A.W. Tozer: DUMNEZEU DE NEPĂTRUNS

Doamne, în ce impas ne aflăm! În prezenţa Ta se cuvine să păstrăm tăcerea, însă dragostea ne înflăcărează inimile şi ne sileşte să vorbim. De vom tăcea noi, pietrele vor striga; iar de vorbim, ce-am putea spune? învaţă-ne să ştim că noi nu putem cunoaşte, căci omul nu  poate cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu. Fă ca acolo unde raţiunea este neputincioasă, credinţa să ne susţină; şi vom gîndi deoarece credem, şi nu pentru a putea crede. In Numele Domnului  Isus.  Amin. 

Copilul, filosoful şi omul religios pun aceeaşi întrebare: „Cum este Dumnezeu?”

Cartea de faţă reprezintă o încercare de a răspunde la această întrebare. Totuşi, trebuie să recunosc, chiar de la bun început, că nu se poate răspunde decît că Dumnezeu nu poate fi asemănat cu nimic; adică El nu poate fi asemănat în mod exact cu nimeni şi nimic. Noi învăţăm folosindu-ne de ceea ce ştim deja ca de o punte pe care trecem spre necunoscut. Minţii noastre îi este imposibil să sară brusc dintr-un mediu familiar într-un mediu total necunoscut. Nici cea mai ascuţită şi mai îndrăzneaţă gîndire nu este în stare să creeze ceva din nimic printr-un act spontan al imaginaţiei. Fiinţele stranii care populează lumea mitologiei şi a superstiţiilor nu sînt pure născociri alefanteziei. Imaginaţia le-a creat pornind de la vieţuitoarele obişnuite de pe uscat, din aer, din mare, exagerîndu-le dimensiunile obişnuite sau combinînd formele a două sau mai multe dintre ele pentru a produce ceva nou. Oricît de frumoase sau groteşti ar fi ele, prototipurile lor pot fi  întotdeauna identificate, deoarece seamănă cu ceva ce cunoaştem deja.

Strădania oamenilor inspiraţi de a exprima inefabilul a modelat profund ideile şi limbajul Sfintelor Scripturi. Deoarece ele erau adesea revelaţia unei lumi superioare lumii naturale şi deoarece mintea celor  pentru care au fost scrise era  parte a lumii naturale, scriitorii au fost siliţi să folosească o mulţime de cuvinte de genul „ca”, „asemenea”, pentru a se face înţeleşi. Cînd Duhul Sfînt vrea să ne facă cunoscut ceva ce depăşeşte sfera cunoaşterii noastre, ne spune că acel  lucru este asemănător  cu ceva ce noi cunoaştem deja, însă El are întotdeauna grijă să formuleze descrierea în  aşa fel încît să ne ferească de robia faţă de literă. De exemplu, cînd profetul Ezechiel a văzut cerurile deschise şi a avut vedenii de la Dumnezeu, s-a trezit că priveşte  lucruri pe care limba nu le putea descrie.  Ceea ce vedea era cu totul diferit de tot ce  ştiuse el pînă atunci, aşa încît a recurs la limbajul similitudinilor. In mijlocul acestor  făpturi vii era ceva ca nişte cărbuni de foc aprinşi. Cu cît se apropie mai mult de tronul de foc, cuvintele lui devin tot mai nesigure. Deasupra cerului care era peste capetele lor, era ceva ca o piatră de safir, în chipul  unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om,  care şedea pe el. Am mai văzut iarăş o lucirede aramă lustruită ca nişte foc,  înlăuntrul căruia era omul acesta, şi care strălucea de jur împrejur… Astfel era  arătarea slavei Domnului. 

Oricît de ciudat ar părea acest limbaj, el nu creează, totuşi, impresia de ireal.  Cititorul are impresia că întreaga scenă este foarte reală, dar absolut diferită de tot  ceea  ce cunoaşte omul aici pe pămînt. Astfel, pentru a ne da o idee despre ceea ce vede el, profetul trebuie să folosească expresii ca: „arătare”, „părea”,„asemănare”  sau  „arătarea a ceea ce părea să fie”. Pînă şi tronul devine „ceva ce arăta ca un  scaun de domnie”, iar Cel care şedea pe el, deşi semăna cu un om, este atît de diferit  de oameni, încît poate fi descris doar ca fiind „cineva care aducea a chip de  om”. Cînd Scriptura afirmă că omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui  Dumnezeu, noi nu trebuie să îndrăznim să adăugăm vreo idee de la noi şi să   pretindem că înseamnă „imaginea exactă”. A  proceda astfel ar însemna să facem  din om o replică a lui Dumnezeu şi în acest fel să desfiinţăm unicitatea lui   Dumnezeu şi să sfîrşim prin a nu mai avea nici un Dumnezeu. Ar însemna să   dărîmăm zidul, infinit de înalt, care separă ceea ce este Dumnezeu de ceea ce nu  este Dumnezeu. A gîndi că Acela  care a creat toate lucrurile este la fel ca şi făptura creată de El în esenţa fiinţei Sale înseamnă să-L deposedăm pe Dumnezeu de cele mai multe din atributele Sale şi să-L reducem la statutul de creatură. De pildă,  înseamnă să-L deposedăm de infinitatea Lui: nu pot exista două esenţe infinite în Univers.  Înseamnă să-i luăm suveranitatea: nu pot exista două fiinţe absolut libere în Univers, pentru că două voinţe total libere, mai devreme sau mai tîrziu, se vor ciocni. Aceste atribute, fără a mai menţiona altele, nu pot aparţine decît unei singure persoane. Cînd încercăm să ne imaginăm cum este Dumnezeu, trebuie neapărat să folosim ca materie primă pentru procesele minţii noastre ceea ce Dumnezeu nu este şi să pornim de aici; aşadar, tot ce vizualizăm noi în mintea noastră că ar  fi   Dumnezeu nu este Dumnezeu, deoarece noi ne-am construit imaginile din lucrurile făcute de El şi ceea ce este creat de El nu este Dumnezeu. Dacă persistăm în   încercarea noastră de a ni-L imagina, vom sfîrşi prin a crea un idol, făcut nu cu  mîinile, ci cu gîndurile; şi un idol rod al minţii este la fel de insultător pentru  Dumnezeu ca şi un idol rod al mîinilor. „Mintea ştie că nu Te cunoaşte”, spunea  Nicolaus Cusanus, „căci ştie că Tu nu poţi fi cunoscut, afară dacă ceea ce este  de necunoscut  poate fi cunoscut, invizibilul poate fi văzut şi inaccesibilul atins.”

 „Dacă cineva ar prezenta un concept prin care să poţi fi priceput”, mai spune  Nicolaus, „ştiu că acel concept nu ar fi un concept despre Tine, căci orice noţiune se  izbeşte de zidul Paradisului… Aşijderea, dacă cineva ar vrea să vorbească despre  faptul că Te înţelege, căutînd să ofere un mijloc prin care Tu să poţi fi priceput, omul  acela ar fi încă departe de Tine…  într-atît eşti Tu mai presus de orice  concepte  pecare ar putea să le formuleze un om.”

Lăsaţi de capul nostru, noi tindem imediat să-L reducem pe Dumnezeu la nişte termeni cu care putem opera. Am vrea să-L aducem în poziţia în care să ne putem folosi de El sau, cel puţin, să ştim unde Se află atunci cînd avem nevoie de El. Am dori un Dumnezeu pe care să-L putem controla într-o oarecare măsură. Avem  nevoie  de sentimentul de siguranţă care rezultă din faptul că ştim cum arată  Dumnezeu, iar felul încare ni-L închipuim noi este, bineînţeles, o imagine  compozită alcătuită din toate tablourile religioase pe care le-am văzut, din cei mai  buni oameni pe care i-am cunoscut sau de care am auzit şi din toate gîndurile mai înalte pe care le-am avut.Dacă toate acestea sună ciudat în auzul omului modern, este numai datorită faptului că, timp de o jumătate de secol, tot ce am auzit despre Dumnezeu am acceptat ca fiind de la sine înţeles. Slava lui Dumnezeu nu s-a arătat oamenilor acestei generaţii. Dumnezeul creştinismului contemporan este doar cu puţin superior zeilor Greciei şi Romei antice, dacă nu cumva chiar inferior  acestora, în sensul că el este slab şi neajutorat, pe cînd ei, cel puţin, aveau putere. Dacă Dumnezeu nu este ceea ce ne imaginăm noi, atunci cum să ne gîndim la El? Dacă este într-adevăr incomprehensibil, aşa cum proclamă Crezul, şi  inaccesibil, cum afirmă Pavel, cum putem noi, creştinii, să ne astîmpărăm dorul  după El? Cuvintele dătătoare de speranţă: „împrieteneşte-te dar cu Dumnezeu, şi vei avea pace” răsună şi astăzi, după trecerea atîtor secole; dar cum să ne împrietenim noi cu Cineva care scapă oricăror eforturi susţinute ale minţii şi inimii? Şi cum să ni se pretindă să cunoaştem ceea ce nu poate fi cunoscut? „Poţi spune tu că poţi  pătrunde  adîncimile lui Dumnezeu”, întreabă Ţofar din Naama; „că poţi ajunge la cunoştinţa desăvîrşită a Celui Atot puternic? Cît cerurile-i de înaltă: ce poţi face? Mai adîncă decît Locuinţa morţilor: ce poţi şti?” „Tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul”, a spus Domnul nostru, „şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere”.

Evanghelia după Ioan ne revelează cît de neajutorată este mintea omenească în faţa marii Taine care este Dumnezeu, iar în Epistola întîi către corinteni Pavel ne învaţă că Dumnezeu poate fi cunoscut numai prin descoperirea de Sine înfăptuită de către Duhul Sfînt în inima omului care-L caută. Dorinţa fierbinte de a cunoaşte Ce nu poate fi cunoscut, de a pătrunde Nepătrunsul, de a atinge şi gusta Inaccesibilul se naşte din chipul lui Dumnezeu care sălăşluieşte în natura umană. Adîncul cheamă adîncul şi, deşi pîngărit şi legat de ţărînă prin teribilul dezastru pe care teologii îl numesc „Cădere”, sufletul îşi intuieşte originea şi tînjeşte să se întoarcă la izvorul care l-a născut. Cum ar  putea s-o facă? Răspunsul Bibliei este simplu: „prin Isus Hristos, Domnul nostru”. In Hristos şi prin Hristos Dumnezeu Se descoperă total, deşi El Se arată nu raţiunii, ci credinţei şi dragostei. Credinţa este un organ al cunoaşterii, iar dragostea un organ al experienţei.

Dumnezeu a venit la noi prin întrupare; prin ispăşire ne-a împăcat cu Sine, iar prin credinţă şi dragoste intrăm şi rămînem în prezenţa Lui. „Cu adevărat Dumnezeu este de o infinită măreţie”, spune înflăcăratul rapsod al lui Hristos, Richard Rolle; „mai mult decît putem gîndi; …nu poate fi cunoscut de către lucrurile create; şi noi nu-L  putem cunoaşte niciodată aşa cum este în Sine. Dar chiar acum şi aici, oriunde inima începesă ardă de dorinţa după Dumnezeu, ea este ajutată să vadă acea lumină necreată, inspirată şi împlinită de darurile Duhului Sfînt, gustă bucuria cerului. Ea transcende toate lucrurile văzute şi este înălţată către dulceaţa vieţii veşnice… în aceasta constă dragostea perfectă: cînd toate năzuinţele minţii, toate lucrările tainice ale inimii sînt înălţate în dragoste către Dumnezeu.”

Faptul că Dumnezeu poate fi cunoscut cu sufletul într-o dulce experienţă personală, rămînînd totuşi la o depărtare infinită de orice privire curioasă a raţiunii, constituie un paradox care este cel mai bine descris ca: Bezna nopţii pentru minte, dar rază de soare pentru inimă. 

 Frederick W. Faber, autorul celebrei lucrări  Norul necunoaşterii dezvoltă această teză în cartea sa. El arată că, îndorinţa sa de a se apropia de Dumnezeu, inima  însetată descoperă că Fiinţa Divină sălăşluieşte într-un tărîm neştiut, ascunsă  îndărătul unui nor de necunoaştere; cu toate acestea, ea nu trebuie să se lase  descurajată, ci să-şi angajeze voinţa în căutarea asiduă a lui Dumnezeu. Norul  acesta seaflă între Dumnezeu şi cel care-L caută, pentru ca el să nu-L poată vedea  niciodată limpede pe Dumnezeu în lumina propriei lui înţelegeri, nici să-L simtă prin simţămintele sale. Dar, prin îndurarea lui Dumnezeu, credinţa poate pătrunde în prezenţa Sa, dacă sufletul în căutare crede Cuvîntul şi perseverează în căutarea sa.

Miguel de Molinos, un sfînt spaniol, a susţinut acelaşi lucru. In lucrarea sa, Călăuza Spirituală, el ne spune că Dumnezeu ia sufletul de mînă şi-l conduce pe calea credinţei curate „şi, făcîndu-l să priceapă că trebuie să renunţe la toate    consideraţiile raţiunii sale, îl conduce înainte… Şi, astfel, sufletul, cu ajutorul unei  simple şi umile cunoaşteri prin credinţă, îl caută numai pe Mirele său, purtat pe  aripile dragostei.”

Pentru aceste învăţături şi pentru altele asemănătoare, Molinos a fost declarat eretic de către Inchiziţie şi condamnat la închisoare pe viaţă. A murit în închisoare curînd după aceea, dar adevărul pe care l-a afirmat nu va muri niciodată. Iată ce spune despre sufletul creştinului: „…trebuie să considere că lumea întreagă, împreună  cu cele mai rafinate concepţii ale celor mai înţelepte minţi omeneşti nu-l pot învăţa nimic şi că bunătatea şi frumuseţea Preaiubitului său depăşesc infinit de mult toate cunoştinţele lor; să fie convins că toate fiinţele create sînt prea   neştiutoare pentru a-i putea vorbi şi a-l conduce la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu… Apoi se cuvine să meargă înainte purtat de dragostea Sa, lăsînd totul în urmă. Să-L iubească pe Dumnezeu aşa cum este El în Sine însuşi, nu aşa cum i-L prezintă şi descrie propria sa imaginaţie”.

„Cum este Dumnezeu?” Dacă prin asta înţelegem: „Cum este Dumnezeu în

Sine”,  pentru o asemenea întrebare nu există răspuns. Dacă vrem să spunem „Ce anume ne-a descoperit Dumnezeu despre Sine şi poate fi priceput de către o minte pioasă?”, cred că există un răspuns deplin şi mulţumitor. Căci, deşi Numele lui Dumnezeu este tainic şi natura Lui de nepătruns, în dragostea Lui binevoitoare El a declarat, prin revelaţie, anumite lucruri ca fiind adevărate cu privire la Sine. Pe acestea le numim atributele Sale. Tată Atotputernic, al cerurilor Domn, îndrăznim acum un imn să-Ţi înălţăm; Cu bucurie îţi mărturisim atributele, Nenumăratele şi slăvitele. Charles Wesley

Note:

1. Ezec. 1:13.2.

Ezec. 1:26-28.
3. Nicolaus Cusanus, The Vision of God 

[înfăţişarea lui Dumnezeu], E. P. Dutton & Sons, NewYork, 1928, p. 60.

Sursa: cap. 2 din cartea CUNOAŞTEREA CELUI PREASFÎNT , de A.W. Tozer.
 -în româneşte de Mircea Mitrofan
Tehnoredactare computerizată: Marius Rusu
Drepturile în limba română: ©1996 Editura LOGOS, Cluj
Advertisements

One thought on “A.W. Tozer: DUMNEZEU DE NEPĂTRUNS

  1. Pingback: A.W. Tozer: DUMNEZEU DE NEPĂTRUNS – ARMONIA MAGAZINE – USA – B a r z i l a i – e n – D a n

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.