Doru Motz: Cum m-am întors eu la Dumnezeu

 Episodul 1, din cartea  Mărturia mea, de Doru Motz

dedicată  Mamei mele, care mi-a dat viaţă şi m-a crescut, în frica lui Dumnezeu 

(foto Privire de ansamblu asupra Noului Testament de Henry H. Halley, traducere din limba engleză de Dru Motz, 1983)

În urmă cu ceva timp, mi-am propus & v-am propus să încep o nouă tematică, în cadrul postărilor mele pe Desculţi, prin bunăvoinţa proprietatului forumului, fratele Florian Guler. Dacă, până acum, am transmis aproape exclusiv traduceri ale unor cărţi de valoare spirituală pentru creşterea noastră a tuturor şi, în primul rând, cărţi originale scrise de regretatul meu tată, Simion Motz, plecat la Domnul în 2005, şi continuând, apoi, cu ceea ce consider eu a fi, şi nu numai eu, clasicii literaturii creştine, ca să citez doar câteva nume: Chuck Smith, Watchman Nee, M.R. DeHaan, Dave Hunt, Derek Prince şi una din cărţile autorului pe care am privilegiul să-l traduc în prezent, Frederick A. Tatford , cu o bine documetată carte despre profeţia lui Daniel, intitulată Punctul culminant al istoriei, precum şi cărţile altor autori binecuvântaţi de Domnul, care au avut, iar alţii mai au încă destule comori să ne vestească din nespus de felurita înţelepciune a Duhului Sfânt, revelată pentru noi în Cuvântul Sfânt… deci, cum spuneam, am găsit cu cale să vă împărtăşesc astăzi despre: întoarcerea mea la Dumnezeu.

Pe la vârsta de cincisprezece ani, am început să-mi pun problema numărul unu a vieţii, mai precis, Duhul Sfânt mă cerceta tot mai des. Ca fiiul cel mare a lui Simion şi Maria Motz, am avut o copilărie grea, chiar furtunoasă, aş spune. La vârsta de 10 ani, mi-a fost răpit tatăl de lângă mine. Într-o noapte a lunii decembrie 1958, după percheziţii febrile, dar cu rezultat negativ (n-au gasit nimic compromiţător), membri ai temutei Securităţi, aparatul prin care încerca regimul comunist de atunci al ţării să se menţină la putere – şi a reuşit, cât i-a îngăduit Dumnezeu, până în anul 1989, când Dumnezeu a spus: „Destul!” – l-au luat pe tata la închisoare, în cadrul încercării dezlănţuite de comunişti de a scăpa ţara natală, România, de toţi credincioşii, în special de cei care-L mărturiseau pe Isus Cristos, cum făceau şi tatăl meu şi un grup de credincioşi şi credincioase de la adunarea de pe strada Oituz, din Arad.

Au urmat ani grei, de intimidări, de privaţiuni şi de teroare, resimţite cel mai acut de mama mea, ce rămăsese acasă, să crească patru copii: Eugen, care avea doar un an, Nicoleta, născută în 1956, apoi Daniel, venit pe lume în 1954 şi subsemnatul. Urmând dorinţa tatălui meu şi a mamei mele, în 1962 am încercat să mă înscriu la liceul numărul 3, dar nici nu am apucat să dau examenul de admitere, deoarece directoarea şcolii, o prietenă din copilărie a mamei, i-a spus direct: „Mariţi, nu mai încerca, că e degeaba. Nu va fi lăsat fiul tău să frecventeze liceul, datorită dosarului….”

* * *

Continui să scriu (de fapt, după ce abandonasem scrisul acesta – „ce te-ai găsit, şi tu, cu mărturisirile astea PERSONALE?!”. Dar acum Domnul m-a ajutat azi, joi 29 iulie 2010, să reiau. Slavă Ţie, Doamne Isuse. Mulţumesc celor care v-aţi rugat. Suntem în focul unei adevărate lupte spirituale, dar ajutorul nu ne lipseşte niciodată. E mai aproape de noi decât ne dăm seama. „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunerecului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Efeseni 6:12).

Câteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mare dragoste. Într-o izbucnire de mânie, Îmi ascunsesem o clipă Faţa de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o dragoste veşnică, zice Domnul, Răscumpărătorul tău” (Isaia 54:7-8).

Nu vreau să mă lungesc. Prin 1963 (sau 64?), am mers, nu ştiu nici acum cu ce treabă, dar Domnul ştia de ce am mers, pentru prima dată în cartierul Şega, probabil pe blvd. Aurel Vlaicu, în căutarea regretatului meu unchi Mircea Ban, care preda ore particulare de matematică. Şi nu era singur, ci în compania unuir tânăr cam de vârsta mea, pe nume Puiu Cocian. Oamenii spun: „Soarta a făcut ca…”, dar eu spun: „Domnul a hărăzit întâlnirea noastră”. Din clipa aceea, nu ştiu cum, dar s-a legat o prietenie trainică între noi, care nu s-a sfârşit nici astăzi şi nici nu se va sfârşi, având în vedere că El ne-a adus laolaltă ca fraţi.

Bineînţeles, Puiu, băiatul cel mai mare al fratelui păstor Cocian, m-a invitat la biserica Şega, unde el activa şi în orchestra de instrumente cu coarde, condusă de neuitatul frate Nicolae Iovin. Şi uite aşa, datorită lui Puiu, am început să frecventez biserica baptistă din Şega (urmat, mai târziu, de restul familiei, vezi Pe calea crucii, în slujba regelui, de Simion Motz, publicată de Multimedia, Arad). Îi mulţumesc pentru prietenia sinceră pe care a arătat-o Puiu unui tânăr „venit din lume”, neşcolit şi, mai ales, pentru că mi-a mărturisit Evanghelia pentru prima oară, printr-o viaţă sfântă. Multe vor fi fost discuţiile purtate de noi pe această temă a mântuirii, dar eu de una îmi amintesc cu precizie: Eram în dreptul uzinelor Strungul din Arad, când Puiu mi-a mărturisit, cu faţa radiind de fericire, cam aşa: „Doru, mie nu mi-e teamă de moarte. Dac-ar fi să mor la noapte, nu m-aş teme, căci m-aş duce la Domnul”.

Nu ştiu dacă şi-a dat seama prietenul meu, dar cuvintele sale m-au lăsat speechless– cum să spun? – fără grai. Oh, ce n-aş fi dat să pot spune şi eu acele cuvinte, să am şi eu acest dar mai scump decât orice pe lumea aceasta! De câte ori nu mă gândisem la „acest subiect”! Dar, de fiecare dată, nesiguranţa mă copleşea. Însă, iată, pentru prima oară, ascultam un tânăr care nu se temea de moarte! Îl avea pe Cristos. Şi tot pentru prima oară, m-am „rugat” (e un fel de a spune; în realitate, am suspinat adânc în lăuntrul meu, dorind cu ardoare să am şi eu această siguranţă pe care o avea Puiu). Dumnezeu mi-a ascultat „rugăciunea”, chiar dacă a fost făcută doar în lăuntrul meu. În vara aceea, prin iulie 1965, eram singur la casa noastră din Mărăşeşti 73, când părinţii mei, care erau la mare cu cei doi fraţi ai mei, Daniel şi Eugen, împreună cu sora mea, Nicoleta, au primit prin poştă o invitaţie de la fratele şi sora Mândraş, din Sibiu, care îşi căsătoreau fiica cea mare, Marilena, cu fratele Lulu (Aurel) Răduţiu, care acum sunt, cred, prin Oregon. Am fost sfătuit de ai mei, prin tele-fon, pare-mi-se, să merg eu la Sibiu şi să reprezint familia. Cu mine mai mergeau şi câţiva „fraţi moisişti”, ca Aron Mladin şi Mia Iovin, împreună cu fiul cel mai mare, Michael Iovin.

Trebuia să merg în cartierul Gai la fratele Mia, să iau câteva instrucţiuni pentru călătoria ce urma s-o fac în seara aceea, cam după 8, cu trenul internaţional Weiner Waltzer, dacă am reţinut bine. Puiu, băiat simţit, cu o educaţie aleasă, ca nu cumva să se interpreteze că se auto-invita la Sibiu, a rămas la colţul străzii, în timp ce eu am continuat până la casa familiei Iovin, din cartierul Gai. Nu ştiu cum se face, dar, nu după mult timp, fratele Mia a ieşit în stradă şi l-a grăit pe Puiu, invitându-l şi pe el, cu toată bucuria, în casă, dar mai mult: l-a asigurat de faptul că va fi primit cu toată căldura chiar la nunta de la Sibiu!

Bun, am trecut un hop! Dar mai mai era unul: mă gândeam cum să-l convingem acum pe tatăl lui Puiu, să-l lase să plece într-o călă-torie atât de lungă, cu un tren de noapte.

Nu trebuia să-mi fac griji! Ce se petrecea era lucrarea Domnului. L-am găsit pe fratele Cocian cu veşnicul său zâmbet pe buze, cu căldura şi frumuseţea reală a unui adevărat copil al Domnului. N-a trebuit să ducem mun-că de lămurire. Fratele Cocian s-a învoit pe dată. Ne-a citit din Biblie „unde s-a deschis”, rostind cuvintele ce mi s-au întipărit de-atunci în minte şi în inimă:

Îmi ridic ochii spre munţi… De unde-mi va veni ajutorul? Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul. Da, El nu va îngădui să ţi se clatine piciorul; Cel ce te păzeşte nu va dormita. Iată că nu dormitează, nici nu doarme Cel ce păzeşte pe Israel. Domnul este Păzitorul tău, Domnul este umbra ta pe mâna ta cea dreaptă. De aceea, nu te va bate soarele ziua, nici luna noaptea. Domnul te va păzi de orice rău, îţi va păzi sufletul. Domnul te va păzi la plecare şi la venire, de acum şi până în veac”(Psalmul 121).

Apoi, punându-şi braţele pe umerii lui Puiu şi ai mei, ne-a spus, cam aşa: „Puiu şi Doru, plecaţi deseară la Sibiu… Vă doresc o călătorie plăcută. Dar doresc, mai presus de toate, să vă întoarceţi oameni schimbaţi!”

Şi am plecat, ca să nu pierdem trenul. Pe tren, la fereastra vagonului, pe coridor, în goana trenului, cu peisajele minunate care se perindau pe dinaintea ochilor, într-o compa-nie minunată, cu prietenul meu, Puiu, şi cu celălalt prieten al nostru, mai tânăr, Michael, în armonia cântărilor de laudă la adresa Domnului, care răzbăteau din compartiment, unde fraţii Mia, Aaron şi poate mai erau şi alţii de care nu mi-amintesc răspândeau bucuria Domnului, eu eram însă adânc îngândurat. Nu-mi ieşeau din minte cuvintele : „Să vă întoarceţi oameni schimbaţi!” Ce-o fi vrut să spună fratele Cocian? Aaa, s-o fi referit la acea experienţă „lacrimogenă” pe care o mai văzusem la alţii, care se întorceau la Domnul?!

Dar toată fiinţa mea, pregătită de vreo doi ani de frecventare a bisericii Şega, striga din adânc: „Şi eu vreau, Doamne, să fiu mântuit, să am siguranţa mântuirii, ca Puiu!”

Slavă Domnului, că El aude şi gândul, şi şoapta ce mai firavă a fiinţei omeneşti, şi dacă facem un pas către El, El va face zece spre noi, primindu-ne cu braţele-I deschise!

Ajunşi la Sibiu, în pofida aşteptărilor mele, să ne întâmpine oameni posomorâţi, că i-am sculat din somn, dimpotrivă, am dat de oameni nespus de bucuroşi că se văd iarăşi cu prietenii lor creştini. În toiul nopţii, ne-au întins o masă „ca-n poveşti”. Către orele dimineţii, am aţipit şi noi puţin, dar cu greu, căci bucuria Duhului domina atmosfera, aşa cum eram întinşi pe jos, încercând să mai prindem câteva ore de somn.

Sora miresei, Anişoara, cu multă ospitalitate, ne-a făcut pantofii, ai mei, ai lui Puiu şi ai lui Michael, să strălucească mai tare de cum străluceau când erau noi, aşteptându-ne, cuminţi (ei, pantofii), la intrarea în casă.

Am prins repede din zbor vestea că fraţii urmau să se adune în dimineaţa aceea la închi-năciune „în aer liber”, cu fratele Niculiţă Moldoveanu, la păduricea de la maginea oraşului, numită „Dumbrava”. Acolo mă voi duce şi eu, mi-am zis. Numai că Puiu auzise, iarăşi din zbor, că în duminica aceea, ultima din luna iulie a anului 1965, urma să se ţină un botez în biserica baptistă, păstorită, cum am aflat mult mai târziu, de fratele Mircu Cocar. Cum ceilalţi doi tineri, Anişoara şi Michael, au ales biserica, m-am supus şi eu, plecând cu ei la adunare.

Ce spectacol impresionant am întâlnit acolo! Aşezaţi în faţă, la cor, erau vreo 12 tineri, băieţi şi fete, cu feţe fericite, strălucitoare, plini de bucuria de a-L fi primit pe Domnul. Cu greu, am încercat să stau treaz la predică. M-au mişcat însă mărturiile vii ale tinerilor care urmau să se boteze. Întrebaţi direct de fratele păstor până când aveau de gând să-L urmeze pe Domnul? Toată viaţa! – au răspuns fiecare dintre ei. Şi dacă li se va cere să-şi dea viaţa pentru El? Da, şi atunci! Nimic nu-i va despărţi de El.

Şi apoi… a început corul să cânte o cântare, cam cu aceste cuvinte : „Cine sunt aceştia îmbrăcaţi cu haine albe?… Aceştia sunt cei care şi-au spălat hainele în sângele Mielului!”

Nu ştiu ce s-a întâmplat şi nu voi şti probabil niciodată (pe pământ), dar imediat fiinţa mi-a fost inundată de o bucurie sfântă, parcă venită din altă lume. Isus mă chema şi pe mine, mă îmbia cu toată dragostea. „Da, Eu am murit şi pentru tine. Vino la apa vieţii!”

În minutele următoare, dacă ar fi făcut pastorul o cât de mică aluzie la cei care L-au primit pe Domnul să păşească în faţă, aş fi ţâşnit de la locul meu. Puiu, care stătea pe banca din faţa mea, vedea că se petrecea ceva… ciudat cu mine. I-am spus la terminarea serviciului: „Eu mă duc să dau mâna cu păstorul, căci Mă cheamă Mântuitorul”. Când mi-a venit rândul la ieşire, am spus cam aşa: „Domnule păstor, am simţit chemarea Domnului Isus în dimineaţa aceasta. De aceea, nu aţi vrea să mă asistaţi în rugăciune?” Without missing a beat– cum se spune asta pe româneşte? – fără nicio ezitare, mi-a zâmbit şi m-a poftit în biroul său alăturat, rugâdu-mă să-l aştept până va termina de dat mâna cu toţi fraţii şi surorile, şi apoi mi se va alătura.

Zis şi făcut: a venit îndată şi a fost gata să mă primească, împreună cu Domnul, care Şi-a dat viaţa pentru mine, dar mai întâi, şi-a cerut scuze, lipsind din birou câteva clipe. În biserica ce se golise de fraţi şi de surori, a dat de Puiu, care nu plecase cu Anişoara şi Michael acasă. Când a auzit Puiu că „un tânăr L-a primit pe Domnul şi vrea să se boteze”, a zis cam aşa: „Frate Cocar, şi eu L-am primit pe Domnul Isus Cristos. Nu mă lăsaţi de dinafară”.

„O, cum să te las, tinere!” Şi, după o scurtă rugăciune cu amândoi, în biroul pastoral, a venit surpriza şi mai mare: Un frate păstor pensionat era pregătit să ne boteze pe amândoi, chiar atunci! Ne-am uitat unul la altul, plini de bucurie, că aveam parte de o întoarcere aşa de frumoasă la Dumnezeu. Şi astfel am păşit „în apa botezului”.

În casa fratelui Mândraş, la nunta Marilenei şi a fratelui Aurel, într-o cameră înţesată de oaspeţi, noi eram singurii care ieşeam în evidenţă. „Puiu şi Doru, de ce sunteţi aşa de tăcuţi?”, ne-a întrebat fratele Mia.

Atunci i-am spus… Şi a urmat a doua nuntă! Bucuria cerului a izbucnit!

Au trecut mulţi ani de atunci. Dar ce s-a sădit în viaţa noastră atunci nu se va şterge niciodată, ci va ţâşni în viaţa viitoare…

Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu în veac nu-i va fi sete; ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică” (Ioan 4:14).

s u r s a 

Advertisements

3 thoughts on “Doru Motz: Cum m-am întors eu la Dumnezeu

  1. Pingback: Doru Motz: Cum m-am întors eu la Dumnezeu — ARMONIA MAGAZINE – USA – Si ce ar folosi unui om sa castige toata lumea, daca si-ar pierde sufletul?

  2. Pingback: Doru Motz: Cum m-am întors eu la Dumnezeu – B a r z i l a i – e n – D a n (Un Barzilai izvorât din Dan)

  3. Aurel Radutiu

    Confirm realitatea marturiei . Am fost prezent la botez. In baptisterul Bisericii in care a fost botezat Doru si Puiu Trebuia sa fiu si eu. Fiind respins de imputernicitul cultelor din Sibiu impreuna cu alti 6 candidati, am fost botezati sambata seara Iunie 26 1965.dupa terminarea timpului de inchinare. (atunci fiind impusa reglementarea !!!! ) In dupamasa zilei de iuniu 27 a avut loc nunta noastra. Aurel ( Lulu ) Radutiu cu Marilena Mandras. Ar fi fost frumos sa fiu dimineata in apa botezului cu marturia credintei in Domnul Isus , si-a loialitatii dragostei pentru EL pana la capatul vietii …iar dupamasa mire in aceiasi marturie inaintea Domnului fata de iubita mea sotie.! N-a fost sa fi asa.A fost insa frumos si altfel .Doru si Puiu raman in amintirea botezului lor legati de nunta noastra , iar noi , de frumusetea INSTANT a marturiei credintei lor in DOMNUL ISUS , si a botezului Domnul sa -i Binecuvanteze.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s