Netăcere

Poate ar fi mai bine să tac, să nu spun

Gândului meu să se-opreacă în drum.

Să-l las să se ducă, să spere, să plângă,

Să nu aducă niciodată tristeţea în luncă.

Dar toamna nu-i modru să nu îl ajungă!

Chipuri de oameni tresar în privire,

Şi tac…

Vreau să mai uit şi să duc povara cea dulce

Împletind-o cu speranţa cerească ce curmă

Tristeţea în iz poetic şi naşte izvorul

De versuri, de dragoste, chemare şi rugă.

Poate ar fi mai bine să uit, să nu iubesc

Ignoranţii celor mai sacre poveşti.

Dar în buze, cuvinte şi glas am pecetea

Unor flăcări venite din astre, cereşti.

Ce-ndoiala şi teama mereu o topesc…

Şi nu tac..

.

  Simfonia vieţii

Versul ţese cu fuiorul, azi o muzică mai vie

Parcă viaţa-ntreagă pare doar o scurtă parodie.

E atâta pace-n stihul bucuriilor din astre

Că şi pânza de iubire e mai albă, mai albastră.

Chiar oftând culoarea lunii nu se schimbă…

Noaptea tot aşa păleşte-n faţa zorilor de ziuă.

Şoapta sacră ce colindă ochii, buzele, făptura

E ca zâna din poveste ce-ţi aduce mângâierea.

Şi cu haina luminoasă, versul îmbrăcat arată,

Ca un Făt Frumos cu vise şi cu trenă diafană.

Şi cu gingăşie bate la o uşă de poet

Ca să-l facă autorul unui nou portret.

Şi să-nchege împreună simfonia cea mai dragă…

Să vestească-ntruna viaţa şi a ei veşnică paradă.

.