“După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă.“

Iacov, 2.26

.

“Vorbiți între voi...”

.

Cum explicăm că nu putem vorbi ușor între noi. Și că nu putem împlini prea bine nici această cerință adusă prin apostolul Pavel:

“Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului. Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl, pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos. Supuneţi-vă unii altora în frica lui Hristos.” (Efeseni, 5.19-21)

Trebuie să spunem adevărul din inimă, dar nu prea o facem, acolo unde implică sinceritatea atitudinii, dintre frate și frate. Dar nu vorbim nici cum ne cere Cuvântul, nu mulțumim totdeauna și pentru toate lucrurile și nu ne supunem unii altora în frica lui Hristos. (Doamne ai milă, de mine, păcătosul!)

Teoria ca teoria, dar practica ne omoară. Evanghelicii, cu toții cunoaștem Biblia. Asta este foarte bine, dar numai atunci când se merge mai departe în împlinirea poruncii Domnului:

“Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi şi nu se aşază pe scaunul celor batjocoritori! Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui!” (Psalmul, 1.1-2)

Dacă citim și cugetăm zi și noapte la Legea Domnului, ca s-o împlinim, e bine, nu doar ca să cunoaștem pentru a ne afirma mai bine eul și a ne contrazice unii pe alții.

Dar constatăm că nu este sinceritate între frați, nu se spune adevărul din inimă, suntem plini de fățărnicie și de mândrie. Nu dorim și nu ne slujim unii pe alții în dragoste. Și nici nu trecem mai departe cu iubirea de frați, la iubirea de oameni.

Ceea ce ne lipsește e ceva fundamental. Am putea spune că Duhul Sfânt, fie că suntem penticostali, fie că suntem baptiști, fie de la  alte culte și denominațiuni creștine. Dar trebuie să o spunem clar, ceea ce este grav este că nu mai este în noi frica de Dumnezeu. Nu mai avem acea teamă sfântă care să ne modeleze viața și s-o ghideze pe un drum al evlaviei și al credinței.

Nu ne mai temem (de nimic). Harul Domnului credem că le rezolvă pe toate, orice am face noi. Dar nu e așa. Cum ortodocși sunt criticați de noi, pe bună dreptate, și ei ne critică pe noi, pe bună dreptate. Fiecare zice despre celălalt că răstălmăcește Scriptura. Cât despre noi, nu criticăm credincioșii de rând, ci pe cei care zic că știu ce fac, că cunosc voia Domnului (preoțimea). Iar noi am ajuns cu toții preoți, de aceea suntem cu toții în aceeași găleată a fățărniciei. La ortodocși sunt preoții și cei care s-au ridicat la nivelul lor de cunoaștere. Și s-au tot ridicat și dintre enoriașii lor la un grad mai înalt de cunoaștere.

“Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan, 17.3)

Dar, dacă cunoaștem cuvântul lui Dumnezeu, într-un fel firesc, credem că Îl cunoaștem pe Dumnezeu și pe Domnul Isus. Ceea ce este fals. Nici chiar o înțelegere aprofundată a Scripturilor Sfinte (Biblia), nu atrage după sine cunoașterea lui Dumnezeu. Cunoașterea se împlinește printr-o trăire în ascultare și încredere în Dumnezeu. Căci se adeverește cu noi ce a spus apostolul Iacov:

“Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci; dar şi dracii cred… şi se înfioară! Vrei, dar, să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zadarnică?
Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar?  Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s-a socotit ca neprihănire”; şi el a fost numit „prietenul lui Dumnezeu.”
Vedeţi, dar, că omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţă.Tot aşa, curva Rahav: n-a fost socotită şi ea neprihănită prin fapte, când a găzduit pe soli şi i-a scos afară pe altă cale?
 După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă.” (Iacov, 2.19-26)

Se pare că am ajuns mai rău ca fariseii de care și cu care vorbea Domnul Isus: “Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” (Matei. 5.20)

Ceea ce critică ortodocșii la protestanți este că noi privim și tratam chestiunea mântuirii și a vieții veșnice ca o problemă de har ieftin, la îndemâna oricui care declară că crede, bazat pe cuvântul Bibliei.

Ce te împiedecă să fii mântuit? Necredința! Da, necredința împiedecă omul să nu aibă viața promisă prin Jertfa răscumpărătoare a lui Isus Hristos de la Golgota.

Dar cum stăm vis-a-vis de cele scrise și pretinse de Epistola lui Iacov? Credința fără fapte este moartă. Aici este o mare nepotrivire între oglinda cu viața noastră de zi cu zi și oglinda cuvântului lui Dumnezeu. Suntem noi sfinți în toată purtarea nostră cum cere apostolul?

“Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte.” (2 Petru, 1.3-4)

Înțelegem noi ce citim? Credem că despre noi e vorba, că ne-am făcut părtași firii dumezeiești? Dar cum rămâne cu partea care condiționează asta: “după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte.”

 Cum am fugit noi de stricăciunea care este în lume prin pofte?

“De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa;  cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni.” (2 Petru, 1.5-7)

Înțelegem noi bine care sunt pretențiile, care sunt roadele Duhului Sfânt, cu care ne lăudăm că locuiește în templul trupului nostru?

Avem credință și avem faptele credinței?

Avem faptele și avem cunoștința care vine de sus, ca  urmare a faptelor în care trebuie să umblăm?

Avem înfrânarea care se impune în urma cunoștinței primite și  răbdarea necesară care ne poate da evlavia și dragostea de frați și de oameni?

Pe scurtătura,  înțelegem noi că faptele credinței ne conduc la o stare de evlavie și de prigonire? Suntem noi pe această cale și scară pe care putem să începem a urca spre Cer sau căutăm o poartă mai largă să fim cu grămada lumii?

Suntem ieșiți din mijlocul lumii, separați de lume și de poftele ei, sau avem doar teologia cunoașterii și o dorință și o amăgire, deoarece dragostea lui Dumnezeu nu a fost turnată în inimile noastre pentru că suntem plini de o nădejde înșelătoare?

Doamne, Te rog, vezi dacă sunt pe o cale rea, și du-mă pe calea veșniciei!

Doamne, Te rog, ajută-mă să am frică de Dumnezeu! Amin

http://www.youtube.com/watch?v=GkjNhSggc9o