează o enigmă în recentele tratate despre Marea piramidă.

Materialul de studiu l-am clasat după cea mai pedagogică metodă de compoziţie, aşa cum nu a mai fost redactat până în prezent acest subiect, foarte căutat de publicul apusean.

Deşi i-a fost aprobată înscrierea la doctorat, susţinerea tezei nu a mai avut loc, dată fiind iminenţa războiului. Lucrarea finalizată va fi confiscată, peste ani, de securiştii aflaţi în percheziţie la domiciliu.

Vasile V. Moisescu nu va merge pe front pentru că e considerat ca făcând parte dintre cei „absolut indispensabili serviciului ca funcţionari de specialitate (absolvenţi ai Centrului de instrucţie a gazelor) şi cărora le revine organizarea apărării pasive a Ministerului (Centrală şi Instanţele Judecătoreşti din întreaga ţară) precum şi luarea tuturor măsurilor de punere în aplicare a dispoziţiunilor Legii pentru apărarea antiaeriană a teritoriului”. Cererea de scutire de concentrare, adresată Marelui Stat Major, este semnată, la data de 23 martie 1938, de Ministerul Justiţiei.

În aceste condiţii, fiind şef al Apărării Pasive, obligat să se deplaseze prin ţară pentru a organiza echipele de A.P., va fi autorizat să circule la orice oră din zi şi din noapte, cu orice mijloace de transport, pentru a-şi putea îndeplini misiunea la timp şi pe deplin, cu atât mai mult cu cât, la 10 martie 1940, primise ca distincţie Insigna „Apărării Pasive”.

În 1942 se căsătoreşte cu Gheorghina Sânziana Mladin, o tânără absolventă a Liceului Comercial din Arad, având preocupări asemănătoare legate de religie şi spiritualitate. Iubitoare de matematici, dar nemulţumită de ariditatea activităţilor contabile, Sânziana ar fi dorit să aibă o meserie legată de activităţi caritabile, cu impact social. În amintirile ei menţionează:

Felul meu de viaţă mă ducea mereu spre cei oropsiţi şi necăjiţi. Şcoala de Surori de ocrotire, de la Cluj, s-a mutat la Arad. Aveam 22 ani. M-am înscris. Am făcut doar un an, pentru că m-am căsătorit în 1942 şi m-am mutat la Bucureşti.

Trăind în lumea miraculoaselor coincidenţe, convins că nimic din lumea aceasta nu e întâmplător, toate concurând pentru împlinirea Planului Divin, Vasile V. Moisescu va scrie:

Când m-am hotărât să mă căsătoresc, am rugat pe Domnul să-mi indice numele viitoarei soţii, prin deschiderea Bibliei. Mi s-a oprit privirea asupra pasajului din Evanghelia după Luca, la capitolul 1, versetul 63:

«Zaharia a cerut o tăbliţă de scris, şi a scris, zicând: Numele lui este Ioan. Şi toţi s-au minunat.»

N-am dat atenţie atunci decât traducerii numelui Ioan – Harul lui Dumnezeu – imaginându-mi că ea îmi va fi dăruită de El. Doar când am citit în buletinul ei de naştere că mai are şi alt nume – Sânzeana (cu varianta Sânziana), am băgat de seamă precisa legătură cu textul de mai sus, căci numele provine de la sărbătoarea Sânzienelor, zânelor, celebrate la ziua naşterii Sfântului Ioan Botezătorul (SânJean). De noaptea de Sânziene (aproximativ la solstiţiul verii) se leagă atâtea legende, al căror simbolism mi-a prilejuit cheia descifrării enigmaticei Catedrale din Chartres.

Fire romantică şi împătimit al muntelui, Vasilică îi va oferi o cununiţă împletită din 50 de flori de colţ, culese de el din sălbaticul masiv Piatra Craiului, pe care ea o va purta la nuntă. La nuntă vor fi îmbrăcaţi în frumoasele costume populare din Muscel, costumul miresei fiind cusut de însăşi mama soacră:

Costumul meu, nespus de frumos, a fost lucrat tot înainte, de soacra mea, care, deşi nu mă ştia, l-a făcut exact pe măsura mea, mă refer la râurile de pe ie. Modelul cusăturii, foarte mărunt lucrat, îl alesese Vasilică dintre mai multe, păstrate din străbuni. Avea un motiv deosebit.” – va povesti în amintirile ei, Sânziana.

(va urma)

______________

Din cartea V. V.  MOISESCU – UN DESTIN FRÂNT ?

BIOGRAFIE ŞI OPERĂ


Urmează a posta, mâine, din cartea lui MARVIN WHITE, ISTORIA INTERZISĂ A OMENIRII ȘI CONEXIUNEA EXTRATERESTRĂ, 

un extras semnificativ cu cercetări extraordinare care din punctul nostru de vedere, Piramida Keops, este o minune realizată de însuși Dumnezeu!

Advertisements

3 thoughts on “Vasile V. Moisescu – BIOGRAFIE, fragmente (1)

  1. Reblogged this on B a r z i l a i – e n – D a n and commented:
    Traian Ban, socrul meu, a făcut parte din biserica ,,Betaniștilor“, care n-a avut alt lider decât Christos. Erau încadrați la biserica celor de la Creștini după Evanghelie, dar se închinau într-un stil de totală libertate a Duhului, cântând, vorbind și rugându-se. Între ei, de departe cel mai educat a fost Vasilică Moisescu, de aceea li s-a mai spus și ,,grupul moisiștilor“ . Traian Ban m-a dus acasă la fratele Moisescu pe când eram îndrăgostit de fata lui. Așa l-am descoperit eu.
    Știam că Traian Ban a tăinuit la el în pod mare parte din manuscrisele fratelui Moisescu. A fost pârât de un ,,frate“ pârlit și așa l-au arestat printre primi împreună cu cumnatul Simion Moț. La procesul înscenat atunci, actul de condamnare a fost cam așa: ,,Au complotat la răsturnarea orânduirii socialiste prin cântări și rugăciuni“.
    Mă bucur acum să văd publicat pe Net ceva despre biografia acestui om care a avut înțelepciunea magilor și naivitatea copiilor.
    L-am mai întâlnit apoi o singură dată, venit neanunțat și urmărit de Securitatea comunistă la o întâlnire de tineret. Nu l-au lăsat să vorbească, dar l-au lăsat să spună câteva cuvinte la final. Noi, seminariștii care eram acolo, am priceput taina cuvintelor lui și nu vom uita niciodată ceea ce a spus. Avea har. Avea charismă. Avea cunotințe adânci și o mare spiritualitate.
    Preiau aici pentru o mai mare vizibilitate aceste documente memorialistice, cu regretul că încă nu s-a găsit cineva care să le orânduiască într-o lucrare coerentă, concisă și clară. Oricum, merită citite!

  2. Am constat și eu că grupul moisiștilor devenise un nume de rezonanță cu mare impact pentru ceilalți, cu care puteau avea contact și părtășie, de aceea regimul represiv a căutat mereu să-i izoleze și să le reducă cât mai mult posibil implicarea lor în biserică și în viața socială. Foarte trist e și că familiile lor au avut atât de mult de suferit, ei și familiile lor au fost privați de cele mai elementare drepturi și libertăți, o viață de permanentă persecuție… în timp ce, contrar așteptărilor sau ale unor previziuni normale, și astăzi trendul societății e în mare derivă, parcă în aceeași direcție nefastă!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s