Beni Cocar: Am Mers Pe Urmele Domnului Isus Și Nu Am Vrut Să Fac Nici Un Compromis Cu Securitatea

by Mihai Ciucă

I-am luat personal acest interviu lui Beni, prin email, pentru a-l publica într-o serie de dialoguri incomode, pe site-ul «Mersul Vremurilor», site temporar indisponibil acum, undeva prin anul 2008. Ieri am remarcat faptul că, fără a mi se cere permisiunea, interviul a fost preluat integral încă din 2011 și plasat cu alt titlu pe site-ul Biserici Aradfără măcar un link către sursă, doar o mențiune seacă la final: „sursa.mersulvremurilor”. Tot ieri am remarcat că un alt site, care e renumit deja că are adicție la preluări integrale fără permisiune, după principiul „Domnul a dat, domnul a luat!” l-a împrumutat de pe Biserici Arad, repostându-l cu aceeași menționare seacă a sursei originale, evident cu titlul schimbat: Și cine a fost Beniamin Cocar? Un interviu cât o fereastră înspre viața lui Beniamin Cocar. Ca să nu spun că în comentarii, cineva își cere scuze că l-a preluat la rândul lui în întregime, fiind liniștit cu sintagma: „De pe blogul meu puteti lua orice, oricand si oricat.” Încep să cred că nu mai există speranță. Ironic este că titlul original al interviului este cel pe care îl poartă și acum, fiind vorba de neacceptarea compromisurilor.



La începutul deceniului nouă din secolul trecut, pe când țara era în plin marasm comunist, în puține locuri lucrurile se dezvoltau contra curentului. Unul dintre acestea era Mediașul, oraș în care se manifesta o adevărată trezire spirituală. L-am provocat pe pastorul Beni Cocar, aflat acum în Atlanta, să depene amintiri despre viața lui, desfășurată atât în acele vremuri de oprimare, cât și în contextul libertății experimentate în SUA.

Mersul Vremurilor: Pentru cititorii din țară, care poate nu știu prea multe despre dumneavoastră, ați putea să ne spuneți în câteva vorbe cine sunteți și cu ce vă ocupați?

Beni Cocar: Sunt roman stabilit în America de peste 22 de ani. Mă trag din Banat, din Leșcovița, acolo unde Nera se duce spre Dunăre și unde mulți au trecut-o, crezând ca sunt în Iugoslavia, dar erau tot în România! La noi granița era terestră! Am copilărit acolo și apoi am mers la Timișoara, Sibiu, Brăila, București Mediaș… școală, lucru, armată, Seminar, căsătorie, slujba pastorală… Am fost pastor la Mediaș și împrejurimi din 1980 până în 1986, împreună, sau mai bine zis în umbra pastorului Ioan Ștef, socrul meu. Din 1986 am fost pastor la Detroit, până în 2001 când ne-am mutat în Atlanta. De atunci și până acum trăim în Atlanta.

MV: Când rostești numele Cocar, acesta este deja un sinonim pentru cuvântul pastor. Tatăl, fratele, unchiul, vărul, ba chiar și socrul… doar din ce știu eu… au fost sau sunt pastori. Cum este să te naști și să crești într-o asemenea familie?

BC: E frumos să ai o asemenea moștenire dar e și greu. Tata era pastor și asta ne-a expus pe Buni (fratele) și pe mine ca într-o cutie specială, chiar în satul natal. Noi trebuia să fim cei mai cuminți copii. Noi eram tunși zero tot timpul. Noi nu aveam voie la nimic “lumesc,” fotbal, sau jocuri pe stradă. Tata credea în cărți, mai ales în Biblie, precum și în a cânta la harmoniu! Le-am învățat cu chiu cu vai pe amândouă; Buni le-a învățat mai bine și le mânuiește mai bine și azi. Aveam doi unchi pastori (tata era Cornel, apoi Dușan și Mircu). Fratele meu Buni este pastor, socrul meu a fost pastor și este la pensie cu mine în Atlanta. David Nicola de la Lugoj este vărul nostru, la fel și Daniel Cocar. Am înțeles că și băiatul fratelui David este pastor în Timișoara. E o întreagă echipă de pastori. Orice face unul se răsfrânge la ceilalți. Când noi eram hărțuiți în România, avea desigur implicații asupra unchilor noștri și Buni sau eu eram uneori chiar confundați de securitate (și chiar de pocăiți).

MV: Ați făcut serviciul militar la Brăila, acum mai bine de 30 de ani… Aveți vreo amintire mai specială din acele vremuri?

BC: Brăila rămâne ca o punte importantă în viața mea. Nu cred că mai știu exact cum arăta orașul, dar știu că acolo mi s-au luminat „ochii” spre lucrarea lui Dumnezeu. în lungile ore de planton, sau gardă de noapte, eram mereu preocupat de „voia Lui Dumnezeu” cu privire la ce voi face după armată. Nu aveam nici 19 ani când m-am dus aproape voluntar la armată. Pe atunci nu se discuta de Seminar dacă nu aveai armata făcută. Am vrut să o elimin repede. îmi amintesc că am avut confruntări cu șefii mei pentru citirea Bibliei. Prima mi-a fost luată înainte de Crăciunul din 1974. Citeam din ea și sergentul a vrut să o vadă. A citit și el și atunci a venit ofițerul de serviciu. L-a găsit pe sergent cu Biblia. S-a făcut foc… l-a luat, a strigat la el, l-a dus la birou și, în câteva minute a venit la mine… eu eram vinovatul. Cu mine a fost calm, rece și chiar cinic. Mi-a interzis citirea Bibliei și orice fel de propagandă religioasă. Mi-a cerut adresa părinților să trimită Biblia. Nu a trimis-o niciodată. într-o zi, în timpul instrucției, ploua, era noroi și noi abia înaintam prin vântul ce venea de la Dunăre! A venit aproape de mine acel ofițer și m-a întrebat… cine a păcătuit de avem o așa vreme… nimeni am zis eu… doar Iona! Omul citea Biblia! Apoi mi-au luat încă o Biblie pe care am primit-o din Timișoara, de la un prieten. Aceasta am ținut-o în biroul șefului de la transport, era un locotenent colonel sau cam așa ceva. Era tehnician, nu era politruc și-și făcea serviciul cu seriozitate. Nu se uita în sertarele de jos ale biroului, iar eu am așezat Biblia acolo, cu frică și cutremur, dar am crezut că va fi în siguranță. și a fost. Am citit-o în revers, de la Apocalipsa până la Ezechiel și într-o dimineață, când m-am dus să continui, nu mai era acolo. Mergeam devreme să șterg praful înainte de a veni ofițerii și citeam, dar acum nu mai era. Am înghețat iar la ora 7 când a venit ofițerul am raportat și nu am văzut nimic pe fața lui. De fapt toată ziua a lucrat și mi-a dat de scris, dar nimic. Am zis că poate-i place și a dus-o acasă. Mai târziu, după câteva săptămâni chiar, la o ședință, un ofițer nou, care lucra cu noi la auto, ne-a ținut o cuvântare despre retrograzii care mai citesc «Bliblia»… Am zâmbit, vorba fratelui Popescu, gândindu-mă cine erau adevărații retrograzi… Am tăcut și nu am zis nimic, dar la terminare l-am întrebat dacă are o «Bliblie». A spus că a găsit una în biroul auto. I-am cerut-o și mi-a zis: „e a ta?” Ce era să zic? Nu avem numele pe ea. Am zis da. „Aha, te-am prins. O să o vând și îmi cumpăr băutură cu ea.” M-am oferit să o cumpăr dar nu a vrut. Apoi a venit ziua când s-au verificat dulapurile ofițerilor și acel tânăr locotenent mă căuta cu disperare! Să merg să le spun că e Biblia mea, nu a lui. Am încercat să fac pe deșteptul și să-i spun că nu merg, dar nu am avut șanse. M-am dus, tremurând, plin de emoții și frică și am zis că e Biblia mea. Atunci s-au dezlănțuit cu tot felul de amenințări că e al doilea incident și câte și mai câte. șeful meu, colonelul tehnic tăcea. Ar fi vrut să mă apere fiindcă eu îl ajutam când nu avea șofer treaz pentru comandant. Eu duceam stația de radio auto în siguranță de la garnizoană și înapoi. Eu eram de încredere că nu am furat nimic din biroul auto, etc, dar risca prea mult. în câteva zile au venit trei ofițeri superiori de la București să mă ancheteze și, chipurile, să mă educe. Era seară și m-au chemat în biroul comandantului, spunându-mi că sunt anchetat pentru propagandă religioasă și pentru răspândire de literatură subversivă! M-au trimis să le aduc apă. Am adus și mi-au spus să beau eu primul… am zâmbit și mi-am pus într-un pahar apă și am băut. Apoi m-au întrebat de ce merg la biserică și ce fac la biserica? Nu făcusem nimic decât că am spus una sau două poezii. Una a fost „Baraba” și ei aveau raport despre asta. Mi-au spus să le-o recit. Am făcut-o cu mari emoții, chiar cu lacrimi. I-am enervat sau i-am impresionat, nu știu, dar imediat mi-au cerut să spun jurământul militar. Greu lucru. Acele câteva rânduri le învățaseși mecanic în primele zile de armată și apoi le-am uitat. Noi eram déjà în vara lui 1975 și jurământul nu mai era în vocabularul nostru. Ne uitam spre „liberare!” Am zis o rugăciune scurtă și am început. Spre mirarea mea și a lor, l-am spus tot! Uh! Dar unul a spus că nici pe departe nu a văzut patosul și pasiunea din „Baraba” pusă în jurământ. Nu am zis nimic. Au regretat că nu suntem pe vremea lui Stalin, afirmând că nu aș scăpa așa ușor, iar dacă nu mă cumințesc, o să am de suferit toată viața. „Tinicheaua asta te va urmări toată viața.” Am plecat cu un gust amar, dar și mulțumit că nu a fost mai rău. Biblie nu mai aveam și atunci am cerut împrumut una de la fratele Costel Ciucă, fratele în casa căruia îmi țineam hainele civile și unde mă simțeam de-al casei, deși eram departe de familie. Am ținut Biblia de la dânsul în buzunarul de la veston, am ținut-o sub pernă, oriunde credeam că nu mi-o pot găsi. Prin Decembrie 1975, am mers înapoi la dormitor să iau Biblia și nu mai era sub pernă. Am întrebat dar nimeni nu a zis nimic. în Februarie 1976, în ziua când ni s-a spus că ne vor lăsa la vatră, am mers acasă la fam. Ciucă, mi-am luat hainele civile și apoi m-am dus civil la ofițerul de informații. Am intrat în biroul lui și, deși era un om rău din fire, m-a primit cu un zâmbet. Peste umărul lui am văzut în dulap ultimele două Biblii care-mi fuseseră confiscate. Prima nu era acolo, cred că a ținut-o acel locotenent, Domnul să-l ajute să o citească și să-i dea mântuire! Am întrebat politicos dacă mai are Bibliile mele… și el a spus că le-a ars! Am zis să mi-o dea măcar pe ultima, fiindcă era luată cu împrumut și e frumos să dai înapoi ce împrumuți… atunci și-a dat seama că eu priveam la Biblii! A trântit ușa și mi-a spus că nu o să scap de urmărirea lor. Nu am zis nimic, dar privirea mea implora să-mi dea acea Biblie. A deschis încet dulapul și mi-a spus: „ia-o și pleacă!” Să trăiți am zis și am plecat. Nu m-am mai uitat înapoi. Am plecat în acea zi și nu cred că am mai fost în Brăila din 1976!

Am iubit biserica de pe str. Dianei. Am apreciat începuturile lucrării fratelui Iosif Ștefănuți. îmi aduc aminte de dorința lor de a face o diferență în Brăila, deși inima le era în Banat. Copiii le erau mici și noi eram prieteni cu ei. țin minte pe fratele Iașa Sezonov care mă sfătuia ce să fac ca să fiu un bun lucrător. țin minte pe secretarul bisericii, care avea frate la Reșita, dacă nu greșesc, (Ciortuz Ioan – nota M.C.) băiatul lui a devenit pastor la New York și apoi în Lugoj. Familia Ciucă a fost deosebit de bună cu mine. țin minte doar cum era atunci casa, nu departe de unitate, voi copiii erați elevi și eu eram „fratele mai mare”, deși nu eram așa de mare! Ce vremuri!

MV: Cum a fost să studiezi în seminarul din București, în perioada în care, în România,ceaușismul își arăta ghearele bine de tot?

Continue reading prologos.ro

Advertisements

One thought on “Beni Cocar: Am Mers Pe Urmele Domnului Isus Și Nu Am Vrut Să Fac Nici Un Compromis Cu Securitatea

  1. Pingback: Beni Cocar: Am Mers Pe Urmele Domnului Isus Și Nu Am Vrut Să Fac Nici Un Compromis Cu Securitatea — ARMONIA MAGAZINE – USA – BLOG CREŞTIN viorel2019

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.