Cât e ceasul, domnule Rac? [I]

preoteasa-florica-batu-ichim

de Florica BAŢU-ICHIM

Într’un timp era cam aşa: în fiecare luni îmi făceam analizele; dacă nu primeam nici un telefon până joi, presupuneam că totul e bine, puteam să stau liniştită până luni, când îmi făceam iar analizele.

Într’o zi a sunat telefonul.
– Dr. Dang vrea să te vadă.
Ştiam că atunci când un doctor „vrea să te vadă” e ceva în neregulă.
– Numărul celulelor roşii a scăzut prea mult, mi-a
spus el. Trebuie să-ţi facem o transfuzie.
Am fost de acord, oricum nu aveam de ales, şi mi-am amintit de vecina mea de bloc a cărei soră murise de leucemie:
– I-au făcut o mulţime de transfuzii, povestea Draghiţa, dar nu i-au ajutat cu nimic.
M’am speriat un pic, dar eram, oarecum, pregătită: trăiam, doar, într’o încordare continuă.
Nu mai avusesem niciodată o transfuzie.
M’am dus dis-de- dimineaţă la spital, la camera indicată pe bilet. Erau, cred, vreo şase paturi ambulante, foarte aproape unul de altul. Sora m’a pus pe un asemenea pat şi a început să pregătească echipamentul. La dreapta mea, o bătrânică adormise cu acul în venă.
– Trebuie să dorm? am întrebat’o pe soră.
– Unii bolnavi se simt obosiţi şi puţin somn nu strică.
Surorile de aici au un mod deosebit de a vorbi cu pacienţii. Ele fac tot posibilul să converseze cu creierul şi nu cu inima pentru că, le spun psihologii, dacă se angrenează sufleteşte în tratamentul bolnavilor de cancer, poate fi rău pentru sănătatea mintală.
– Nu am mai avut niciodată o transfuzie. Pot să am reacţii secundare?
– Foarte rar. Unii pacienţi încep să tremure. Dar asta nu e o problemă: avem doctorii.
M’am întins pe pat. Mi-a pus acul în venă, a reglat ritmul picăturilor de sânge, apoi a plecat.
Am început să citesc. Luasem cu mine o carte despre moarte şi muribunzi, foarte la modă printre doctorii şi surorile de cancer. Preferam să nu o citesc acasă pentru că alor mei nu le-ar fi plăcut să mă vadă citind „lucruri din astea”.
– Cum e cartea? mă întreabă o soră.
– Proastă!
Începe să râdă.
Cartea m’a enervat. Pe undeva, spunea că personalul medical trebuie să-i încurajeze pe muribunzi să-şi exprime furia faţă de Dumnezeu. Adică, cum: nu ajunge că pe lumea asta nu mai avem nici o speranţă, vor să ne fure şi nădejdea în lumea de apoi?
Am renunţat să mai citesc. Am zvârlit cartea’n poşetă şi m’am întrebat ce altceva pot să fac. De când mă ştiu mi-a fost greu să stau locului mai mult de o clipă. Dar acum nu aveam de ales.
Bătrânica de la dreapta mea continua să doarmă. În patul de la stânga puseseră un om mai în vârstă, cu faţa obosită, desigur pensionar.
Sora i-a fixat şi lui ce era de fixat, i-a pus acul în venă şi a plecat.
Am intrat în vorbă. Nimicuri.
Îmi povestea de prima lui casă, pe care o cumpărase acum patruzeci de ani la un preţ foarte mic. Acum, aceeaşi casă, ar fi costat de nu ştiu câte ori mai mult: inflaţia.
Din una în alta, mi-a spus că are o anemie acută şi, colac peste pupăză, o artrită foarte, rea cu dureri teribile de picioare.
– Eu nu cred în Dumnezeu, a zis el la un moment dat. Dacă Dumnezeu există, de ce mă lasă să sufăr atât?
Vorbea mai mult singur, nu aştepta un răspuns. Mi-am amintit de cartea proastă pe care tocmai o citisem şi m’am înfuriat:
– Eu cred în Dumnezeu! Sunt sigură că El există şi are grijă de noi. Simplul fapt că trăieşti nu-ţi spune nimic?
– Las’o moartă! a răspuns cu năduf. Nu cred şi nu mă poţi convinge. Dumnezeu nu există!
– Dumnezeu există! Fă-mi dovada că nu există! Ridicaserăm, amândoi, tonul. Eu eram supărată pe cartea aceea tâmpită, el, pe picioarele lui care atâta-l dureau…
– Hei, indivizilor, lăsaţi-o mai moale, ne somează o soră.
Am tăcut amândoi, deranjaţi de această intrusă. Ce putea „înţelege” ea? Făcea parte din altă lume, din lumea oamenilor normali, ea nu avea acul în venă…
– De cinci ani de zile vin aici, la transfuzii.
– Eu aş fi fericită să pot veni, pentru cinci ani, aici la transfuzii.
– Fericită? De ce?
– Asta ar însemna să mai trăiesc încă cinci ani! răspund simplu ca „bună ziua”.
– Nu vrei să spui c’o să mori?
– Aşa a spus doctorul.
A tăcut. Ştiam că-i pare rău, pentru mine.
– Ai şase copii?
– Am şase copii.
Linişte.
– Ştii ce? mi-a spus el, după un timp. Acum douăzeci de ani doctorul ne-a anunţat că soacra mea are cancer şi nu mai e nici o scăpare. Ei nu i-au spus, dar noi toţi ştiam. Şi ştii ce? Soacra mea încă mai trăieşte.
– Dar în fiecare zi, a continuat el după o pauză, în fiecare zi spune rugăciunile acelea… Acelea cu sfoară şi cu bobițe multe…
Am tăcut, amândoi.
– Mi-e frig! am spus.
Bine, a răspuns sora şi a plecat să-şi vadă de treburi.
Peste puţin timp, am început să tremur, de se zgâlţâia patul cu mine. Îmi clănţăneau dinţii în gură şi mă întrebam de unde a venit atâta frig deodată.
– Soră! a strigat vecinul. Nu vezi în ce hal tremură? Fă ceva.
Mi-a pus pe mine o pătură încălzită şi mi-a dat ceva să înghit. Dacă-mi amintesc bine, erau nişte pilule albe. Una sau două, nu mai ştiu…
Când tot sângele programat să-mi intre în venă s’a scurs din punguliţa de plastic, am putut să plec.
Unghiile îmi erau mai roşii, viaţa mi se părea mai acceptabilă.
– Pentru un timp o să fiu bine, mi-am spus. Pentru cât? Cine ştie, şi ce contează. Acum mă duc acasă, vin copiii de la şcoală, trebuie să le dau să mănânce.
… Şi pentru că până acasă mai aveam atâta de mers, am scos din buzunar sfoara aceea cu bobițe multe pe ea, începând şi sfârşind cu o cruce…

***

Ai văzut vreo înmormântare vreodată? m’a întrebat pediatrul.
Îi cerusem sfatul în legătură cu unul din copii, care, se pare, suferea din cauza bolii mele.
– Nu.
– Vreun unchi, vreo mătuşă?
– Nu.
– Un prieten?
– Nu.
– Măcar un câine, o pisică…?
– Nu.
– Trebuie să vadă o înmormântare!
Am reţinut cuvintele doctorului şi am căutat ocazia.
Prima dată am înmormântat un fluture. Copiii erau serioşi, aproape să plângă. I’am ţinut discursuri, fiecare din noi, ba chiar i-am cântat un marş funebru. Totul a fost bine, până am ajuns la pomană: trebuia să împărţim între noi vişinele furate din curtea blocului.
– Asta-i vişina mea!
– E a mea!
– Tom a luat mai multe!
– Lasă că-ţi arăt eu ţie!
A ieşit o încăierare de zile mari, în final aruncând cu sâmburi unul în altul şi râzând, cu toţii, în hohote. Nu prea arăta a sfârşit de înmormântare, dar copiii au spus că a fost „foarte frumos” şi chiar au presărat floricele sălbatice pe mormântul sărmanului fluturaş.
A doua oară, am înmormântat un bondar. Ne mutaserăm deja în curtea noastră, ne simţeam „ca acasă”.
Nu mai ştiu cum a fost. Îmi amintesc doar că un alt bondar zbura în cercuri în jurul bondarului mort, parcă vrând să-l trezească. Fără să vreau, m’am gândit la soţul meu, la copii.
I-au presărat şi lui floricele. Christophor i-a aşezat pe mormânt o mică statuetă a Sfântului Francisc de Assisi, statueta aceea în care sfântul stă cu ceva ca o farfurie în mână şi păsările beau apă din ea.
A venit toamna, a venit iarna, statuia am luat-o în casă.
A treia oară, am înmormântat o pasăre. Pisica o adusese în faţa uşii şi îi lăsase trupul acolo, probabil s’o împartă cu noi. N’am reuşit s’o azvârl fără s’o vadă copiii.
– Mamă, mi-a strigat Christophor zbughind-o la şcoală, să nu o’nmormântezi fără mine.
N’am avut încotro, a trebuit să aştept. Aveam o vagă bănuială că a început să prindă gustul înmormântărilor, mai ales partea finală: pomana.
Am înmormântat-o cu pompă, deşi pe mine începuse să mă plictisească. Christophor i-a făcut cu mâna lui o cruce frumoasă, de lemn. Când zic „frumoasă”, înţeleg o cruce nici prea mare, nici prea mică, până la pieptul copilului, din două lemne rupte din gard, cu câteva cuie la mijloc. O fixase puţin aplecată şi fiind la înălţimea buruienilor, impresiona prin simplitatea ei. Era lumea lor: pasărea, plantele, copilul şi crucea…
Înmormântarea era pe sfârşite, mă grăbeam să intru în casă, trebuia să mătur, să spăl vasele. Să termin mai repede, am zis ceva ca un discurs, încheind:
– … şi nu te vom uita niciodată!
– Mincinoşilor! a strigat Gloria.
– De ce ne faci mincinoşi? am întrebat-o nedumerită.
– Aşa i-aţi spus şi bondarului şi uite ce aţi făcut!
– Ce am făcut?
– Aţi semănat cartofi!
Avea dreptate: pe fostul mormânt, mama plantase cartofi. Uitaserăm complet de bondar. Şi chiar dacă am fi ştiut, cui îi păsa? „Îngraşă grădina”, cred c’aş fi spus.
Ce zisesem la înmormântarea bondarului? Cine mai ţine minte? Câţi oameni îşi mai amintesc ce au spus la o înmormântare? S’a terminat totul, te duci acasă şi încerci să uiţi: viaţa merge înainte, viii cu viii, morţii cu morţii.
Fetiţa are dreptate. Poate am spus „nu te vom uita niciodată!”. Dar aşa e obiceiul să se spună la înmormântări, nu e obiceiul să se spună aşa?

Continue reading ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s