Daniel Branzei – PARIS, Consemnări de reporter: Marea buclă europeană II

Au aterizat și ceilalți din echipa americană…  va avea loc o repetiție de integrare a vocilor. Vor participa și cei din Paris.

Echipa  este deci cvasi completă. Pe lângă Sami Prelipceanu am văzut cel puțin încă trei dirijori de calibru mare: Florea Burcă (Florida),  Achim Pele (acum din România) și Silviu Jurjeu dirijor în biserica păstorită pe vremuri de tatăl meu în București, soș. N. Titulescu 56A. Patru dirijori maeștrii. Până acum un singur predicator. Mă simt categoric în inferioritate.

Pentru cei ce am venit de ieri, ziua de vineri a fost folosită pentru vizitarea Parisului. N-am mai fost aici de câțiva ani buni. Azi am început cu catacombele Parisului, ca în celebrul roman clasic și … ne-am rătăcit. Am luat niște metrouri spre locul în care trebuia să ne întâlnim (la Halle) cu Cristina, ghidul nostru parizian, o tănără stabilită aici de șase ani de zile. Ne-am rătăcit în drum spre ea, așa că am tot coborât și urcat scări rulante uriașe, bâjbâind în pântecele bestiei, cum spune titlul unui alt cunoscut roman.  Până la urmă am luat legătura telefonic cu Cristina și am fost dirijați ca prin GPS spre punctul de întânire.

Eu am plecat din Los Angeles îndoit  de spate, încorsetat cu un brâu și drogat cu tot felul de calmante. Am avut ocazia să le testez eficacitatea lor. Vai! Au căzut toate la examen! Numai prin 1982 la Roma, când ieșisem pentru prima dată din Romania în drum spre America m-am simțit mai rău ca acum. Atunci, deși aveam cam 28 de ani, mergeam îndoit de spate ca unul de 65. Acum, când împlinesc peste două zile 65, merg ca unul … care a și uitat cum mergea când avea 28 de ani …

În Paris poți veni în două stări sufletești diferite: poți fi ca un burete care absoarbe curios tot ceea ce întâlnește sau ca o oglindă programată să-și confirme presupozițiile deja formate. Am ales prima variantă și nu regret. În prima zi am petrecut câteva ore bune cu, Laurențiu Aioanei, păstorul bisericii unde l-am întâlnit pe vremuri pe fratele Ionel Cociș, acum pensionat. Biserica baptistă română a fost fondată încă din 1930 (1930-1934, pastor J. ŞCHIOPU,  1937-1946 pastor G. TELEAGĂ, 1959-1984 pastor I. HODOROABĂ, 1986-1987 pastor V. KLOES, adresa actuală : 123 avenue du Maine, Paris 75014).

I-am pus fartelui Laurențiu Aioanei câteva din cele o mie de întrebări pe care le aveam pregătite. Cu mult tact și răbdare, el mi-a confirmat sau spulberat câteva din miturile adunate în mintea mea de-a lungul anilor.

  1. Parisul – cetatea care nu doarme niciodată. Adevărat! Sintagma, celebră la vremea ei, s-a generalizat acum la nivelul mondial al tuturor marilor metropole. Parisul este cetatea celor 12 milioane de locuitori, monstrul care înstrăinează unind aparent destinele într-un mozaic care, paradoxal, dă noțiunea unui întreg colectiv. Parisul este un Turn Babel în variantă modernă revizuită. În ciuda încurcării limbilor, oamenii au ales încăpățânați să se adune aici și să trăiască împreună. Am întâlnit foarte mulți francezi cu ochișori micuți (asiatici), și nu puțini cu pielea neagră (africani) sau măslinie (indieni, pachistanezi). Cu toate că aș fi preferat altfel, am întâlnit și o groză de români, în ipostaze nu dintre cele mai măgulitoare.
    Parius s-a dezvoltat pe o suprafață imensă și se târăște în condiții de trafic foarte severe, numite aici ,,bushon“  (dop). Am făcut cei 12 km de la hotel până la clădirea bisericii române baptiste în peste 45 de minute. Inacceptabil! Un trafic infernal! L-am întrebat pe Laurențiu de ce aleg baptiștii români să mai stea în clădirea din centru și nu cumpără sau clădesc ceva într-una din suburbiile orașului. Mi-a spus că aceasta este cea mai rapidă cale de deplasare, pentru că rețelele stradale sunt construite intenționat dinspre periferii spre centru. Drumul de la o periferie la alta este enorm de complicat și de anevoios. Cei care au făcut intenționat acest plan urbanistic au tăiat astfel cercul orașului în felii distincte și izolate una de cealaltă, adevărate enclave, în care cei bogați stau cu bogații, iar cei de altă categorie nu pot să treacă pe acolo nici măcar în tranzit . Alte sectoare de cerc găzduiesc grupurile etnice minoritare, veritabile ghetouri, nu de puține ori zone ,,no-go“ pentru francezii get beget.
  2. Parisul – cetatea exceselor. Adevărat! Scăpătați într-o frăție a orfanilor care L-au alungat pe Dumnezeu (liberte, egalite, fraternite!), parizienii s-au fălit că sunt înțelepți și au înebunit, cum spune apostolul Pavel. Noaptea târzie și albă din cauza diferențelor de fus orar m-a găsit colindând canalele de televiziune de aici. Pe unul (canal cu adevărat urât mirositor!), se juca o pantomimă în fața unei săli arhipline (teatrul a rămas una din distracțiile preferate ale celor care au  abandonat adevărul Evangheliilor și se duc după povești închipuite). ,,Sceneta“ avea trei personaje: un bărbat homosexul, o prostituată și un funcționar. Fiecare era îmbrăcat corespunzător slujbei, primii doi foarte provocator, iar cel de al treilea ,,la trei ace“. Homosexualul și femeia pozau în cele mai ademenitoare manipulări ale trupului devenit obsesie sexuală. Funcționarul era ca un robot mecanic cu gesturi repetitive de birou. În final, totul s-a încheiat cu aplauze și ovații. Mesajul? Dezumanizații mașinăriei sociale de câștigare a pâinii de fiecare zi riscă să uitre să se bucure și nu pot fi recuperați și umanizați nici de cele mai înflăcărate strădanii ale celor ce știu cu adevărat ce înseamnă viața. Albul devenise negru, iar negrul alb. Binele era calificat drept rău și răul era prezentat ca bine. Normalul era batjocorit ca anormal, iar anormalul era ridicat sterp la rang de virtute. ,,Curat murdar, coane Fănică!“ vorba lui Caragiale.  „Francezii, a spus-o unul din cei mai geniali fii ai națiunii, suferă de două maladii: ideile și viciul, amândouă practicate, ca să zic așa, fără nici o limită“.
  3. Parisul – cetatea emigranților baptiști români. Fals!
    Mitul s-a spulberat. Românii n-au venit la Paris ,,ca să rămână“, cum am emigrat noi în America, Canada sau Australia, ci se află într-un perpetuu du-te vino european. I-am privit foarte atent pe cei aproximativ 20 de tineri cu care m-am întâlnit la biserică aseară. Am avut surpriza să constat că ei nu  vorbesc între ei în limba franceză. Nici dialogurile purtate între ei înainte sau după timpul acordat studiului n-au fost în franceză, ci în limba română sau, mă rog, moldovenească. Sigur, ei toți știu să vorbească franceza pentru că altfel n-ar putea să-și câștige existența aici. Limba franceză n-a devenit însă pentru ei ,,prima limbă“, cum a devenit engleza pentru noi în America, ci continuă să fie „the second language“. De neconceput pentru noi, lor tocmai asta li se pare ,,normal“. Mulți români baptisși au stat aici doar o vreme apoi s-au repartriat, iar  majoritatea celor ce sunt azi aici nu se văd rămânând pentru totdeauna.
  4. Parisul – cetatea francezilor care nu le permit românilor să-și cupere clădirii de biserici. Fals!
    Venisem pregătit de câțiva români bogați din America să le propun celor de aici să cumpărăm o clădire pe numele nostru și să le-o subinchiriem spre folosință. Mi se spusese în anii trecuți că Federația Baptistă Franceză este singura care poate deține clădiri cultice. Fratele păstor a râs de o asemenea poveste. Orice grup etnic este liber să cumpere și să administreze o clădire de biserică. Federația franceză a fost doar preferată pentru că are un patrimuniu bogat și poate obține de la bănci împrumuturi cu rate mai avantajoase. Basm spulberat a fost și ideea  francezii atei n-ar vedea cu ochi buni deschiderea de biserici creștine românești, ci ar prefera chiar să le dea prioritate musulmanilor. Fratele păstor mi-a explicat că greutățile întâmpinate de români nu sunt legale sau administrative, ci sociale. Românii sunt mulți, sunt gălăgioși și dau peste cap un cartier, mai ales atunci când vin și cu … fanfarele.  Pur și simplu, francezii nu acceptă tulburările produse în vecinătatea lor de un grup numeros de creștini români. Este mai mult vina noastră, decât vina francezilor.
    Adevărat este însă și că Franța nu s-a dovedit un mediu prea prielnic pentru reașezarea românilor evanghelici de după ,,revoluție“. Graficul vizitelor primite pe acest post așează Franța ca o pată albă de pustiu neexplorat de români. Cred că aici trebuie căutată rădăcina problemelor:

Despre alte impresii de călătorie voi scrie mâine sau mai bine zis ,,azi“ pentru că e trecut deja mult de miezul nopții. A tout à l’heure!

Sursa: https://barzilaiendan.com/2019/06/21/bucla-europeana-ii-s-a-completat-echipa-de-misiune/

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.