Lazar Andrei: Darurile Duhului Sfânt – Continuitate VS. Cesaționism – ARMONIA MAGAZINE

Darurile Duhului Sfânt – continuitatea lor și cesaționismul

Ceea ce prezintă Biblia despre Duhul Sfânt în Noul Testament este faptul că El vine în viața creștinilor, însoțit de darurile Duhului Sfânt. Aceste daruri sunt manifestate în viața ucenicilor Lui Isus în întreg Noul Testament. Prin urmare, întrebarea care se pune, este dacă aceste daruri se manifestă și astăzi, în același fel cum au făcut-o în acea perioadă.

O anumită învățătură pretinde că darurile nu mai au în ziua de astăzi aceleași manifestări. Această învățătură a ajuns să se numească „Cesaționism”.

În continuare, se vor analiza argumentele aduse împotriva continuității acestor daruri și se va realiza o argumentare strict Biblică, contra acestor tipuri de învățături eronate. Pentru a avea o credință corectă și o căutare a acestor daruri, trebuie răspuns la această întrebare: Mai sunt darurile Duhului Sfânt existente și astăzi în Biserica Lui Hristos?

Acest „curent” prezent în Biserica Lui Isus Hristos, transliterat din limba engleză (eng. „cessationism”) cu numele de Cesaționism, pretinde că Darurile Duhului Sfânt nu se mai manifestă în ziua de astăzi, la fel ca în perioada primilor Apostoli. Această doctrină răstălmăcește învățăturile Biblice, prin a rupe anumite texte din contextul în care au fost scrise.

Pentru a rămâne la o înțelegere simplă și Biblică, trebuie ca analiza și argumentele să fie aduse strict din Biblie. Pentru a dezasambla acest subiect și a-l reîntregi corespunzător, trebuie analizate textele specifice, care susțin aceste învățături.

Cel mai favorabil pasaj Biblic, pentru a susține această doctrină este cel din Prima Epistolă către Corinteni, capitolul 13, cu versetele de la 8 la 13, în care Apostolul Pavel spune că darurile Duhului Sfânt, pe care le-a enumerat în capitolul 12, vor avea un moment în care nu vor mai exista. Acest moment, în care darurile vor înceta este argumentat că a avut loc, când Biblia a fost finalizată și când învățătura Apostolică, și semnele prin care ea se distingea, au fost finalizate și puse cap la cap în Noul Testament.

Prin urmare, argumentul casaționist este că având scrierile Apostolilor, nu mai este nevoie de darurile Duhului Sfânt, care aduc individului, ce operează cu ele, doar părți dintr-un întreg, pentru că acest întreg a fost primit pe deplin și făcut desăvârșit prin scrierile Apostolilor din Noul Testament. Așadar, nu doar darurile ci și chemările de apostoli, profeți, cei care au darul profeției, al vorbirii în felurite limbi și al tălmăcirilor nu mai sunt date de către Dumnezeu pentru că ele au fost date pentru o perioadă, până aceștia și-au îndeplinit misiunea lor, de a aduce cunoașterea de la Dumnezeu către Biserică.

Analizând lista darurilor spirituale enumerate de Apostolul Pavel, se poate înțelege că această doctrină casaționistă elimină doar darurile, care au o manifestare supranaturală. Astfel, se pot observa separările acestor daruri în două categorii: cele cu manifestare evident supranaturală și cele fără manifestare supranaturală evidentă (cum ar fi înțelepciunea sau darul cârmuirilor sau al ajutorărilor).

Această învățătură cesaționistă pornește de la premisa că Biblia și nașterea din nou sunt suficiente creștinului, în umblarea lui ca ucenic al Lui Isus Hristos, pe acest pământ.

În continuare, trebuie analizat unde se mai face referire în Noul Testament, la lucruri asemănătoare cu cele de mai sus menționate și unde se pot găsi elemente și învățături, care arată în mod evident continuitatea acestor daruri și a acestor chemări. Primul pasaj, care trebuie analizat este cel în cauză:

Dragostea nu va pieri niciodată.

Prorociile se vor sfârși; limbile vor înceta; cunoștința va avea sfârșit.

Căci cunoaștem în parte și prorocim în parte; dar, când va veni ce este desăvârșit, acest “în parte” se va sfârși.

Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc.

Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea față în față. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaște deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin.

Acum, dar, rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea. [1 Corinteni 13:8-13]

Înțelegând contextul epistolei, se poate vedea că Apostolul Pavel se adresează Bisericii din Corint ca unora, care sunt încă la un nivel firesc și imatur. Această imaturitate îi făcea pe corinteni să se axeze pe ceea ce era „spectaculos” la exterior și nu pe esența a ceea ce este Dumnezeu, adică dragoste și sfințenie. Apostolul Pavel adresează problema păcatelor, a dezbinărilor și a competiției. El încearcă să explice corintenilor, despre darurile Duhului Sfânt și cum ar trebui ele să se desfășoare în cadrul Bisericii. Apostolul Pavel le atrage atenția că lucrurile trebuie făcute cu înțelepciune și smerenie, nu haos, competiție și mândrie.

Capitolul 13 din prima Epistolă către Corinteni arată inutilitatea darurilor, în lipsa dragostei și sfințeniei. Ceva foarte asemănător se vede menționat și de către Isus Hristos în Evanghelie:

Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: “Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: “Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărădelege.” [Matei 7:22, 23]

Astfel, se poate vedea un lucru important pe care Apostolul Pavel dorește să-l transmită în aceste versete, și anume că dragostea trebuie să fie mai presus de orice, ea fiind motivația din spatele căutării și folosirii darurilor.

Având în vedere că epistola era scrisă fără numerotarea capitolelor și a versetelor, trebuie citit și analizat întregul context al epistolei, pentru a avea o înțelegere corectă asupra subiectului. Analizând capitolul precedent și următor, adică 12 si 14, se poate observa că Apostolul Pavel încurajează căutarea și utilizarea darurilor spirituale, scopul lor fiind desăvârșirea Bisericii, un lucru bun și după Voia Lui Dumnezeu, însă toate aceste lucruri trebuie făcute corespunzător.

Fără a intra prea mult în detaliu despre celelalte aspecte, se poate vedea că Apostolul Pavel oferă niște indicii, despre momentul când aceste daruri (și chemări) se vor sfarsi. Momentul când cunoașterea parțială va lua sfârșit este atunci când el, Pavel și toți cititorii vor cunoaște pe Dumnezeu, așa cum sunt cunoscuți de El, adică pe deplin. Pentru a avea „doi martori” al acestui argument, se poate observa același concept folosit în alt loc, în Noul Testament, exprimând același lucru, legat de cunoașterea parțială și cunoașterea deplină:

Preaiubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar știm că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea așa cum este. [1 Ioan 3:2]

Așadar, Apostolul Ioan, în prima sa Epistolă, spune ceva foarte asemănător, legat de o schimbare și de o cunoaștere deplină a Lui Dumnezeu, la momentul venirii Lui. Acest moment este cel în care desăvârșirea umană va fi atinsă pe deplin nu doar parțial, cum este ea în timp ce omul născut din nou este pe Pământ. Această desăvârșire „parțială”, la care și Apostolul Pavel și Apostolul Ioan fac referire, este desăvârșirea completă doar a duhului, care este născut din nou și este una cu Duhul Sfânt:

Dar cine se lipește de Domnul este un singur duh cu El. [1 Corinteni 6:17]

Tot Apostolul Pavel, care afirmă că cei ce sunt în Hristos, sunt desăvârșiți, spune despre el însuși că încă nu a ajuns la desăvârșire:

Nu că am și câștigat premiul sau că am și ajuns desăvârșit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât și eu am fost apucat de Hristos Isus.

Fraților, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea și aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre țintă, pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.

Gândul acesta, dar, să ne însuflețească pe toți care suntem desăvârșiți; și, dacă în vreo privință sunteți de altă părere, Dumnezeu vă va lumina și în această privință. [Filipeni 3:12-15]

La prima vedere, Apostolul Pavel pare că se contrazice, dacă nu se face distincția între desăvârșirea duhului omului, prin nașterea din nou (devenind un om nou – o făptură desăvârșită) și desăvârșirea deplină, care are loc la învierea morților, adică desăvârșirea sufletului și a trupului, moment, în care restaurarea completă a omului este finalizată:

Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toți, dar toți vom fi schimbați, într-o clipă, într-o clipită din ochi, la cea din urmă trâmbiță.

Trâmbița va suna, morții vor învia nesupuși putrezirii, și noi vom fi schimbați. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, și trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire.

Când trupul acesta, supus putrezirii, se va îmbrăca în neputrezire, și trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: “Moartea a fost înghițită de biruință. [1 Corinteni 15:51-54]

Prin urmare, se poate conclude în mod sigur, că momentul la care Apostolul Pavel face referire, că aceste daruri se vor sfârși, va fi sfârșitul lumii. Până la acel moment, oamenii născuți din nou, „cunosc în parte” datorită limitărilor, care sunt încă impuse peste oamenii Lui Dumnezeu, care deși sunt sfințiți și duhovnicești, darurile Duhului Sfânt încă sunt o nevoie indispensabilă pentru ei.

Este evident că aceste daruri vor fi inexistente în eternitate pentru că atunci totul va fi desăvârșit, ne mai existând bariera firii pământești și a materiei, care separă omul născut din nou, într o anumită măsură, de eternitatea din care acum face parte la nivel duhovnicesc.

Dragostea este singurul lucru, care mai rămâne în eternitate, pentru că nu mai este nevoie de revelație, descoperire, zidire personală și a Bisericii, profeție, înțelepciune în decizii și în cârmuire, vindecare și eliberare, tălmăcire, credință și nădejde. Singurul lucru, pe care Duhul Sfânt îl face aici în oameni, ce va continua în eternitate, este dragostea.

Aceasta este interpretarea corectă, a ceea ce Apostolul Pavel dorește să spună.

Se poate vedea o strânsă legătură, între ceea ce spune el și ceea ce spune Domnul Isus Hristos în Evanghelii despre cei ce cred în El și-L urmează:

Apoi le-a zis: “Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la orice făptură. Cine va crede și se va boteza va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit. Iată semnele care vor însoți pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în

limbi noi; vor lua în mâna șerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; își vor pune mâinile peste bolnavi, și bolnavii se vor însănătoși.” [Marcu 16:15-18]

Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele și mai mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl; [Ioan 14:12]

În aceste două pasaje din Evanghelia lui Marcu și a lui Ioan se vad afirmațiile, pe care Fiul Lui Dumnezeu le face, legate de Puterea Duhului Sfânt, despre cei ce vor crede Cuvântul propovăduit de primii ucenici, trimiși să răspândească Evanghelia. În cartea Faptele Apostolilor se pot urmări cazuri de ucenici și nu doar de apostoli, care au aceleași feluri de experiențe supranaturale, pe care Isus Hristos le promite tuturor celor ce vor crede în El. Astfel de experiențe supranaturale sunt menționate și în Prima Epistolă către Corinteni.

După cum se poate vedea, în Evanghelia lui Ioan, capitolul 14, versetul 12, Isus Hristos specifică că este vorba despre „cine crede” în El. Acel ucenic va face ceea ce a făcut Isus și ceea ce a spus El că poate să facă. Această expresie este întâlnită des în Evanghelia lui Ioan, făcând referință la alte promisiuni, care sunt garantate de către Hristos, tuturor celor ce cred în El, neexistând vreo îndoială de continuitatea acestor promisiuni până în ziua de astăzi:

Isus le-a zis: “Eu sunt Pâinea vieții. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată; și cine crede în Mine nu va înseta niciodată. [Ioan 6:35]

Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine are viață veșnică. [Ioan 6:47] Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” [Ioan 7:38]

Isus i-a zis: “Eu sunt Învierea și Viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?” [Ioan 11:25, 26]

Iar Isus a strigat: “Cine crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe Mine. [Ioan 12:44]

Eu am venit ca să fiu o lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric. [Ioan 12:46]

Aceste promisiuni sunt evident valabile, tuturor celor ce acceptă Adevărul Evangheliei. Aceste promisiuni sunt: împlinirea foamei și a setei spirituale, viața veșnică, râuri de apă vie din inimă, învierea, nemurirea, conexiunea automată cu Tatăl care L-a trimis, ieșirea din întuneric la lumină. Dacă aceste promisiuni aparțin Evangheliei până în ziua de astăzi, de ce celelalte menționate în Evanghelia lui Marcu și a lui Ioan nu ar mai exista? Se schimbă Dumnezeu?

Isus Hristos este același ieri și azi și în veci! [Evrei 13:8]

orice ni se dă bun și orice dar desăvârșit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare. [Iacov 1:17]

Așadar, Biblia nu indică direct, absolut niciun motiv pentru care Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, nu ar mai acționa în același fel, cum a acționat la începutul formării Bisericii.

Dumnezeu dorește să lucreze prin copiii Lui aici pe Pământ, în același fel în care a lucrat și prin primii creștini. Nu se face vreo diferențiere între creștini, având în vedere că darurile Duhului Sfânt nu sunt limitate strict Apostolilor sau Profeților sau celor care erau în proximitatea celor din Biserica Primară.

După cum se observă în Prima Epistolă către Corinteni, Pavel explică mult rolul și modul în care darurile trebuie folosite. Unul dintre darurile cele mai controversate în ziua de astăzi este vorbirea în alte limbi. Dacă acest dar ar fi fost utilizat strict pentru evanghelizare sau ca semn pentru cei necredincioși, atunci Apostolul Pavel nu ar fi menționat următoarele:

Urmăriți dragostea.

Umblați și după darurile duhovnicești, dar mai ales să prorociți.

În adevăr, cine vorbește în altă limbă nu vorbește oamenilor, ci lui Dumnezeu; căci nimeni nu-l înțelege și, cu duhul, el spune taine.

Cine prorocește, dimpotrivă, vorbește oamenilor, spre zidire, sfătuire și mângâiere. Cine vorbește în altă limbă se zidește pe sine însuși; dar cine prorocește zidește sufletește Biserica.

Aș dori ca toți să vorbiți în alte limbi, dar mai ales să prorociți.

Cine prorocește este mai mare decât cine vorbește în alte limbi; afară numai dacă tălmăcește aceste limbi, pentru ca să capete Biserica zidire sufletească.

În adevăr, fraților, de ce folos v-aș fi eu, dacă aș veni la voi vorbind în alte limbi și dacă cuvântul meu nu v-ar aduce nici descoperire, nici cunoștință, nici prorocie, nici învățătură? Chiar și lucrurile neînsuflețite care dau un sunet, fie un fluier sau o lăută: dacă nu dau sunete deslușite, cine va cunoaște ce se cântă cu fluierul sau cu lăuta?

Și, dacă trâmbița dă un sunet încurcat, cine se va pregăti de luptă?

Tot așa și voi, dacă nu rostiți cu limba o vorbă înțeleasă, cum se va pricepe ce spuneți? Atunci parcă ați vorbi în vânt.

Sunt multe feluri de limbi în lume, totuși niciuna din ele nu este fără sunete înțelese. Dar, dacă nu cunosc înțelesul sunetului, voi fi un străin pentru cel ce vorbește, și cel ce vorbește va fi un străin pentru mine.

Tot așa și voi, fiindcă râvniți după daruri duhovnicești, să căutați să le aveți din belșug, în vederea zidirii sufletești a Bisericii.

De aceea, cine vorbește în altă limbă să se roage să aibă și darul s-o tălmăcească. Fiindcă, dacă mă rog în altă limbă, duhul meu se roagă, dar mintea mea este fără rod. Ce este de făcut atunci?

Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga și cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta și cu mintea.

Altminteri, dacă aduci mulțumiri cu duhul, cum va răspunde “Amin”, la mulțumirile pe care le aduci tu, cel lipsit de daruri, când el nu știe ce spui?

Negreșit, tu mulțumești lui Dumnezeu foarte frumos, dar celălalt nu rămâne zidit sufletește. Mulțumesc lui Dumnezeu că eu vorbesc în alte limbi mai mult decât voi toți. Dar în biserică, voiesc mai bine să spun cinci cuvinte înțelese, ca să învăț și pe alții, decât să spun zece mii de cuvinte în altă limbă.

Fraților, nu fiți copii la minte; ci la răutate fiți prunci; iar la minte fiți oameni mari. În Lege este scris: “Voi vorbi norodului acestuia prin altă limbă și prin buze străine; și nici așa nu Mă vor asculta, zice Domnul.”

Prin urmare, limbile sunt un semn nu pentru cei credincioși, ci pentru cei necredincioși. Prorocia, dimpotrivă, este un semn nu pentru cei necredincioși, ci pentru cei credincioși.

Deci, dacă s-ar aduna toată Biserica la un loc, și toți ar vorbi în alte limbi, și ar intra și din cei fără daruri sau necredincioși, n-ar zice ei că sunteți nebuni?

Dar, dacă toți prorocesc, și intră vreun necredincios sau vreunul fără daruri, el este încredințat de toți, este judecat de toți.

Tainele inimii lui sunt descoperite, așa că va cădea cu fața la pământ, se va închina lui Dumnezeu și va mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru.

Ce este de făcut atunci, fraților?

Când vă adunați laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul, o învățătură, altul, o descoperire, altul, o vorbă în altă limbă, altul, o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească. Dacă sunt unii care vorbesc în altă limbă, să vorbească numai câte doi sau cel mult trei, fiecare la rând; și unul să tălmăcească.

Dacă nu este cine să tălmăcească, să tacă în biserică și să-și vorbească numai lui însuși și lui Dumnezeu.

Cât despre proroci, să vorbească doi sau trei, și ceilalți să judece.

Și, dacă este făcută o descoperire unuia care șade jos, cel dintâi să tacă.

Fiindcă puteți să prorociți toți, dar unul după altul, pentru ca toți să capete învățătură și toți să fie îmbărbătați. [1 Corinteni 14:2, 31]

Având în vedere că pasajul este amplu și încărcat cu multă informație, acesta trebuie analizat în amănunt dar și în corelare cu alte evenimente Biblice, în special cele din Faptele Apostolilor. Se poate observa accentul pus pe vorbirea în limbi și profeție, două din darurile Duhului Sfânt, care fac parte din darurile legate de vorbire. Fără a intra în prea multe detalii, despre care este scopul fiecărui dar, trebuie subliniată esența acestor daruri din acest pasaj.

În Faptele Apostolilor, în exemplele unde este prezentă vorbirea în limbi, mai ales la Cincizecime, se poate argumenta că vorbirea lor era strict direcționată către publicul prezent și că limbile pe care ei le vorbeau erau înțelese de toți ceilalți:

Cum, dar, îi auzim vorbind fiecăruia din noi în limba noastră, în care ne-am născut? [Faptele Apostolilor 2:8]

Corelând acest eveniment de la Cincizecime cu ceea ce descrie Apostolul Pavel în Prima Epistolă către Corinteni, se poate vedea o diferență mare între scopul și modul în care această vorbire în limbi, care venea de la Duhul Sfânt, se manifestă. Apostolul Pavel descrie vorbirea în limbi ca un dar, care se poate manifesta în prezența unor oameni, fără ca ei să înțeleagă ceva, indicând faptul că această rugăciune sau vorbire nu are ca scop transmiterea unui mesaj, unor oameni prezenți, în limba lor natală.

În Faptele Apostolilor se poate observa că nu este nevoie de tălmăcire, așa cum Apostolul Pavel îndeamnă, pentru cei care folosesc acest dar. Momentul în care, cel care folosește darul nu are și tălmăcirea, el este sfătuit să se roage pentru sine însuși, mulțumind frumos Lui Dumnezeu, zidindu-se pe sine, prin rugăciune sau cântare cu duhul.

Dacă Apostolul Pavel face referire la multitudinea limbilor cunoscute de el, ca fiind toate limbi omenești, atunci manifestarea acestora nu ar face pe cei necredincioși sau pe cei fără astfel de daruri duhovnicești, să numească acel eveniment o nebunie. În acea perioadă și în acele zone, limbile vorbite de către oameni nu erau foarte multe. Pavel avea ca limba maternă ebraica sau aramaica, limbi foarte asemănătoare. Vorbea probabil fluent greacă și fiind cetățean roman cu siguranță vorbea și latină. Limba greacă era nativă corintenilor și cu siguranță și limba latină le era familiară și uzuală. Alte limbi întâlnite în acea zonă și cultură probabil erau limbile celtice, care iarăși, erau cunoscute oamenilor din acea zonă, pe lângă diferitele dialecte grecești, macedonene, trace și scite, popoare cu care grecii aveau contact. Prin urmare, Apostolul Pavel cu siguranță nu face referire la o astfel de vorbire, una evidentă, care putea fi cel puțin recunoscută dacă nu înțeleasă. Astfel, se poate înțelege în alt mod pasajul, pe care tot el îl spune:

Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești, și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. [1 Corinteni 13:1]

Din moment ce, Apostolul Pavel spune că vorbește în mai multe limbi și acestea îi lasă mintea fără rod, aducând rod cu duhul, este evident că și el avea vorbire în limbi pentru zidire personală, la care avea nevoie de tălmăcire de la Duhul Sfânt. Având tălmăcirea, și el cu mintea făcea aceleași cereri, întărind rugăciunile Duhului Sfânt, care se ruga prin el:

Fiindcă, dacă mă rog în altă limbă, duhul meu se roagă, dar mintea mea este fără rod. Ce este de făcut atunci?

Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga și cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta și cu mintea. [1 Corinteni 14:14, 15]

Aceeași idee o vedem transmisă, tot de către el în alt pasaj:

Și tot astfel și Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu știm cum trebuie să ne rugăm. Dar însuși Duhul mijlocește pentru noi cu suspine negrăite. [Romani 8:26]

Prin urmare, Apostolul Pavel numește rugăciunea în limbi o rugăciune a duhului, în care Duhul Sfânt este Cel ce conduce această rugăciune, care este dincolo de înțelegerea și cunoștința celui ce se roagă. Duhul Sfânt făcând asta, El aduce zidire sufletească celui ce face o astfel de rugăciune:

În adevăr, cine vorbește în altă limbă nu vorbește oamenilor, ci lui Dumnezeu; căci nimeni nu-l înțelege și, cu duhul, el spune taine. [1 Corinteni 14:2]

Nefiind o necesitate ca acest dar să se manifeste strict numai ca un semn pentru necredincioși sau un mod de a transmite un mesaj, așa cum pare la prima vedere în Cartea Faptele Apostolilor, nu se poate face afirmația că vorbirea în alte limbi nu mai este necesară astăzi, ucenicilor Lui Isus Hristos. Însuși Apostolul Pavel spune că și-ar dori ca toți să aibă acest dar.

O altă doctrină greșită legată de darul vorbirii în limbi, susține că acest dar se manifestă strict sub formă de limbi omenești, cu scopul de a fi semn pentru cei necredincioși sau de a fi semn de confirmare pentru alți creștini, că acei oameni sunt născuți din nou.

Care ar fi motivul pentru care creștinii din Corint Să mai primească acest dar, dacă deja au crezut și nu e nevoie ca acest dar să fie un semn pentru Apostolul Pavel că Duhul Sfânt i-a acceptat, cum a fost în cazul Apostolului Petru cu Centurionul Corneliu și casa lui? Dacă oricine vorbește în limbi, vorbește de fapt în limbi omenești (cum a fost la Cincizecime), atunci de ce oamenii necredincioși i-ar crede nebuni? Din nou, se poate observa o inconsistență asupra acestor doctrine sau o greșeală din partea Apostolului Pavel. A doua variantă fiind cu siguranță de neconceput, se poate trage concluzia că susținătorii acestor doctrine, referitoare la încetarea darurilor Duhului Sfânt, date ucenicilor la Cincizecime, fac o interpretare greșită a contextului Biblic despre acest subiect, neavând argumente concrete pentru susținerea acestui concept.

Continuitatea darurilor Duhului Sfânt este, astfel, incontestabilă din punct de vedere Biblic. Apostolul Ioan arată clar necesitatea conformării ucenicilor Lui Isus Hristos, la stilul Lui de viață:

Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască și el cum a trăit Isus. [1 Ioan 2:6]

Cum este El, așa suntem și noi în lumea aceasta; astfel se face că dragostea este desăvârșită în noi, pentru ca să avem deplină încredere în ziua judecății. [1 Ioan 4:17]

Apostolul Ioan nu face diferența între caracter și Puterea Duhului Sfânt, ci spune limpede că modul în care Isus Hristos a trăit în această lume, este ceea ce trebuie să modeleze viața ucenicilor Lui aici pe Pământ.

Natura Lui Isus Hristos a fost duală de la momentul întrupării continuând în eternitate. Pentru a putea înțelege lucrurile și mai concret, este nevoie ca acest aspect să fie explorat în continuare și corelat cu manifestarea darurilor Duhului Sfânt într-un ucenic obișnuit al Lui.

Punctul cel mai important legat de natura duală a Lui Isus Hristos, este faptul că El S-a întrupat în Om. Fiul Lui Dumnezeu a devenit Om, rămânând în același timp Fiul Lui Dumnezeu, a doua Persoană din Dumnezeire dar și Fiul Omului, după cum El se autointitula des. Acest aspect este esențial de înțeles pentru a detașa orice alt argument, referitor la faptul că Isus Hristos este Fiul Lui Dumnezeu și astfel, un ucenic normal nu se poate compara cu viața și manifestarea Puterii Lui, cât timp a fost pe Pământ.

El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. [Filipeni 2:6, 7]

Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl. [Ioan 1:14]

Căci – lucru cu neputință Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimițând, din pricina păcatului, pe însuși Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului. [Romani 8:3, 4]

Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat. [Evrei 4:15]

Evenimentul întrupării Lui Isus Hristos este mult mai amplu. Fără a intra în alte detalii și rămânând la subiectul Puterii Duhului Sfânt, putem concluziona că acesta este motivul, pentru care El spune că ucenicii Lui pot face ceea ce a făcut El. Însuși El a lăsat Slava Dumnezeiască în urmă, devenind ca oamenii și făcând toată lucrarea Lui ca Om, urmând să-și ia toată slava Dumnezeiască înapoi după Înviere:

Și acum, Tată, proslăvește-Mă la Tine însuți cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea. [Ioan 17:5]

Din acest motiv, Cartea Faptele Apostolilor începe cu următoarea frază:

Teofile, în cea dintâi carte a mea am vorbit despre tot ce a început Isus să facă și să învețe pe oameni, de la început până în ziua în care S-a înălțat la cer, după ce, prin Duhul Sfânt, dăduse poruncile Sale apostolilor pe care-i alesese. [Faptele Apostolilor 1:1, 2]

Evanghelistul Luca, scriitorul cărții Faptele Apostolilor, spune că în cea dintâi carte, adică în Evanghelia lui Luca, el a scris despre tot ce a început să facă Isus. Prin urmare, în cea de-a doua carte a lui, Faptele Apostolilor, acesta urmează să descrie, ceea ce Isus Hristos a continuat să facă prin ucenicii Lui. Acest lucru este înțeles mult mai clar prin următoarele cuvinte spuse de către Isus:

Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele și mai mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl; [Ioan 14:12]

Este necesar a evidenția motivația din spatele afirmației făcute de Fiul Lui Dumnezeu. Isus susține că ucenicii Lui vor face aceleași lucrări ca și El și chiar mai mari, pentru că El se înalță la cer, la Tatăl. Cât timp a fost pe Pământ, Isus a avut toată puterea pe pământ. Dumnezeu a dat omului autoritate peste pământ. Adam a cedat această autoritate diavolului, atunci când a mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului. Astfel, omul a fost nevoit să recâștige această autoritate asupra pământului. Prin urmare, Isus Hristos, în postura de Om și de Dumnezeu în același timp, a reușit să recâștige această autoritate, prin faptul că nu s-a supus niciodată Satanei.

Nu voi mai vorbi mult cu voi; căci vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine; [Ioan 14:30]

După ce a înviat, Hristos a învins moartea și puterea diavolului, stăpânitorul lumii acesteia. Astfel, Isus Hristos a câștigat înapoi autoritatea și peste Cer ca Fiu al Omului, locul peste care stăpânea Satana și puterile demonice.

pentru ca domniile și stăpânirile din locurile cerești să cunoască azi, prin Biserică, înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veșnic pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru. [Efeseni 3:10, 11]

Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești. [Efeseni 6:12]

A dezbrăcat domniile și stăpânirile și le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieșit biruitor asupra lor prin cruce. [Coloseni 2:15]

Acest lucru se poate vedea din nou în următoarele pasaje:

Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei si le-a zis: “Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ. [Matei 28:18]

Domnul Isus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălțat la cer și a șezut la dreapta lui Dumnezeu. Iar ei au plecat și au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei și întărea Cuvântul prin semnele care-l însoțeau. Amin. [Marcu 16:19, 20]

Aceste versete sunt strâns legate de următoarele lucruri, pe care Apostolul Pavel le spune:

În urmă, va veni sfârșitul, când El va da Împărăția în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire și orice putere.

Căci trebuie ca El să împărățească până va pune pe toți vrăjmașii sub picioarele Sale. Vrăjmașul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea.

Dumnezeu, în adevăr, “a pus totul sub picioarele Lui”.

Dar când zice că totul I-a fost supus, se înțelege că afară de Cel ce I-a supus totul. Și când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar și Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți. [1 Corinteni 15:24-28]

Împărăția Cerurilor pe pământ reprezintă Biserica Lui Hristos. El va da înapoi Tatălui, Împărăția Lui, adică va aduce la Tatăl toate sufletele mântuite. Acest fapt se va întâmpla, după ce Biserica Lui, ucenicii, vor fi învins pe toți vrășmașii lor, adică orice stăpânire demonică, cu ajutorul autorității, pe care Fiul Omului a câștigat-o pentru oameni, peste Satana în cer și pe pământ.

Înălțarea, după înviere, a adus umanității victorie asupra morții. Isus Hristos este Fiul Lui Dumnezeu și Om în același timp. El ca Om a reușit să învingă moartea, fiind înviat de Dumnezeu și apoi înălțat la Cer în Trup. El nu și-a pierdut statutul de Fiu de Dumnezeu, Una cu Tatăl, dar când S-a întrupat, El a devenit în toate ca omul.

În toate pasajele de mai sus, se observă faptul că în timpul în care Fiul Lui Dumnezeu, Isus Hristos, a fost pe Pământ și și-a făcut lucrarea Lui, El nu avea toată puterea în cer. Aceasta a primit-o după înviere, când a devenit Împărat peste tot Pământul, nu doar ca Fiu de Dumnezeu ci și ca Om.

La Botezul cu Duhul Sfânt, Fiul Lui Dumnezeu a fost complet umplut de Duhul Lui Dumnezeu. Astfel, Isus Hristos spune ucenicilor că le va da și lor aceeași putere, pe care a avut-o El pe Pământ, ca ei să continue aceleași lucrări ale Lui, în numele Lui.

Isus a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat putere și stăpânire peste toți dracii și să vindece bolile. Apoi i-a trimis să propovăduiască Împărăția lui Dumnezeu și să tămăduiască pe cei bolnavi. [Luca 9:1, 2]

După aceea Domnul a mai rânduit alți șaptezeci de ucenici și i-a trimis doi câte doi înaintea Lui, în toate cetățile și în toate locurile pe unde avea să treacă El. [Luca 10:1]

În oricare cetate veți intra, și unde vă vor primi oamenii, să mâncați ce vi se va pune înainte; să vindecați pe bolnavii care vor fi acolo și să le ziceți: “Împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat de voi.” [Luca 10:8, 9]

Cine păcătuiește este de la diavolul, căci diavolul păcătuiește de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului. [1 Ioan 3:8]

Așadar, Hristos Isus nu a făcut aceste fapte din toată Slava Dumnezeiască, pentru că atunci, Isus nu ar mai putea să ceară ucenicilor Lui, să facă ce a făcut El. Acesta este motivul, pentru care este menționat în mai multe locuri în Scripturi, faptul că El a devenit „asemenea oamenilor” fiind „într-o fire asemănătoare cu a păcatului” și „ispitit ca și noi, dar fără păcat”. Toate aceste lucruri evidențiază umanitatea Lui Isus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu devenit Om.

El a făcut toată lucrarea Lui pe Pământ ca Fiu al Omului, umplut de toată Puterea Duhului Sfânt și călăuzit în permanență de Dumnezeu Tatăl, trăind o viață în deplină ascultare de Dumnezeu. Fiind Fiul Lui Dumnezeu, născut din Dumnezeu și nu din Adam, Trupul Lui Isus Hristos nu a fost corupt de păcat. Diferența majoră între orice om și El, stă în faptul că, deși a fost Om, El nu a moștenit sămânța păcătoasă a lui Adam. Astfel, firea nu a fost un impediment în a asculta de Duhul Lui Dumnezeu. Trupul Lui nu era decăzut, adică nu avea răzvrătirea adamică a firii pământești, pentru că El a fost născut din sămânța Lui Dumnezeu. El a fost ispitit de diavolul și nu a păcătuit niciodată. Trupul Lui putea fi ispitit, așa cum și trupul lui Adam a putut fi ispitit în Grădina Eden, dar Trupul Lui nu a fost corupt niciodată pentru că El nu a păcătuit niciodată. Întruparea Fiului Lui Dumnezeu a făcut posibilă recâștigarea pentru umanitate, a ceea ce Adam (strămoșul umanității) a pierdut, adică a autorității peste pământ.

Isus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan și a fost dus de Duhul în pustiu, unde a fost ispitit de diavolul timp de patruzeci de zile. N-a mâncat nimic în zilele acelea; și, după ce au trecut acele zile, a flămânzit. [Luca 4:1, 2]

După ce L-a ispitit în toate felurile, diavolul a plecat de la El, până la o vreme.

Isus, plin de puterea Duhului, S-a întors în Galileea și I s-a dus vestea în tot ținutul dimprejur. [Luca 4:13, 14].

Nu voi mai vorbi mult cu voi; căci vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine; [Ioan.14:30]

Un alt lucru, care trebuie menționat aici este că, deși era Fiul Lui Dumnezeu, Isus a trebuit să fie Umplut de Duhul Sfânt. După ce a fost ispitit, El a fost plin de puterea Duhului Sfânt și a început Lucrarea pregătită de Tatăl pentru El. Doar după Botezul cu Duhul Sfânt, Isus a primit toată autoritatea peste Pământ, unde puterea diavolului domina lumea. Prin această umplere cu puterea Duhului Sfânt, Isus a făcut toate Lucrările Lui, fiind călăuzit în tot ceea ce făcea:

Isus a luat din nou cuvântul și le-a zis:

“Adevărat, adevărat vă spun că Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; și tot ce face Tatăl face și Fiul întocmai.

Căci Tatăl iubește pe Fiul și-I arată tot ce face; și-I va arată lucrări mai mari decât acestea, ca voi să vă minunați. [Ioan 5:19, 20]

Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârșit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac. [Ioan 17:4]

Aceste evenimente sunt valabile oricărui ucenic, Isus Hristos spunându-le tuturor ucenicilor că le-a dat putere să facă aceleași lucrări, pe care le-a făcut El, în Numele Lui.

Cei șaptezeci s-au întors plini de bucurie și au zis:

“Doamne, chiar și dracii ne sunt supuși în Numele Tău.”

Isus le-a zis:

“Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.

Iată că v-am dat putere să călcați peste șerpi și peste scorpioni și peste toată puterea vrăjmașului: și nimic nu vă va putea vătăma. Totuși să nu vă bucurați de faptul că duhurile vă sunt supuse; ci bucurați-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.”

În ceasul acela, Isus S-a bucurat în Duhul Sfânt și a zis: “Tată, Doamne al cerului și al pământului, Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înțelepți și pricepuți, și le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, fiindcă așa ai găsit cu cale Tu.

Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; și nimeni nu știe cine este Fiul, afară de Tatăl, nici cine este Tatăl, afară de Fiul și acela căruia vrea Fiul să i-L descopere. [Luca 10:17-22]

Ceea ce este un blocaj pentru orice om, în a face pe deplin Voia Lui Dumnezeu, este firea pământească. Călăuzirea Duhului Sfânt și credința, lucruri esențiale pentru a face ceea ce Isus Hristos a spus că ucenicii Lui pot face, sunt împiedicate a se manifesta pe deplin datorită acestui blocaj. Isus Hristos, fiind Fiul Lui Dumnezeu, ca Om nu a avut acest impediment, firea pământească, care se războiește cu Duhul Sfânt, după cum vedem că El spune ucenicilor Lui:

Când au ajuns la norod, a venit un om care a căzut în genunchi înaintea lui Isus și I-a zis: “Doamne, ai milă de fiul meu, căci este lunatic și pătimește rău: de multe ori cade în foc și de multe ori cade în apă. L-am adus la ucenicii Tăi, și n-au putut să-l vindece.”

“O, neam necredincios și pornit la rău!“, a răspuns Isus.

“Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi? Aduceți-l aici la Mine.”

Isus a certat dracul, care a ieșit afară din el. Și băiatul s-a tămăduit chiar în ceasul acela. Atunci ucenicii au venit la Isus și I-au zis deoparte:

“Noi de ce n-am putut să-l scoatem?”

“Din pricina puținei voastre credințe”, le-a zis Isus. “Adevărat vă spun că, dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice muntelui acestuia: “Mută-te de aici acolo”, și s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputință.

Dar acest soi de draci nu iese afară decât cu rugăciune și cu post.” [Matei 17:14-21]

Deși ucenicii nu au putut face acea eliberare demonică, Isus nu le spune că motivul, pentru care ei nu au putut face asta, este pentru că doar El, care este Fiul Lui Dumnezeu, poate face așa ceva. Ci, El spune că motivul este lipsa unei vieți de rugăciune și post, care contribuie la înfrânarea firii și la creșterea credințeisi a călăuzirii Duhului Sfânt, lucruri accesibile oricărui ucenic. Cu toate astea, Isus spune oricărui ucenic că totul este cu putință.

Și Domnul a zis: “Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice dudului acestuia: “Dezrădăcinează-te și sădește-te în mare”, și v-ar asculta. [Luca 17:6]

Zic, dar: umblați cârmuiți de Duhul și nu împliniți poftele firii pământești.

Căci firea pământească poftește împotriva Duhului, și Duhul împotriva firii pământești: sunt lucruri potrivnice unele altora, așa că nu puteți face tot ce voiți [Galateni 5:16, 17]

Preaiubiților, vă sfătuiesc ca pe niște străini și călători, să vă feriți de poftele firii pământești, care se războiesc cu sufletul. [1Petru 2:11]

Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd. [Evrei 11:1]

Și, fără credință, este cu neputință să fim plăcuți Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută. [Evrei 11:6]

Fiul Lui Dumnezeu, a ales să se autolimiteze, când a devenit Om. Isus a lăsat Slava Dumnezeiască și apoi a trăit o viață, ca orice om de la naștere. El a fost umplut de Duhul Sfânt și a fost ispitit. După care, El a făcut lucrările pregătite de Tatăl; lucrări, care toți cei ce-L urmează pot să le facă. Această limitare voită s-a încheiat la momentul învierii și al înălțării:

Și acum, Tată, proslăvește-Mă la Tine însuți cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea. [Ioan 17:5]

Toate acestea fiind spuse, vedem că Apostolul Pavel avertizează de vremuri, când astfel de învățături se vor strecura printre creștini:

Să știi că în zilele din urmă vor fi vremuri grele.

Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți, nemulțumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecați, clevetitori, neînfrânați, neîmblânziți, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfați; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceștia. [2 Timotei 3:1-5]

Cu astfel de oameni a mai avut de-a face Apostolul Pavel, motiv pentru care, tot el a mai scris și următoarele:

Și învățătura și propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înțelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul și de putere, pentru ca credința voastră să fie întemeiată nu pe înțelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu. [1 Corinteni 2:4, 5]

Dar dacă va voi Domnul, voi veni în curând la voi, și atunci voi vedea nu vorbele, ci puterea celor ce s-au îngâmfat.

Căci Împărăția lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în putere. [1 Corinteni 4:19, 20]

În adevăr, Evanghelia noastră v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfânt și cu o mare îndrăzneală.

Căci știți că, din dragoste pentru voi, am fost așa printre voi. [1 Tesaloniceni 1:5]

Astfel, se poate trage o concluzie simplă despre Puterea Duhului Sfânt și anume că aceasta se află în strânsă legătură cu propovăduirea Evangheliei și cu dovada veridicității ei și a celor care o propovăduiesc.

La această lucrare îi cheamă și Isus, pe toți ucenicii Lui. Fiul Lui Dumnezeu cheamă omul la a fi un om nou, născut din Duhul Lui, una cu Dumnezeirea prin Duhul Sfânt și la a fi călăuzit de Tatăl, precum și la a face lucrările pe care le-a făcut El însuși prin Puterea Duhului Sfânt. Lucrările sunt menite a fi făcute spre Slava Lui Isus Hristos și pentru a dovedi că El este Unsul, Mesia, Hristosul care mântuie oamenii de la destinul inevitabil al iadului.

Isus Hristos înălțându-se, promite trimiterea Duhului Sfânt în locul Lui, ca El prin toți ucenicii Lui de-a lungul timpului, să continue lucrarea, care a făcut-o cât timp a fost pe Pământ:

limbi noi; vor lua în mâna șerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; își vor pune mâinile peste bolnavi, și bolnavii se vor însănătoși.” [Marcu 16:15-18]

Adevărat, adevărat va spun că cine crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele și mai mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl; [Ioan 14:12]

Isus le-a zis din nou: “Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi.” [Ioan 20:21]

În același mod în care Tatăl a trimis pe Fiul, acum El, Fiul Lui Dumnezeu și Fiul Omului înălțat la dreapta Puterii Lui Dumnezeu, face aceeași trimitere către toți ucenicii Lui din toate timpurile.

_____________________________________________

Prezentare canal de Youtube – Lazar Andrei