O carte care trebuie citită: “Istoria unui rob al lui Hristos” – Viaţa fratelui Mia Iovin.

istoria-unui-rob-al-lui-hristos-viata-fratelui-mia-iovin-vestea-bunaCHEMAREA LA SLUJIRE

Am absolvit Liceul Economic în primăvara anului 1945, iar două luni mai târziu am luat şi Diploma de Bacalaureat. Întoarcerea mea la Dumnezeu a avut loc un an mai târziu, printr-o minune dumnezeiască. Fără îndoială, a fost cea mai mare experienţă a vieţii mele.

În cursul acelui an am lucrat cu tatăl meu la munci agricole cum ar fi: cultura grâului, porumbului, roşiilor şi a pepenilor. Pe la sfârşitul verii, o cunoştinţă mă opreşte pe stradă şi îmi oferă posibilitatea unui serviciu de contabil, la Industria Agricolă Ardeleana, o fabrică de spirt şi drojdie şi o moară de măcinat grâu, imensă, cu 52 de valţuri. Cel ce îmi făcu oferta era preşedintele Sindicatului Alimentar din Arad, de care aparţinea şi fabrica menţionată mai sus, şi care încă mai era propietatea baronului evreu Francisc Neuman.

Odată angajat, am luat la cunoştinţă că voi lucra pe post de contabil, scos din producţie pentru a conduce contabilitatea Sindicatului Alimentar din Arad. Din cauza poziţiei mele active pe linia de credinţă, curând am devenit ţinta de atac a activiştilor partidului comunist, aşa că în luna septembrie 1947 am fost cap de listă la comprimările de personal (primele de la instalarea regimului).

Tânăr şi fără experienţă, rămas fără serviciu, la mai puţin de un an de la angajare, nu mi-a fost uşor, nu pentru că nu aveam ce mânca, ci din pricina conflictului de principii, eu un creştin convins, vis-a-vis cu regimul comunist ateu, care a ajuns să controleze efectiv toate compartimentele de viaţă din ţară. Cerul viitorului meu a fost deodată acoperit la orizont de nori negri, dar credinţa îmi spunea că viitorul meu este în mâna lui Dumnezeu, Tatăl Domnului Isus Hristos, care era şi Tatăl meu! Eram convins încă de pe atunci că nimic nu se face sub soare fără voia Lui.

În planul lui Dumnezeu totul este sub un control desăvârşit, nimic nu-I scapă din atenţie. Aşa i-a asigurat pe ucenici Domnul Isus, când le-a spus să nu se teamă, căci nici o pasăre nu cade la pământ fără voia Tatălui. Cât despre ucenicii Lui, chiar toţi perii din cap le sunt număraţi (Matei 10:29-31). Astfel, însuşi Domnul Isus veghea asupra robului Său ca să nu-l cuprindă frica şi cu atât mai puţin disperarea. Acest fapt a ajuns să fie o constanţă a vieţii mele de credinţă de 56 de ani.

Am continuat neabătut părtăşia vie cu cei credincioşi, luând parte activă în lucrarea lui Dumnezeu, cu şi mai mult foc şi zel, nu de la om, ci de la Domnul! Trezirile spirituale au luat mare amploare la Arad şi de acolo au început să se extindă şi în alte regiuni din ţară. Duhul Sfânt lucra cu putere la mântuirea sufletelor şi la creşterea lor în cunoaşterea Sfintelor Scripturi, prin bărbaţi credincioşi, dăruiţi de Domnul, cât şi prin noii convertiţi, prin mărturii personale de la om la om. De remarcat era faptul că nu prin păstorii din biserici se făcea această lucrare, chiar dacă unii dintre ei participau la strângerile neoficiale de grupuri de rugăciune. Iniţial,lucrarea de trezire începuse în Adunarea “Speranţa”, în fiecare luni seara, dar curând s-a răspândit şi la celelalte adunări din Arad.

La vreo lună de zile după ce am rămas fără serviciu, un eveniment deosebit a avut loc în viaţa mea. Era o zi de luni seara, pe la sfârşitul lunii octombrie 1947. La sfârşitul orei de părtăşie, la care participaseră în jur de vreo 40 de persoane, majoritatea tineri, fratele Dumitru Sida, cumnatul fratelui Vasile V. Moisescu, ne citeşte o scrisoare venită de la fratele Ilie Mârza, păstor al bisericii din Deva, pe care îl cunoşteam de câţiva ani şi eu. Mesajul scrisorii era relativ scurt şi la subiect: “Fraţilor din Arad, am auzit că Dumnezeu v-a binecuvantat cu treziri spirituale şi multe suflete s-au pocăit şi s-au întors la Dumnezeu. În judeţul Hunedoara este un mare câmp de lucru cu Evanghelia şi sunt puţini lucrători. Dacă este dintre voi cineva, care este liber şi are pe inimă lucrarea lui Dumnezeu, să vină în judeţul Hunedoara şi să ne ajute!” În timp ce auzeam mesajul scrisorii, inima a început să-mi bată cu putere în piept. O voce îmi spunea în cuget: “Răspunde la chemare, doar tu eşti liber!” În acelaşi timp o altă voce îmi spunea: “Fii cuminte şi nu zice nimic. Doar tu şti că nu eşti bun pentru aşa ceva. Abia te-ai întors la Dumnezeu, n-ai ajuns să citeşti Biblia nici măcar o singură dată cum trebuie de la un capăt până la celălalt, teologie nu şti, nu ai făcut studii la nici un seminar teologic.” Acest al doilea glas mi s-a părut foarte real şi convingător. Singurul element care îl împlineam din scrisoarea citită era acela că eram liber, deoarece comuniştii m-au dat afară din serviciu, iar obligaţii familiale sau de altă natură nu aveam. Deoarece nimeni nu a răspuns la prima întrebare pusă, fratele Sida repetă întrebarea, dacă cineva este gata să răspundă la chemarea venită din judeţul Hunedoara, dar din nou o tăcere apăsătoare s-a aşternut peste toţi cei prezenţi. Inima îmi bătea şi mai cu putere în piept. Cele două voci auzite la prima întrebare persistau în lăuntrul meu cu mai mare intensitate. Prima îmi spunea: răspunde DA!, pe când cealaltă se opunea cu îndârjire. Toate acestea s-au petrecut în fracţiuni de secundă şi m-am trezit deodată că am zis: “Fraţilor, eu sunt liber şi sunt gata să răspund favorabil acestei chemări.

A fost o explozie de bucurie pentru toţi cei prezenţi şi am îngenunchiat pentru rugăciune. S-au rugat pentru mine şi m-au încredinţat în mâna cea bună a Domnului. Îndată au făcut şi o colectă de la om la om, pentru bani de drum, şi au promis că mă vor susţine în rugăciune. Mi-am luat rămas bun de la fraţi şi ziua următoare eram în drum cu trenul spre Deva. Cunoşteam oraşul Deva şi familia Mârza, unde mai fusesem cu câţiva ani înainte, ca şi strada Titu Maiorescu Nr. 10, la o distanţă de câteva minute de gară. Mă gândeam că fratele Ilie Mârza mă va reţine un timp lângă el, ca să mă introducă într-o lucrare pe care nu o mai făcusem şi pentru care nu aveam nici o instruire. Spre surprinderea mea, fratele Ilie îmi spuse: “Nu aici! Te duci cu primul tren spre comuna Pui. Acolo să-l cauţi pe dirigintele de poştă, care este un frate credincios, şi pe soţia lui, şi ei îţi vor spune ce ai de făcut mai departe.” Iată-mă din nou în tren, dar de data aceasta spre o ţintă cu totul necunoscută. Aşa cum spune cântarea:

”Plecăm pe căi necunoscute,
În marea lucrare a Domnului,
Ca să vestim solia sfântă a revenirii Lui.
Astfel urmând calea lui Isus,
Ştim că în curând El va veni de sus;
Ştim că Domnul nostru va veni de sus,
Ca sî ne ia la El.
Plecăm să arătăm în lume
Iubirea cea mare a Domnului.
A lumii piedeci şi păcate,
Nu ne vor ţine-n loc.”

Trebuie să spun că eram nespus de fericit, să ştiu că am ajuns să calc pe urmele sfinte ale Domnului Isus, ale sfinţilor apostoli şi ale tuturor celor care au auzit şi au primit marea însşrcinare, până în zilele noastre, aşa cum este scrisă de evanghelistul Matei în capitolul 28:19-20: ”Duceţi-vă în toată lumea şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului, Amin.”

Mă simţeam atât de mic, de mărunt, în faţa unei istorii atât de grandioase, scrisă nu cu cerneală, după cum scrie şi apostolul Pavel: “Voi sunteţi epistola noastră, scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită de toţi oamenii. Voi sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului Celui Viu; nu pe nişte table e piatră, ci pe nişte table cari sunt inimi de carne” (2 Corinteni 3:2-3). Mărit să fie Domnul!

Am ajuns la Pui spre seară şi am găsit, fără mare greutate, Oficiul Poştal. Acasă am găsit-o doar pe sora. M-am prezentat cine sunt, i-am spus că am venit trimis de fratele păstor Ilie Mârza şi că de la soţul ei voi afla ce am de făcut mai departe. Cred că au fost anuntaţi prin telefon de sosirea mea şi sora, fără, zăbavă, mi-a spus: “Nu aici este destinaţia finală. Trebuie să continui drumul pe jos pe Valea Streiului.”, (un pârâiaş care coboară din Munţii Carpaţi şi se varsă în râul Mureş, între oraşele Deva şi Simeria). Nu mi-a fost uşor să ştiu că trebuie să continui drumul de unul singur, mai ales că noaptea se apropia cu paşi repezi. Dar, cum un proverb românesc spune aşa: “Călătorului îi şade bine cu drumul”, mi-am luat inima în dinţi şi am plecat spre satul Crivadia, de care nici nu auzisem până atunci. Punct de reper mi-a fost dat Biserica Baptistă din satul Crivadia, care era pe vadul apei.

Am făcut o bună bucată de drum, mărşăluind de unul singur pe jos şi noaptea m-a apucat de-a binelea. Eu am iuţit pasul văzând că se apropie noaptea, dar asta nu m–a ajutat să o pot evita. Streiul era străjuit şi pe un mal şi pe celălalt de nişte plopi înalţi. Un vânt destul de tare bătea dinspre munţi, şuierând printre crengile şi frunzele plopilor. La asta se adăuga şi sunetul şipotului făcut de apele desfăşurate ale pârâului, care în drumul lor năvalnic se izbeau de pietrele de munte din albia lui. Era o noapte neagră de întuneric, cu cerul acoperit de nori, şi nici o licărire de lumină nu se arăta de nicăieri. Un fior de nelinişte se strecur în sufletul meu, mai ales cum vedeam siluetele înalte ale plopilor încovoiate de vânt şi cu gemete ca de om. Totul părea de-acum ceva fantastic şi sinistru. Curajul care mă însoţise până acum mă părăsi, mă simţeam tare singur…

Vocea pe care o auzisem cu o seară sau doua în urmă s-a făcut din nou auzită. M-am oprit în loc. “Unde mergi, tinere? Nu era mai bine să-ţi fi văzut de treabă, să nu te avânţi, să fi rămas acasă? Ce te faci acum?” Aceste vorbe din lăuntrul meu mi se păreau adevărate. Mi-a venit un gând să mă întorc din drum şi până la Arad să nu mă mai opresc. Mi-am adus aminte însă de Iacov, care în drum spre Haran a ajuns într-un loc unde l-a apucat noaptea şi era singur. Şi-a pus o piatră căpătâi şi a adormit. Visul lui cu scara rezemată de pământ şi cu vârful până la cer l-a uimit. Îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se coborau pe ea. Domnul, care stătea deasupra ei, i-a vorbit şi i-a făcut făgăduinţe de valoare eternă în istoria sacră. Iacov i-a pus locului aceluia numele Betel: “Casa lui Dumnezeu” (Genesa 28:10-22). A fost întărit în credinţă şi şi-a continuat drumul spre ţinta dorită. Ispita întoarcerii mele din drum a fost de scurtă durată. M-am oprit şi am început să mă rog. Cel ce a vegheat asupra lui Israel (Iacov) atunci, şi care a făcut făgăduinţa: “Eu voi fi cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor”, când a dat ucenicilor marea însărcinare, mi-a venit îndată în ajutor. Negura şi ceaţa care au încercat să mă împiedice de a merge înainte spre ţintă s-au risipit. Încrederea şi bucuria slujirii mi-au cuprins din nou inima. Mărit să fie Domnul! Mi-am continuat drumul şi, spre uimirea mea, departe de tot au apărut nişte lumini în noapte. Când m-am apropiat, am distins că erau nişte ferestre cu partea de sus boltită, aşa cum erau de obicei la cele mai multe clădiri de biserici. Mi-am zis: “Am ajuns la ţinta dorită!” Credeam că în seara aceea era programat vreun serviciu de evanghelizare. Am intrat înăuntru şi acolo îmi întinse mâna un singur frate care era prezent. El mă aştepta pe mine şi mi-a spus că nu la Crivadia este destinaţia mea, ci vine cu mine să mă însoţească până la Baru-Mare.

Acolo, în seara aceea se ţinea serviciul de evanghelizare. Eram bucuros că aveam un însoţitor un frate credincios. Am înţeles cîte ceva din raţiunea pentru care Domnul Isus a rânduit ucenicii doi câte doi, pentru lucrarea misionară. În cartea Eclesiastul 2:9-10 stă scris: ”Mai bine doi decât unul, căci iau o plată cu atât mai bună pentru munca lor.” Iar în versetul 12 completează: “Şi dacă se scoală cineva asupra unuia, doi pot să-i stea împotrivă; şi funia împletită în trei nu se rupe uşor”.

Ajunşi la Baru-Mare, adunarea s-a ţinut în casa mare şi nouă a unui frate, care era plină până la refuz, iar în curte, la geamurile deschise, mulţi stăteau ciorchine, vrând să asculte Cuvântul lui Dumnezeu. Cel care vorbea era binecunoscutul frate Simion Orbul; aşa îl ştiau fraţii, căci era nevăzător. Am rămas profund impresionat de ce mi-a fost dat să ascult, deoarece el era un frate dăruit de Dumnezeu în propovăduirea Cuvântului, cu o trăire, mărturie şi experienţe de excepţie în viaţa de credinţă. După ce dânsul a terminat, mi s-a dat şi mie cuvântul, primind astfel botezul focului de evanghelist, la care mă chemase Dumnezeu. Aveam să ştiu curând că Domnul pregătise pentru mine, cu multă grijă şi îndurare, locul şi pe robul Său slujitor, fratele Simion, chiar de la începutul lucrării mele misionare, de la care aveam să învăţ şi să aud multe lucruri de valoare, care m-au crescut spiritual şi m-au întărit în credinţă.

După ce am terminat cu servirea mesei, aproape de miezul nopţii, familia gazdă ne-a condus în odaia de sus, spaţioasă, cu două paturi alăturate şi cu un bec electric în tavan în mijlocul camerei. Mă simţeam frânt de oboseală şi abia am aşteptat să mă aşez în pat, la orizontală, după atâtea drumuri parcurse în acea zi, când cu trenul, când mărşăluind pe jos. Am fost convins că voi dormi curând, dar nu a fost aşa…

Vântul şuiera cu putere afară şi pătrundea prin geamurile noi, neetanşate, până în paturile noastre, dar buna noastră gazdă ne-a prevăzut pe fiecare cu câte doua pături noi, groase, din lână albă, care ne-au fost de mare folos. Gazda, la retragerea din cameră, nu a stins lumina. Se gândea probabil că am s-o sting eu, deoarece fratele Simion nici un caz nu avea nevoie de lumină. Însă aşa a fost rânduit de Domnul, ca să pot vedea eu un spectatcol nocturn, cum nu mai văzusem niciodată până atunci şi nici nu mai aveam să văd.

Fratele Simion a început o veghere de noapte, somnul mi-a fugit, ca şi oboseala, şi eram numai ochi şi urechi. După ce s-a rugat în tăcere, a deschis Biblia Braille (pentru nevăzători) şi plimbându-şi degetele pe pagina Bibliei a citit un text, fără glas. Apoi a început să se plimbe înainte şi înapoi prin mijlocul camerei, cu scopul de a medita asupra textului citit. În timp ce îl priveam, deodată faţa i s-a luminat de o bucurie sfântă, veniăa din altă lume, şi a căzut în genunchi pentru rugăciune, spre a-I mulţumi Domnului pentru revelaţia din Cuvânt. S-a sculat şi a continuat meditaţia şi plimbarea, şi o noua iluminare a feţei l-a făcut să cadă din nou în gennuchi. Acest lucru s-a întâmplat de mai multe ori… Totul s-a petrecut în linişte şi tăcere deplină. A urmat ultima plimbare, când cu o voce domoală a început să cânte cântarea:

„La miezul nopţii va veni, Isus, cu pas domol
Şi vai de cel ce-I va găsi pierdut cu suflet gol;
O lumea asta de nevoi cum a orbit acum,
Crezând că lumea de apoi a-ntârziat pe drum.
Fieştecare-n drumul lui să-şi pună-al vietţi gând,
Ca să-l arate Domnului, când va veni curând.
Din somn treziţi-vă, sculaţi, căci vă pândesc dureri;
Şi unul pe-altul vă-ndemnaţi la sfinte privegheri.
Deci suflete, fii gata, treaz, o clipă nu dormi,
Căci trece Mirele chiar azi şi daru-ţi vei primi.
Venirea Lui s-apropiat să treacă judecând.
O, suflet, ţine-te curat, căci poţi cădea oricând.

N-am cuvinte să exprim ce impresie profundă a făcut asupra mea acest serviciu de noapte la care am fost singurul martor de pe pământ, dar sunt convins că a fost un spectacol vrednic şi de fiinţele înalte din cer (Efeseni 3: 10; 1 Petru 1 :12). Deşi ştiam această cântare de mic copil şi o cântam şi eu adesea cu adunarea, de data aceasta era cu totul nouă şi gândurile cuprinse în ea mi-au răscolit toată fiinţa cu o teamă sfântă şi dor de aşteptare a venirii Mirelui Ceresc, Domnul Isus Hristos. În veci să fie mărit Numele Lui! Târziu de tot am adormit şi eu. Dimineaţa m-am trezit din somn, în timp ce fratele Simion citea, cu voce tare, cuvintele din Evanghelia după Matei la capitolul 3:10-12: “Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci, orice pom care nu face roadă bună va fi tăiat şi aruncat în foc. Cât despre mine, eu vă botez cu apa „spre pocăinţă, – dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine, eu nu sunt vrednic să-I duc încălţămintele. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc. Acela îşi are lopata în mână, îşi va curăţi cu desăvârşire aria şi îşi va strânge grâul în grânar, dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge.”

Dimineaţa, după micul dejun, am împărtăşit împreună multe lucruri cu fratele Simion şi familia gazdă. Printre altele am înţeles că fratele Simion iubea cărţile. Obişnuia să cumpere câte o carte bună, spirituală, pe care i-o dăruia aceluia care voia să i-o citească. Avea o memorie fenomenală. Putea să redea toată cartea după o singură lectură. De asemenea, aveam să iau cunoştinţă de faptul că pe genunchii lui erau nişte bătături groase în piele, datorită deselor sale îngenunchieri, cum văzusem şi eu în noaptea de veghe.

În cele ce urmează, doresc să amintesc şi unele experienţe unice din viaţa fratelui Simion Orbul, vrednice de slava lui Dumnezeu. Fiind iubit de fraţi, era invitat în diferite adunări pentru a vesti Cuvântul lui Dumnezeu. De fiecare dată, câte un frate îi slujea de călăuză şi ajutor. Iarna, pe când trebuia să treacă peste un munte, ca să ajungă într-o comună unde era aşteptat, drumul prin zăpada mare era anevoios de străbătut. Deodată, ajunşi într-un luminiş de pădure, sus pe munte, în drumul lor a apărut o haită de lupi, care veneau înspre ei. Fratele însoţitor care a zărit lupii a strigat: Vai, frate Simioane, ce ne facem? Suntem în pericol, o haită de lupi vine spre noi. Fratele Simion i-a spus plin de linişte: Caută şi te salvează într-un copac din apropiere şi eu am să mă rog Domnului pentru protecţie şi izbăvire. Grăbeşte-te! Desigur, nu i-a fost uşor fratelui însoţitor să-I lase singur în faţa lupilor flămânzi, dar la insistenţa fratelui Simion s-a căţărat într-un copac, de unde privea plin de teamă la ce anume avea să se întâmple. Fratele Simion a îngenunchiat în zăpadă şi a început să se roage pentru intervenţia Domnului cu îngerii Lui. La o anumită distanţă de ei, ca la o comandă, lupii s-au oprit, cu privirile aţintite la omul îngenunchiat din faţa lor, şi ca la o nouă comandă venită de sus, au luat-o în altă direcţie… Vă puteţi închipui ce judecată a venit în conştiinţa însoţitorului, care a fost spectator la minunea credinţei trăită de fratele Simion, cât şi ruşinea pentru necredinţa Iui, că a căutat să se salvaze în copac.

Această experienţă mă duce cu gândul la slujitorul lui Elisei, care văzând cetatea înconjurată de armatele siriene, a strigat: “Ah, Domnul meu, ce vom face?” (2 Împăraţi 6:15). Necredinţa vede trupele siriene. Credinţa vede tot muntele plin de cai şi care de foc în jurul lui Elisei. Credinţa dă ochi pentru lumea invizibilă în care tronează Dumnezeu.

O altă mărturie rămasă în memoria celor care l-au iubit pe fratele Simion Orbul a fost aceea petrecută în judeţul Arad, prin anul 1955. În timpul acela a fost găzduit în satul Fibiş la familia Henţ. Fratele Henţ, care era un bun credincios, împreună cu soţia lui, i-au folosit de călăuză în drumurile misionare la Arad şi în judeţ. Cu acea ocazie, fratele Simion a avut o descoperire dumnezeiască. Într-o dimineaţă, spune gazdei: “Frate Henţ, pune-ţi casa în rânduială, căci Domnul mi-a descoperit că eu şi cu tine vom pleca foarte curând acasă, pentru a fi pururea cu Domnul!!!” Fratele gazdă nu înţelegea ce va să zică această veste zguduitoare. Era un bărbat voinic şi nu suferea de nici o boală. Nu era la orizont nimic care să facă plauzibilă o asemenea prezicere şi nici în cazul fratelui Simion nu era o situaţie care să indice un astfel de sfârşit inopinat. Dar omul lui Dumnezeu a ţinut să repete ce-i spusese, şi anume: “Pune-ţi casa în rânduială, căci eu şi tu vom pleca foarte curând acasă, pentru a fi pururea cu Domnul!” Şi, au sosit cu trenul amândoi în gara oraşului Arad, urmând să facă transbordare spre Chişineu-Criş. Pentru câteva minute, fratele Henţ l-a lăsat pe peronul gării pe fratele Simion Orbul singur, având o problemă de rezolvat. Gara din Arad este foarte mare şi cu un peron larg. Îl ştia pe fratele Simion în siguranţă deplină. Între timp, pe peron s-a făcut multă mişcare de călători şi mulţimea l-a îmbulzit încoace şi încolo, până a ajuns prea aproape de linia întâi. La întoarcerea pe peron, fratele Henţ îl găseşte pe cel iubit, căruia i-a slujit de gazdă şi de călăuză, accidentat mortal de o locomotivă care făcea manevră pe linia întâi. Îndurerat peste măsură de mult de acest eveniment tragic, fratele Henţ nu a mai vorbit cu nimeni nimic. Şi-a pierdut graiul. Ce se ştie este ca înmormântarea fratelui Simion Orbul a avut loc la Arad, un mare centru spiritual frăţesc creştin, unde sute de credincioşi au ţinut să însoţească cortegiul funerar, slăvindu-L pe Domnul. Evenimentul avea să zguduie şi să răscolească multe conştiinţe de oameni, care se întrebau: “De ce aşa?”

Fratele Henţ nu şi-a mai revenit din şocul iniţial şi o săptămână mai târziu a murit în spitalul din Lipova, fără să-şi fi recăpătat graiul, spre durerea familiei şi a soţiei lui iubite, dar cu mângăierea în inimi că sluga şi gazda, ca şi maestrul lui, au avut parte de un sfârşit bun în lucrarea lui Dumnezeu, atingând ţelul în Hristos Isus, Domnul şi Mântuitorul nostru. Gloria întreagă este a Lui şi bucuria slujirii este a robilor Lui.

***

Sursa: Istoria unui rob al lui Hristos, pag. 1-10

https://vesteabuna.files.wordpress.com/2011/11/istoria-unui-rob-a-lui-hristos.pdf

Leave a comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.