Pericolul invitațiilor venirii în față la Hristos în cadrul evanghelizărilor (2)

PERICOLELE INVITAŢIILOR ÎN CADRULPericolele “venirii în față”

1) Pericolul de a promova ceva care nu este prezentat în Scriptură

Evangheliştii adesea caută suport biblic pentru această practică în mai multe pasaje. Un evanghelist spunea: “Hristos întotdeauna a chemat oamenii public, iar acest lucru este confirmat prin textele biblice precum ‘Vino după Mine” sau ‘Oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, şi Eu îl voi mărturisi înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri’”[5]. Dar a concluziona că Iisus a făcut “chemări la altar” pe baza acestor pasaje înseamnă a eşua în a trata cu onestitate textul biblic. Fără îndoială că Iisus a chemat la El oamenii. Dar vedem noi vreun exemplu în care El (sau apostolii) au chemat oamenii să “vină în faţă” fie ca mărturie a deciziei lor sau ca un act al acceptării Lui de către ei?

Mai mult, la ce îi cheamă Iisus pe oameni? Este vorba cumva de o decizie luată “o dată”, ori la a-L urma întreaga lor viaţă? Sistemul invitaţiilor oferă doar impresia că intenţia lui Iisus ar fi fost aceea de a smulge de la oameni o decizie de moment. Dar despre a “mărturisi pe El înaintea oamenilor”? Vrea Iisus să spună că printr-un singur act al mărturisirii devine un om credincios? Nu cumva învăţătura Lui este aceea că un semn al credinţei adevărate reprezintă o viaţă de mărturisire continuă a Lui? Din nou, sistemul invitaţiilor conduce pe mulţi la a-şi încredinţa destinaţia lor veşnică siguranţei unei “mărturisiri”, în ciuda faptului că ei trăiesc în răzvrătire deschisă faţă de El, prin felul cum îşi trăiesc vieţile.

Pe scurt, putem spune că multe pasaje arată că Iisus şi apostolii au chemat oamenii la pocăinţă şi credinţă. Dar nu este nici un pasaj care să indice faptul că vreunul din ei ar fi folosit vreo formă a “sistemului invitaţiilor” pentru a-i aduce la credinţă sau pentru a le confirma credinţa[6].

2) Pericolul de a smulge un răspuns emoţional bazat pe personalitatea vorbitorului sau pe puterea de convingere a chemării 

In Marcu 4, Domnul Iisus prezintă trăsăturile a 4 tipuri de ascultători ai Cuvântului lui Dumnezeu, în pilda semănătorului. Prin al doilea tip de sol, Domnul Iisus descrie pe cei care “când aud Cuvântul, îl primesc îndată cu bucurie”. Dar Iisus avertizează că “n-au rădăcină în ei, ci ţin până la o vreme”. Iisus cunoştea realitatea de a fi ascultat de mulţimi care nu aveau nici o dorinţă de a-L urma cu adevărat.

Devreme ce acest element psihologic pare să fie motivul de îngrijorare şi atenţionare în ce priveşte folosirea sistemului de invitaţii, apărătorii lui argumentează că acest element reprezintă cu atât mai mult un motiv pentru a oferi chemarea la o decizie publică.
Billy Graham spune că presiunea făcută asupra sufletului omenesc este atât de mare încât trebuie oferită ocazia unei răbufniri emoţionale. El argumentează astfel:

Mulţi psihologi ar spune că acest lucru este corect din punct de vedere psihologic. Unul din motivele pentru care filmele şi piesele de teatru de la noi au în mod uzual un efect atât de rău este că ele stimulează emoţia până la un nivel atât de înalt, dar nu oferă nici o cale practică de debuşeu a acestor emoţii.[7]

Evanghelistul George Sweazey este de acord cu aceasta: “A stimula pe oameni din punct de vedere religios fără a le oferi nimic să facă cu acele emoţii, îi lasă pe oameni într-o stare de departe mai rea decât erau ei anterior”[8].

În realitate, cei mai mulţi psihologi ar fi de acord cu evaluarea făcută de Billy Graham presiunii psihologice a chemărilor, dar ar concluziona că răspunsul la chemările făcute chiar de el reprezintă în mare rezultatul tocmai al acestei presiuni psihologice. George Target, un psiholog, oferă o astfel de evaluare:

Tuturor celor prezenţi li se spune să se roage, sunt instruiţi să îşi închidă ochii şi să îşi plece capetele; iar formalismul cuvintelor este unul auto-sugestiv încurajând a veni în faţă, formulă prin care sute de alte persoane au găsit deja fericirea, pacea, dragostea, pe Dumnezeu…. Consilierii, plantaţi peste tot în audienţă, sunt primii care ies în faţă, creând senzaţia că declaraţia este adevărată chiar dacă în realitate foarte des nu este …. Poate fi adevărat că oarece pace se poate găsi acolo, în faţă, pentru toţi ceilalţi. Tensiunea atinge punctul maxim şi trece dincolo. Mirarea tuturor este de ce oare sunt atât de puţini ce se supun acestei întregi scheme.[9]

În cartea sa “Preaching and Preachers”, Dr. Martyn Lloyd-Jones citează un exemplu în care chemarea prin invitaţie oferită de un evanghelist fusese separată de mesajul predicat printr-o jumătate de oră de cântări, din cerinţe impuse de program. Explicând dezamăgitorul răspuns slab la chemarea făcută, evanghelistul a declarat că efectul chemării lui fusese diminuat de acea jumătate de oră de cântări. Lloyd-Jones nota că opinia evanghelistului de “a admite că o jumătate de oră de cântări ar putea să înlăture efectul unei predici…este o ilustraţie frapantă a faptului că presiunea directă asupra voinţei omului poate produce “rezultate””[10].

Lewis Sperry Chafer, un evanghelist binecunoscut şi unul din fondatorii Seminarului Teologic Dallas, a folosit sistemul invitaţiilor până în momentul când a observat pericolele inerente acestuia:

Din cauza orbirii satanice pentru Evanghelia harului (2 Cor. 4:34), omul neregenerat nu poate înţelege adevărul de bază al mântuirii, şi de aceea el tinde să face ce ştie el mai bine ca să se asigure de mântuire. Şi aceasta constă în a încerca să îşi producă propria neprihănire înaintea lui Dumnezeu, prin eforturile proprii. Există această tendinţă naturală de a face ceva meritoriu care îi împinge pe mulţi să răspundă la chemarea evanghelistului… Un lider cu o personalitate dominantă (şi orice evanghelist de succes trebuie să fie în posesia acestei caracteristici până la extrem) poate garanta decizia publică a multora, atâta vreme cât factorul cheie este meritul religios câştigat printr-o acţiune în public[11].

Pentru a face lucrurile şi mai grave, mulţi pleacă de la “altar” spunându-li-se că sunt de acum creştini, chiar dacă ştiu că nu au fost schimbaţi în nici un fel. Drept rezultat, necredinţa lor ar putea  să se împietrească ajungând la scepticism, care nu are de-a face cu creştinismul. R. L. Dabney nota următoarele:

Ei simt că o şmecherie crudă a fost utilizată de către slujitorii şi prietenii creştinismului pe seama lipsei lor de experienţă, împingându-i, în clipa confuziei lor, la poziţii false … Cât de natural este să concluzionăm că aceste [experienţe de convertire] ale tuturor sunt de asemenea nişte înşelătorii? Ei spun: “Singura diferenţă între mine şi aceşti creştini zeloşi este că ei nu şi-au dat încă seama de înşelăciune, cum mi-am dat eu seama”[12].

Insistenţa unei chemări la o decizie publică poate da naştere unui răspuns pur psihologic, lucru care furnizează înapoi motivaţia pentru presiunea emoţională în timpul predicii. Astfel de persoane presupun în mod fals că acţiunea lor i-a condus în poziţia de a fi îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu. În alţii, acest lucru îi poate conduce mai adânc în scepticism şi îndoială cu privire la realitatea convertirii oricărei persoane. Astfel de pericole ar trebui să alarmeze pe orice persoană care este preocupată cu sinceritate de mântuirea sufletelor pierdute.

3) Pericolul de a confunda actul de a “veni în faţă” cu mântuirea

Iată aici unul din cele mai mari pericole ale sistemului invitaţiilor. Chiar şi cei care se folosesc de acest sistem au mari probleme în a face clar audienţei lor faptul că “a veni în faţă la chemare” nu mântuieşte pe nimeni. Noi suntem mântuiţi numai prin credinţa în
Hristos, spun ei. Billy Graham, de exemplu, a spus:

Nu există nimic în actul venirii în faţă la chemare care să poată mântui sufletul cuiva. Venirea în faţă este o recunoaştere deschisă şi o mărturie a unei experienţe interioare pe care tu ai avut-o cu Hristos. Dar cel mai important lucru este această experienţă interioară cu Hristos, această întâlnire cu El[13].

Dar analiza modelului invitaţiilor folosit de Graham arată tocmai cât de confuz este sistemul. Aminteşte-ţi că Graham a punctat faptul că venirea în faţă la chemare reprezintă o “mărturie a unei experienţe interioare pe care tu ai avut-o cu Hristos”. Când este acea persoană convertită? Care este motivaţia pentru care ei vin în faţă la chemare?

Vreau să îţi cer să vii aici, în faţă. Aici sus, acolo mai jos, îţi cer să vii în faţă. Repede, vino chiar acum în faţă. Dacă eşti aici cu prieteni sau rude, ei te vor aştepta. Nu lăsa ca distanţa să fie un obstacol care să te ţină departe de Hristos. Este o cale lungă, dar Hristos a mers pe toată acea cale până la cruce pentru că te-a iubit. Cu siguranţă că tu poţi merge aceşti câţiva paşi şi să îţi dai viaţa Lui…[14]

La “altar”, confuzia continuă pe măsură ce el se adresează celor care au venit în faţă: “Ai venit în această seară la Iisus Hristos, ai venit ca să Îl primeşti în inima ta...” Ce semnificaţie are aceasta? Au venit ei deja la Iisus, sau abia acum vin ca să Îl primească? Graham continuă: “El te primeşte; El a murit pentru tine; El spune: ‘Păcatele îţi sunt iertate’. Tu accepţi aceasta. Trecutul tău este iertat, Dumnezeu iartă…El nici măcar nu poate vedea păcatele tale” [15]. Apoi îi  conduce în repetarea unei rugăciuni cunoscută sub numele de “rugăciunea păcătosului”. Din nou, întrebarea este evidentă: au fost ei iertaţi, sau vor fi când se roagă acea rugăciune?

Pentru a face lucrurile şi mai grave, mulţi adaugă adesea invitaţiei atât de multe alte lucruri încât persoanele implicate nu mai ştiu sigur ce li se cere să facă. Acest lucru este aplicabil în special invitaţiilor exprimate de Billy Sunday, care adesea încuraja oamenii să “vină aici în faţă şi să mă ia de mână, pentru Iisus Hristos, pentru stindardul lor”[16].

Chiar şi Spurgeon a avertizat asupra potenţialului de a crea confuzii privind mântuirea generat de oricare sistem de invitaţii[17]:

Uneori închide acea încăpere a cercetării. Am termerile mele cu privire la acea practică, dacă este folosită în permanenţă şi ca o parte inevitablă a serviciilor bisericii … Dacă ai vedea vreodată că un lucru este considerat a fi obţinut mai degrabă în acea cameră privată, şi nu vezi aşa ceva obţinut în adunarea congregaţiei, sau dacă ai constata că Dumnezeu pare mai mult implicat în acea practică formală a penitenţei decât oriunde altundeva, pune-ţi în minte să elimini acel obicei fără întârziere[18].

Cine poate observa sistemul invitaţiilor astăzi şi să nu vadă că mulţi sunt în pericol de a confunda această practică cu ideea de a veni la credinţa în Hristos?

4) Pericolul de a socoti mulţimi de oameni drept mântuiţi, care, prin trăirea lor, îşi compromit pretenţia de a fi credincioşi

De fapt, Leighton Ford spunea:

Sunt convins de faptul că a oferi o modalitate de invitaţie publică de a veni la Hristos nu este doar un lucru corect teologic, ci şi sănătos din punct de vedere emoţional. Oamenii au nevoie de această oportunitate de exprimare. Decizia interioară pentru Hristos este ca şi cum ai bate un cui într-o placă de lemn. Declararea deschisă a acesteia este ca şi îndoirea cuiului pe cealaltă parte a plăcii, astfel încât să nu mai poată fi scos din placă cu uşurinţă[19].

Cu alte cuvinte, oferirea unei invitaţii ar trebui să conducă chiar la un procent mai mare de “convertiţi” care îşi mărturisesc deschis credinţa. Cu toate acestea, exact opusul acestei idei pare să fie adevărat.

Până şi statisticile realizate utilizând sistemul invitaţiilor arată că numai un procent foarte mic din cei care îşi “mărturisesc credinţa” arată vreunul din semnele convertirii chiar şi la câteva săptămâni după luarea deciziei. Conform lui Sterling Huston, o statistică realizată după o campanie evanghelistică în partea de NV a SUA a indicat că numai 16% din cei care veniseră în faţă la chemare deveniseră membri noi în biserici. În ciuda faptului că ar trebui să fim îngroziţi de o rată atât de redusă a retenţiei, Huston considera că acesta este un fapt important care arată valoarea campaniilor evanghelistice[20]!

În timp ce păstoream o biserică în SUA, biserica noastră a participat la două “cruciade” evanghelistice ale lui Graham. Noi am primit apoi numele a 10 proaspeţi convertiţi de la una din campanii şi 6 de la cealaltă. În eforturile noastre de a păstra legătura cu aceste persoane, nici una nu a fost interesată de biserica noastră, de Biblie, sau chiar despre a vorbi cu noi despre “noua lor credinţă în Hristos”.
Alţi pastori au raportat rezultate asemănătoare.

Ernest Reisinger nota: “Acest sistem nebiblic a produs cel mai mare număr de statistici contabilizat vreodată de biserici sau de mediu de afaceri”[21]. Dar o astfel de observaţie nu este nouă vremurilor noastre. În urmă cu un secol, Dabney observa: “Este binecunoscut lucrul acesta, că în multe regiuni, ne aşteptăm ca aproape 45 până la 50%, sau chiar mai mulţi dintre cei ce vin în faţă să devină în ultimă instanţă nişte apostaţi”[22].

Nu aceasta era experienţa obişnuită înainte de folosirea sistemului invitaţiilor. Aceia care erau convertiţi erau atât de adânc transformaţi încât nu era nevoie de vreun sistem care să încurajeze deciziile sau să îi contabilizeze pe acei oameni înainte de a se observa roade în vieţile lor de credinţă. Convertirile false erau mai degrabă excepţia decât regula în lucrarea evanghelistică a lui Asahel Nettleton, cel care a fost contemporan lui Finney. De exemplu, din cei 84 de convertiţi din timpul unei treziri din 1818 în Rocky Hill, Connecticut, toţi cei 84 au rămas credincioşi, aşa cum arată raportul pastorului lor la 26 de ani după momentul convertirii! Prin comparaţie, numai 3 convertiri îndoielnice din 82 de persoane care au pretins convertirea au fost observate în raportul similar al unui pastor cu referire la o trezire din Ashford, Connecticut[23]. Către sfârşitul vieţii sale, Charles Finney, după ce a reflectat la cei mulţi care au pretins convertirea, dar între timp au abandonat credinţa, a avut opinie diferită cu privire la autenticitatea lucrării lui. De fapt, propagarea de către el a unei doctrine a perfecţionismului (“sfinţire deplină” a fost terminologia preferată de Finney) a fost rezultatul încercării sale de a răspunde la întrebarea de ce atât de mulţi dintre “convertiţii” lui trăiau vieţi atât de lipsite de evlavie. Utilizarea unui sistem de invitaţii conduce în mod sigur la o abordare a vieţii
creştine pe două niveluri, pentru a explica diferenţa dintre acei puţini credincioşi care au fost schimbaţi de “decizia” lor şi mulţimea celorlalţi care nu au fost schimbaţi[24].

5) Pericolul de a oferi ideea de siguranţă a mântuirii celor care nu sunt cu adevărat convertiţi

Acesta este probabil cel mai serios semnal de alarmă pentru aceia care doresc sincer să vadă oamenii intrând în Împărăţia Cerurilor. Dacă utilizarea de către noi a unui astfel de sistem conduce pe unii să creadă că decizia lor “rezolvă problema lor cu Dumnezeu” pentru toată veşnicia, atunci putem fi responsabili pentru mulţi dintre aceia menţionaţi în Matei 7, care vor auzi cuvintele Domnului nostru spunând: “Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege”. Este vital ca noi să răspândim Vestea Bună, dar este de datoria noastră în mod egal să ne asigurăm că nu oferim siguranţa mântuirii celor care nu prezintă vreo dovadă a convertirii lor.

Dar asta este exact ce face sistemul invitaţiilor. El încurajează oamenii să răspundă chemării astfel încât să “rezolve lucrurile” şi, prin consilierea de după momentul deciziei, să nu se mai îndoiască de acea decizie. Oricine este implicat în evanghelizare personală poate să împărtăşească nenumărate exemple de persoane care, deşi trăiesc în prezent în păcate grosolane, vor spune evanghelistului că ei sunt în regulă pentru că ei “au luat o decizie pentru Hristos” în urmă cu un număr anume de ani. Ei nu au experimentat niciodată vreo schimbare în vieţile lor; ei nu au nici un interes în a fi parte activă în biserici, nu sunt interesaţi de Biblie, sau nici chiar de Dumnezeu. Dar ei au luat o “decizie”. Cum n-am putea să vedem cât de periculos este un astfel de sistem pentru sufletele oamenilor?

În urmă cu două secole, evanghelistul George Whitefield a avertizat cu privire la acest pericol:

Mă bucur că ştii când persoanele sunt justificate. Este o lecţie pe care eu încă nu am învăţat-o. Există atât de mulţi oameni ca acele terenuri stâncoase, care primesc Cuvântul cu bucurie, încât eu m-am decis să mă opresc din a analiza situaţia până când voi putea cunoaşte pomul după roadele lui. Acest lucru mă face atât de precaut acum, ceea ce nu eram în urmă cu 30 de ani, încât nu mai vreau să tăbăcesc convertiţii atât de repede. Îmi place acum să mai aştept puţin şi să văd dacă oamenii aduc roadă; căci sunt atât de mulţi boboci pe care vânturile de primăvară îi scutură, încât nu pot să cred că ei sunt convertiţi până când nu văd roada lor; şi asta nu face nici un rău vreunui suflet sincer[25].

În mod asemănător, Spurgeon a avertizat:

Uneori suntem înclinaţi să gândim că o mare parte a mişcărilor de trezire moderne au reprezentat mai degrabă un blestem decât o binecuvântare, pentru că au condus pe mii de oameni la un fel de pace înainte ca ei să îşi cunoască starea mizerabilă; au restaurat pe fiul risipitor în casa Tatălui şi niciodată nu l-au făcut să spună: “Tată, am păcătuit”[26].

În cartea sa “The Soul Winner”, Spurgeon avertizează cu privire la a pune presiune pentru a asigura obţinerea rapidă a deciziilor:

Foarte adesea se întâmplă ca acei convertiţi care sunt produşi în mijlocul emoţiilor pier când emoţiile s-au risipit…Unii dintre cei mai grosolani păcătoşi pe care îi cunosc au fost odată membri ai unei biserici; şi fuseseră, cred, făcuţi să afirme pretenţia de credinţă sub o presiune incorectă, bine intenţionată, dar gândită greşit[27].

Timp de mulţi ani, noi am auzit spunându-se despre valorile sistemului de invitaţii. Este chiar şi presupus pe scară largă (adesea se spune şi pe faţă) că acela care eşuează în a face chemări publice nu poate fi o persoană preocupată de sufletele oamenilor. Cu toate acestea, se poate ca tocmai contrariul să fie adevărat: ca însăşi utilizarea unei astfel de chemări să fie modalitatea prin care mulţi oameni să fie înşelaţi în a crede că sunt într-o stare de siguranţă a sufletelor lor, când de fapt aceasta va rezulta în final în condamnarea lor?

_____________

Note

5 Billy Graham, citat în Iain Murray, The Invitation System (Edinburgh: Banner of Truth Trust, ediţia retipărită 1984), 6.

6 Billy Graham nota: “a veni în faţă … rezolvă probl ema şi o sigilează …. Există o  semnificaţie în a veni şi a sta în faţă. Este o expresie exterioară a unei decizii interioare”, citat în Murray, 6.

7 The Christian, 8 iulie 1966, citat în Murray, 12.
8 Citat în Sterling W. Huston, Crusade Evangelism and the Local Church (Minneapolis: World Wide Publishing, 1984), 29.

9 Din “Cum face Graham?” în New Christian, 2 Iunie 1966, citat în Murray, 14.

10 Martyn Lloyd-Jones, Preaching and Preachers (Grand Rapids, MI: Zondervan, 1971), 273.

11 Lewis Sperry Chafer, True Evangelism, citat în Murray, 22-23.

12 R. L. Dabney, Discussions, I: 572, citat în Murray, 27.

13 Street, 119.

14 Citat în Murray, 5.

15 Ibid., 5-6.

16 Erroll Hulse, The Great Invitation (Darlington, England: Evangelical Press, 1986), 99.17 Aici Spurgeon se referă la practica de a invita pe cei care pretind că se află în căutarea mântuirii să vină într-o încăpere, adesea denumită “încăperea cercetării” pentru a asculta mai multe privind starea lor. Spre deosebire de sistemul invitaţiilor care în mod uzual consiliază astfel de oameni cu privire la siguranţa mântuirii la care ei tocmai au venit, încăperea aceasta era folosită pentru a consilia pe oameni despre natura convertirii adevăr ate şi pentru a-i avertiza să nu îşi facă false nădejdi. Acest lucru se poate vedea în scrisoarea lui Asahel Nettleton către un prieten (citată mai pe larg în text) cu privire la experienţele avute cu astfel de oameni: “ Prima mea  indatorire a fost de acum [după ce ei au exprimat semne ale convertirii] să îi avertizez cu privire la falsele speranţe ”. Consilierea cu ocazia invitaţiilor de astăzi este ilustrată în interviul pe care Charles Riggs (director de consiliere la 1966 Greater Londo in Crusade) îl face cu o astfel de persoană: “Tu ai venit în faţă pentru a primi pe Hristos. Cum ştii că asta este ceea ce trebuie să faci?” “Păi, spune astfel în Biblie”. “Aşa că Dumnezeu spune asta, nu?” “Da, cred că El spune”. “Şi nu există o autoritate mai mare decât Dumnezeu, nu-i aşa?” “Aşa este, sigur”. “Deci tu accepţi Cuvântul lui Dumnezeu, da?” Când răspunsul este afirmativ, Riggs merge mai departe pentru a da asigurări acelei persoane: “Gândeşte-te că Dumnezeu îţi spune acestea. Prin credinţă, tu crezi. Şi aceasta rezolvă lucrurile”. Citat în Murray, 78. (Observaţi de asemenea conexiunea apropiată între cuvintele lui Riggs despre a veni în faţă pentru a primi pe Hristos şi lucrul pe care persoana în cauză l-a făcut.)

18 Charles Haddon Spurgeon, All Round Ministry (Edinburgh: Banner of Truth Trust, 1986, republicare), 372-73.19 The Christian Persuader, 24.

20 Huston, 141.21 Ernest C. Reisinger, Today’s Evangelism (Phillipsburg, NJ: Craig Press, 1982), 76.22 Dabney, 566

23 John F. Thornbury, God Sent Revival (Durham, England: Evangelical Press, 1977) – în această lucrare sunt prezentate numeroase situaţii în care acest contemporan al lui Finney a fost folosit mult de Dumnezeu, deşi el nu a folosit niciodată un sistem de invitaţii.

24 “Did You Know?” în Christian History VIII (1988): 4.
25 Citat în Murray, 32-33.
26 Citat în Murray, 34.

27 Charles Haddon Spurgeon, The Soul Winner (Grand Rapids: Eerdmans, 1963), 19-20.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s