Fericirile (1)

„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!”

Evanghelia lui Matei, 5. 3

.

Cine ar crede că doi iluștri gânditori atei,  Voltaire și Bertrand Russell,  metidând la esența vieții și  căutând să identifice  scopul vieții omului,  ambii au conchis în mod surprinzător vis-a-vis de existența lui Dumnezeu:

Dacă Dumnezeu nu ar exista, El ar fi trebuit inventat.” (Voltaire)

Până nu te raportezi la Dumnezeu, întrebarea despre scopul vieții nu-și are rostul.” (Bertrand Russell)

.

Ferice de cei săraci în duh

.

Dar nu surprinde pe nimeni dacă afirmi că într-un fel sau altul, omul în general, conștient-inconștient, tânjește și caută fericirea. Dar întrebarea firească este aceasta: Ce este fericirea? Mulți gânditori și filozofi au încercat și au dat diferite definiții, iar oamenii, practic, doar pentru scurt timp se simt fericiți prin împlinirea unor aspirații și nevoi neduhovnicești.

Dar Însuși Creatorul omului, Isus Dumnezeu, în “Predica de pe munte” s-a ocupat îndeaproape de acest subiect important pentru viața omului.

Domnul Isus a intrat în amfiteatrul creației Sale, a șezut jos, iar ucenicii Lui s-au apropiat de El. Cuvintele Sale sunt esențiale, iar evanghelistul Matei nu aduce nimic de la el, lăsându-le așa cum au fost spuse în simplitatea lor profundă, curățite de orice zgură.(Matei 5)

Învățătura Domnului Isus despre fericire este atât de profundă și de neaccesibilă firii omenești, încât filozofii secolelor n-au reușit să identifice aceeași concepție dătătoare de speranță. Domnul Isus vine și vorbește despre o fericire pe care nu mulți oameni ar dori s-o aibă.

Evanghelia este o veste bună, dar nu este populară. Fericirea este dezideratul, însă majoritatea resping calea care le-o asigură.

Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!

Vine Cel care cunoaște adevărul (și toate lucrurile) și prezintă oamenilor soluția la cea mai importantă problemă a vieții: fericirea.  Această nevoie o are orice om, fiecare tinde spre acea stare a fericirii.

Domnul Isus nu prezintă două sau mai multe opțiuni, ci doar una. Nu ai cum alege altceva. Și oamenii resping calea și soluția oferită, ei nu acceptă fericirea în contextul sărăciei. Cum, să fii fericit în sărăcie? Fericit într-un spital, neputincios, și alții să te hrănească? A, nu, asta e prea de tot!

Homer (cca 850 î.Hr., poetul grec care a scris Iliada și Odiseea), spune că fericirea zeilor transcede timpul. Același cuvânt îl găsim și în definiția dată de Isus: „Ferice de cei săraci în duh“. Fericirea de care vorbește Isus depășește tot ce-și poate imagina omul, lumea, oricare ar fi ea, depășește orice imaginație, transcede cultura, timpul, sănătatea, lucrurile, lipsurile, tot.  De aceea, ea nu a putut fi imaginată de nici unul din marii filozofi ai lumii, căci întrece orice închipuire a omului.

Fericirea se identifică, de fapt, cu a avea favoarea lui Dumnezeu, binecuvântarea Sa.
Fără a avea lumina care vine de sus, din cer de la Dumnezeu, nimeni nu ar putea crede  și nu ar dori sărăcia, din care să vină fericrea!

Sărăcia pământească nu e o virtute. Însă nu vorbim de sărăcia socială, nu vorbim de fapt despre sărăcia de lucruri. Sintagma “sărăcia în duh” sau “Ferice de cei săraci în duh” nu e o calitate și nici o valoare în ochii noștri firești. Această expresie, acest adevăr transcede lumea aceasta, trece dincolo de ceea ce se vede, dincolo de simțuri sau de priceperea umană.

Nu e vorba însă de o stare care s-ar putea obține prin educație, sau prin învățare, omul nu poate deprinde (îmbrățișa) starea de har de care vorbim pe cale firească (lumească, omenească) și nici nu se transmite genetic.

Conceptul acesta și trăsăturile sale intră în ființa umană prin lucrarea Duhului Sfânt în viața omului. Această stare de fericire, de sărăcie în duh, nu este rezultatul eforturilor noastre, personale, ci este un rezultat al întâlnirii cu Domnul Isus Hristos, de așa manieră, că tinde a fi o realitate în viața credinciosului vorbele apostolului Pavel: “trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine

Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” (Galateni, 2.20)

Această fericire ne mută într-un alt mediu,  în care nu avem de-a face cu materia sau cu lucrurile din societatea și din lumea aceasta.

Domnul Isus deschide un drum, El ne descoperă o cale a fericirii pe care însă omul firesc nu dorește să meargă.

Poate știți povestea unei familii plecate în vacanță, undeva departe de civilizație și lume,  fără telefon, la o relaxare și desprindere totală de lume. Au luat însă un puzzle, mare,  de cca 1.000 de piese. Când a venit timpul să umple acel puzzel  cu piesele din cutie,  au început să lucreze din greu, căutând să găsească mereu piesa potrivită … Dar au întâmpinat mari dificultăți cu această activitate  care s-a dovedit chiar imposibilă după un timp de căutări  și … nepotriviri. Omul  enervat de nepotrivirea pieselor, a trântit cutia lovind-o de  colțul scaunului de camping, când, din ea au mai căzut câteva piese… Și, obiectul disconfortului, dintr-oadată, a devenit cel al confortului!

Tot așa este și cu viața aceasta, punând piesele de puzzel împreună, ni se deschid ochii și vedem imaginea … fericirii.  Este vorba despre o fericire care vine dinafara noastră, înăuntrul ființei.

Însă nu vorbim de acea fericire efemeră care ne vizitează când și când, funcție de întâmplările răzlețe din viața cotidiană: M-a lăudat șefu – sunt fericit; Mi-a spus soția “te iubesc” – sunt fericit; Am reușit la un examen, mi-a ieșit bine o lucrare – sunt fericit. Nu despre această fericire, care vine dinăuntru spre afară, este vorba aici.

Aici intervine un principiu definit astfel: paharul care trebuie să-l umpli, trebuie ca mai întâi să fie gol. Principiul golirii mai întâi. Golirea devine primordială.

Aici nu se mai potrivește expresia “la noi era așa”, “ne-am obișnuit așa”. Și asta îmi aduce aminte din nou de apostolul Pavel care spune:  “Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” (2 Corinteni, 5.17)

Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Şi a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate.”” (Apocalipsa, 21.5)

Cu alte cuvinte: Ferice de cei ce știu să se golescă.
.                       Ferice de cei ce pot să se golescă.

Să ajungi la o sărăcie deplină, lucie, să nu ai nimic, să fii deplin conștient de goliciunea și golirea ta. Dar să nu fii însă complexat, cum sunt cei din lume într-o stare de sărăcie, ci … fericit! Fericit că ceea ce te umple și te face fericit este Hristos. Glorie Domnului!

Să ne golim de lucrurile care ne dau o identitate personală, cu care firea omului se  mândrește.

Să călcăm pe urmele lui Pavel care, deși fusese  cineva – evreu din evrei, cetățean roman, tăiat împrejur, școlat la cea mai înaltă Universitate, cu celebrul Gamaliel, un fariseu de frunte, un rabin –, le-a considerat un gunoi, o frână în calea cunoașterii lui Hristos și a învierii Lui în viața sa.

Socrate, filozofic a înțeles ceva mai mult, a mai făcut un pas mergând mai departe decât Homer, declarând nu atât sărăcia, cât neputința omului: “Atât știu că nu știu nimic”.

Trebuie să le socotim pe toate ca pe un nimic, un gunoi care trebuie aruncat în foc.  Să ajungem în punctul în care Iov a zis: „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.”  (Iov, 42.5-6)

Moise, cel care era un prinț adoptiv al Egiptului și avea toată știința vremii, de acolo, n-a putut face mare lucru pentru poporul Israel al cărui fiu era. Nici când l-a ales Dumnezeu, a simțit că nu este capabil să stea în fruntea poporului Domnului și i-a zis lui Dumnezeu:

Cine sunt eu, ca să mă duc la faraon şi să scot din Egipt pe copiii lui Israel?” […] Moise a zis: „Ah! Doamne, trimite pe cine vei vrea să trimiţi.”(Exod, 3.11; 4.13)

Nu știm cât de repede a înțeles Moise că trebuie să se golească, dar a înțeles și s-a lăsat îndrumat de Dumnezeu și a stat 40 de ani în pustie, la oi, cu familia sa, și după ce s-a golit de toată învățătura lumească și s-a sărăcit în duh, Dumnezeu l-a putut folosi, ajungând să stea față în față cu Domnul lui, din Mâna Căruia a primit Tablele Legii.

Timpul scurtându-se, apotolul Pavel a rămas 14 ani în Arabia până ce L-a școlat Însuși Domnul care l-a ales,  și abia apoi a intrat în marea lucrare la care a fost chemat.

În paranteză fie spus, astăzi creștinii evanghelici nu ies bine din apa botezului și se simt și se cred egali și buni lucrători,  asemenea celor din gura cărora au primit Evanghelia mântuirii.

Un om firesc nu poate fi sărac în duh, oricât și-ar da silința pentru asta. Evanghelia, este într-adevăr o veste bună, dar ea nu este confortabilă, de aceea o și resping oamenii atât de ușor. Omul nu se simte confortabil cu ceea ce spune ea, căci are un cuvânt viu și lucrător “ mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii. Nicio făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face.” (Evrei, 4.12-13).

Oamenii vor să se creadă despre ei că sunt așa cum își joacă ei rolul pe scena lumii (acasă, în stradă, la serviciu, în biserică, în lume). Ne-am pus  masca  unui caracter care ne convine și căutăm să imităm a fi aidoma măștii, însă Dumnezeu ne cunoaște și ne străpunge și ne cioplește prin cuvântul adevărului Său și prin puterea Duhului Sfânt.
Cert e că nu vrem din fire să ne schimbăm, ne iubim sinele și, fiindcă ne place a primi laude și aprecierea celor din jur, nu ne arătăm toată hidoșenia caracterului omului firesc din noi.

Chiar, de ce nu ne lăudăm cu slăbiciunile noastre, pentru ca puterea Lui Dumnezeu și harul Lui să lucreze în noi desăvârșirea?

Omul păcător nu se simte confortabil cu ceea ce spune Evanghelia Sa, cuvântul Sfânt, iar credinciosul duhovnicesc (sărac în duh) nu se simte confortabil cu ceea ce se spune și ceea ce este în lume.

Să înțelegem acest adevăr fundamental: trebuie să avem parte de prima fericire (săraci în duh) pentru a le putea avea și pe celelalte fericiri de care vorbește Domnul Isus în Predica de pe munte.

A fi sărac în duh, înseamnă smerenie, un duh smerit, un om golit de eul său; nu-i o pioșenie de duminica, ci ea trebuie  să fie și este, o stare permanentă care vine dintr-o relație personală și  directă cu Dumnezeu. Trupul lui Hristos, biserica Sa, este săracă în duh. Schimbarea o face Duhul Sfânt, care ia din ce e al lui Hristos și pune în credincios.

Poate ne ajută dacă ne gândim la maica Tereza care s-a golit de ceea ce este lumesc și a iubit ca și Hristos;  sau la Richard Wurmbrand care a dorit ceea ce dorea Hristos și și-a dorit a mai intra pentru un timp în închisoare, în deceniul ’60 când terorea comunistă atinsese apogeul, din iubire pentru Domnul și semenii săi.

La fel,  e de ajutor o întâmplare  din familia  lui Richard Wurmbrand, povestită chiar de acesta.  Soția sa, Sabina, fusese  și ea închisă de comuniști. Nu doar închisă, ci  zdrobită crunt de către securitate, care au umilit-o și batjocorit-o grozav.  După ce ieșiseră amândoi din închisoare, deci după o vreme, într-o noapte în casa lor din București  ajunsese, fără să bănuiască nimic,  securistul care îi maltratase soția. Evanghelistul i-a adus la cunoștință nu osânda de care era vrednic, ci iubirea lui Isus pentru omul păcătos și nespus de rău. Ba mai mult, acesta mirându-se și nevenindu-i să creadă că ar putea cineva să-și dea viața pentru un criminal, Wurmbrand i-a spus:

Pentru ați demonstra că se poate, că Dumnezeu iartă și schimbă oamenii, din răi El îi transformă în oameni iubitori asemeni Lui, o voi trezi pe soția mea care doarme în camera de alături. Tu nu știi cine e ea, dar eu știu cine ești tu. Tu ești cel care a batjocorit-o și a chinuit-o pe soția mea. Dar uite, ai să vezi cum este cu un om schimbat. O voi trezi pe neavstă-mea, îi voi spune cine ești, călăul ei, iar ea nu va zice nimic rău, se va scula și-ți va pregăti ce are mai bun de mâncare.

Exact așa s-au petrecut lucrurile, Sabina a fost trezită,  Richard i-a spus “Acest om e cel care te-a batjocorit și chinuit”, însă ea a fost zâmbitoare și l-a servit cu mâncare și iubire. Exact așa procedează Dumnezeu cu omul păcătos, oricare ar fi el (Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava Lui – Romani, 3.23)

Mândria e cel mai mare dușman al omului, o stare opusă omului sărac în duh. Lucifer, nu doar că a trecut prin starea de mândrie, dar i-a adus și căderea. Mândria merge înaintea căderii și pieirii celui care o iubește.

Trebuie să ne golim de noi înșine și să depindem întru-totul de Dumnezeu. Să ajungem a spune că nu avem cu ce ne lăuda (cu joburile și realizările “noastre”), decât cu harul lui Hristos care lucrează în și prin noi.

Doar dacă ești sărac în duh, a ta este împărăția cerurilor!
Să ne golim de sinele nostru și de această lume. Este primul lucru de care avem nevoie. Ca și creștini, trebuie să dorim să fim ca și Domnul nostru. Și asta trebuie să se vadă în viața noastră, să fie ceva evident. Noi nu avem toate răspunsurile, Dumnezeu le știe însă, iar Hristosul din noi trebuie să se vadă tot mai mult, El, nu eul nostru.

Isus a murit  pentru noi, ca noi să avem valoare, El “S-a sărăcit” pe Sine  pentru a îmbogăți pe mulți. Să ne dea Domnul sărăcie în duh.  Să fii Tu, Doamne, totul în toți (creștinii), iar noi să fim nimic.

Să nu mai umblăm cum umblam mai înainte, să nu mai gândim ca odinioară când mergeam după duhul lumii. Să fiu un om care primește laptele duhovnicesc, dar și hrana tare de la Domnul Dumnezeu. “N-am nimic în stăpânire, Domnul e Stăpânul meu; vreau să fiu cu El iîntruna, ca să ÎL servesc mereu.

În Predica de pe munte, nu sunt principii și legi sociale. Domnul Isus vine și caracterizează omul duhovnicesc din perspectiva unor trăsături care trebuie să se regăsească în cel credincios. Acestea l-au caracterizat pe Însuși Domnul Isus. Nici El nu a făcut voia Sa, ci pe aceea a Tatălui. Isus n-a făcut nimic de la Sine, a făcut ce L-a văzut pe Tatăl că face, nu și-a plăcut Sieși, ci Tatălui.

Doamne, fericește-ne să Te cunoaștem pe Tine cu adevărat, să avem acea sărăcie care îmbogățește. Căci când sunt slab, atunci sunt tare. (2 Corinteni, 12.10)

Ce înseamnă pentru tine să fii sărac în duh?

Doamne, Te rog ajută-mă să fiu golit de mine!
Doamne, Te rog îmbracă-mă cu Tine, cu smerenie.

Pocăiți-vă căci împărăția cerurilor este aproape!” Amin.

Advertisements

One thought on “Fericirile (1)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.