„Până ce moartea ne va despărţi”. Și dacă o face prea repede?

by Carmen Lăiu

La doar câteva minute după ce soţul ei, Spencer, de numai 36 de ani, respirase pentru ultima dată în salonul ce-i devenise casă în ultimele săptămâni de la diagnosticarea cu cancer, jurnalista Christina Frangou s-a simţit neînstare să deschidă ușa salonului, spre holul plin de prieteni. În faţa ușii, suspinând că nu știe încotro să o ia, a primit de la tatăl său un răspuns cu bătaie lungă, ce avea să o ghideze prin lunile și anii de durere: „Vom merge mai departe.”

O văduvă tânără, care și-a pierdut soţul înainte de a treia aniversare a nunţii, este doar un număr care rotunjește o statistică. Dar în spatele cifrelor se ascund întotdeauna istorii, frângeri, suferinţe greu de captat în cuvinte și un drum anevoios prin deșertul vieţii de văduvie.

„În cele mai grele nopţi, luam perna lui Spencer, cea pe care a murit, și o pătură din patul nostru și mă întindeam pe podeaua holului. Plângeam acolo până când venea somnul sau dimineaţa. Am făcut acest lucru de 70 de ori în următorii trei ani”, povestește tânăra.

Casa a devenit un loc străin, înţesat de amintiri care străpung sufletul, dar și ascunzătoarea perfectă, în care valurile de suferinţă puteau fi trăite departe de ochii lumii. E greu să supravieţuiești într-un loc în care ai fost atât de fericit, în care fiecare colţ are o poveste fericită, imposibil de retrăit, precum și cioburi din planurile comune.

Drumul spre vindecare e lung, anevoios, iar capătul lui nu se întrevede ușor. La 3 ani și jumătate după moartea soţului, Christina încă mai are nopţi în care doarme pe podea și este mistuită de dorul de a-l revedea. Într-un fel, anvergura și dinamica suferinţei (care pare să sporească uneori, în loc de a se domoli) se încadrează în registrul firescului, de vreme ce pierderea partenerului „îţi schimbă fundamental arhitectura”.

Femeia mărturisește că privește din diferite unghiuri la timpul în care viaţa se împărţea la doi și că trăiește sentimente diferite. Simte tristeţe, ba chiar și invidie ori de câte ori aude despre un soţ care a murit la un an sau la 10 ani după un diagnostic crunt, pentru că își închipuie că cei doi au avut atâtea momente pe care să le petreacă înainte, poate chiar vacanţe sau cine în oraș. Prin contrast, cele 42 de zile pe care soţul ei le-a mai trăit după diagnosticare, majoritatea întins pe un pat în același spital unde lucrase ca medic, îi par dureros de puţine și de rele. Pe de altă parte, se simte privilegiată faţă de cei care și-au pierdut partenerul pe neașteptate – așa cum e cazul unei femei care i-a povestit că soţul ei a decedat într-un accident de mașină. Și, pe deasupra, chiar în ziua în care se certaseră crunt.

Drumul spre vindecare al tinerei văduve nu s-a încheiat, nici măcar la trei ani și jumătate după ce soţul ei a murit, însă ea merge mai departe, așa cum îi spusese tatăl ei, uneori mai ușor, alteori poticnindu-se. Este însă suficient de întremată sufletește cât să-și reia viaţa, pe noile ei poteci și să lase în urmă amintirea serilor în care, cu flacoanele de medicamente rămase neconsumate de soţul ei, se întreba dacă toată acea minifarmacie care nu putuse vindeca un om bolnav ar fi putut ucide unul sănătos care nu mai găsea motive să trăiască.

Risc de deces amplificat

Moartea partenerului se constituie într-un important factor de risc pentru decesul soţului supravieţuitor.

Un studiu din 2007 a concluzionat că persoanele care devin văduve au un risc de mortalitate cu 11% mai mare decât persoanele căsătorite, iar o metaanaliză din 2012 a arătat că riscul de deces al celor care și-au pierdut partenerul de viaţă este cu 22% mai ridicat faţă de cel al persoanelor căsătorite. De asemenea, autorii au constatat că acest risc este diferenţiat în funcţie de sex, riscul mediu de deces al bărbaţilor fiind sensibil mai ridicat decât cel al femeilor în urma pierderii partenerului (27% faţă de 15%), aceste diferenţe fiind mai pronunţate la vârste tinere și tinzând să se estompeze la vârste mai înaintate.

Un studiu din 2013 a arătat că văduvia se poate asocia cu o creștere de 48% a riscului de mortalitate, atribuind o treime din acest procent unui dezavantaj socioeconomic al persoanei văduve și constatând că riscul de mortalitate crește mai degrabă la bărbaţii ale căror partenere au murit pe neașteptate decât la cei care se așteptau la acest lucru, în timp ce pentru femei riscul de mortalitate nu variază semnificativ în niciunul dintre aceste scenarii.

Folosind date de la persoane născute în intervalul 1910-1930, profesorul Javier Espinosa a constatat că riscul de deces al bărbaţilor văduvi crește cu 30% comparativ cu cel al omologilor lor căsătoriţi. „Ei și-au pierdut adesea îngrijitorul, persoana care avea grijă de nevoile lor fizice și emoţionale, iar pierderea are un impact direct asupra stării de sănătate. Acest mecanism este mai slab la majoritatea femeilor care rămân văduve”, a explicat Espinosa diferenţa dintre ratele de risc ale bărbaţilor și femeilor.

Riscul de a deceda după moartea unui partener este mai mare în primele 3 luni după pierdere, arată un studiu din 2013, realizat de Școala de Sănătate Publică de la Harvard. Motivele care stau la baza acestor decese nu sunt încă elucidate, afirmă S.V. Subramanian, unul dintre autorii studiului.

„Este posibil să fie vorba de un mecanism legat de durere sau de faptul că îngrijirea soţului bolnav afectează sănătatea soţului supravieţuitor ori de refuzul persoanei văduve de a mai avea grijă de propria sănătate”, explică Subramanian.

Inimi zdrobite

La începutul anilor ‘90, oamenii de știinţă au descris o afecţiune medicală ce poate fi produsă de un stres extrem (precum cel al pierderii partenerului) numită și cardiomiopatie de stres, sau „sindromul inimii frânte”. Simptomele afecţiunii mimează infarctul miocardic, dar boala este totuși una reversibilă, cel puţin în cazul în care starea de sănătate a persoanei nu este deja una fragilă.

Moartea în cazul „sindromului inimii frânte” este o realitate, confirmă David Casarett, directorul medical de îngrijire paliativă din cadrul Sistemului de Îngrijire a Sănătăţii din cadrul Universităţii din Pennsylvania, amintind despre cazuri de soţi care mor la distanţă de câteva zile sau săptămâni unul de celălalt.

„Viaţa este preţioasă și pierderea unei persoane iubite poate fi devastatoare”, afirmă Gary Small, directorul Centrului de Longevitate de la Universitatea din California, campusul Los Angeles, subliniind totuși că acest sentiment copleșitor al pierderii se va diminua în timp, iar persoanele ajutate să traverseze această perioadă crâncenă de pierdere ar putea deschide noi capitole pline de semnificaţie în viaţa lor.

Văduvia la vârste tinere

Durerea poate lovi cu intensitate la orice vârstă ar surveni despărţirea prin moarte a partenerilor, dar văduvele tinere cred că situaţia lor este specială și chiar mai greu de înţeles într-o societate unde se așteaptă ca văduvia să fie rezervată pentru vârste înaintate. Tocmai de aceea oamenii nu prea știu să reacţioneze adecvat atunci când sunt martorii unei astfel de pierderi, pe care o găsesc „foarte, foarte înfricoșătoare”, spune terapeutul Linda Feinberg.

Situaţia văduvelor tinere este văzută ca una tranzitorie (deși statistica spune că o femeie văduvă stă singură, în medie, 14 ani după moartea soţului), iar în perioada de singurătate este posibil ca persoanele cunoscute și chiar o parte dintre prietenele căsătorite să o ocolească, tratând-o ca un potenţial pericol pentru relaţiile lor. O soluţie ar putea fi găsirea unei alte văduve tinere (sau a uneia care a trăit această pierdere în tinereţe) pentru a se putea susţine reciproc, conchide Feinberg.

Văduvia la vârste tinere poate să nu-ţi îngăduie răgazul de a-ţi trăi în ritmul tău durerea, pentru că toate celelalte probleme ale vieţii, inclusiv locul de muncă și îngrijirea copiilor, trebuie rezolvate în fiecare zi, în paralel cu gestionarea durerii.

„Copiii tăi sunt foarte devastaţi și au nevoie de tine foarte mult, în timp ce tu ai nevoie ca nimeni să nu aibă nevoie de tine pentru un timp. Este foarte greu chiar de la început”, punctează Wendy Clough, care și-a pierdut soţul la 36 de ani și a aflat că este însărcinată cu al treilea copil cam la o săptămână după înmormântare.

Iar dacă în tabăra văduvelor tinere senzaţia copleșitoare este că nimeni nu înţelege drama pe care o trăiesc (atunci când până și o văduvă mai în vârstă le atrage atenţia că, totuși, au toată viaţa înainte), uneori întâlnirile dintre cele două tabere unite de aceeași pierdere pot fi prilejuite de un cuvânt sau de un gest de bunătate. Așa cum a povestit Sheryl Sandberg, căreia o doamnă în vârstă, văduvă și ea mai de la tinereţe, i-a oferit un loc la meciul de fotbal al fiicei lui Sheryl, la care a participat după 9 zile de la înmormântarea soţului ei.

Drumul spre vindecare se face cu pași mici. Sau chiar cu pași înapoi

Fiecare persoană procesează durerea într-un fel unic. Nu există o reţetă magică de ajustare a vieţii după pierderea unui soţ, procesul de vindecare fiind influenţat de o serie de factori precum personalitatea, contextul sociocultural sau circumstanţele în care se produce pierderea.

„Acum 26 de ani, într-o singură secundă, n-am mai fost soţia lui Michael, ci văduva lui”, își începe povestea Susan Good. În timp ce-și aștepta soţul plecat într-o călătorie de afaceri, gătindu-i reţetele preferate împreună cu fiica ei, Susan a primit un telefon care o anunţa că soţul ei avusese un atac de cord. Durerea a fost atât de năucitoare, încât nu a reușit să-și amintească mai târziu prea multe lucruri din ziua înmormântării, nici măcar cum a ajuns la cimitir sau cum a plecat de acolo.

În ziua înmormântării a primit o carte care s-a dovedit salvatoare pentru femeia care nu pierduse, în primii ei 40 de ani, pe nimeni atât de apropiat. Cartea a ajutat-o să descopere că durerea ei va parcurge, deși nu chiar linear, mai multe etape (negare, furie, depresie, acceptare) și că vindecarea survine în urma trăirii durerii, și nu a reprimării ei. Susan crede că plimbările solitare, de la începutul dimineţii și de la apusul soarelui (în care își putea plânge în voie pierderea), viaţa activă, decizia de a se muta dintr-o casă plină de amintiri într-un apartament drăguţ, în care intenţiona să creeze amintiri noi, și alegerea de a-și exersa optimismul au fost pilonii care au susţinut-o în primul an de văduvie. De fapt, la un an distanţă de moartea soţului ei, Susan a realizat că se află deja în cea de-a patra haltă a durerii, acceptarea.

Prin văile doliului, drumul se croiește greu, doar câte un pas o dată, scrie Jodi Whitsitt. La un an după moartea soţului ei, nu poate spune că durerea a dispărut și presimte că al doilea an de văduvie va fi cel puţin la fel de dificil ca primul, după cum au avertizat-o prietenele care au trăit aceeași dramă. Supravieţuirea este posibilă, deși sunt momente în care te îndoiești de acest lucru, mărturisește Jodi, insistând asupra faptului că persoana care era a murit odată cu soţul ei, iar noua persoană, un amestec uimitor de slăbiciune și forţă, încă mai are nevoie să fie descoperită.

Durerea revine uneori ca un val uriaș, în momentele în care credeai că ai depășit punctul ei maxim, iar fricile încă stau cuibărite în întuneric, așteptând momentul prielnic să se reactiveze –  de exemplu, teama că amintirile cu cel drag, deja estompate, se vor pierde cu timpul.

Jodi afirmă că propria ei durere a sensibilizat-o la durerea altora într-o manieră străină vieţii ei de femeie căsătorită și că, deși depresia a revenit insistent în primul ei an de văduvie, credinţa este alegerea pe care o face în fiecare zi. „Vreau să iubesc mai mult, să râd mai mult, să ajut mai mult, să stau în picioare pentru cei mai slabi, să ţin mai mult mâinile celor îndureraţi și să apreciez mai mult clipele”, conchide Jodi.

Un ingredient esenţial al vindecării, pe care-l punctează toţi soţii supravieţuitori, se referă la un suport social puternic, care să-i ţină pe linia de plutire atunci când ei înșiși nu-și mai găsesc resursele să o facă. Dacă, într-un top al lecţiilor învăţate de cei rămași singuri, importanţa relaţiilor câștigă detașat locul de frunte, și cei care vor să ajute un soţ îndoliat au propriile lor teme de rezolvat, așa încât ajutorul acordat să își merite numele și efortul.

Demolând zidul singurătăţii, cărămidă cu cărămidă

Cei care n-au trăit sfâșierea unei pierderi de neînlocuit nu reușesc adesea să înţeleagă nici dimensiunea suferinţei în care plonjează un văduv, nici dificultatea și lentoarea procesului de reconstrucţie. În consecinţă, încurajările, sfaturile și acţiunile lor se pot regăsi pe contrasensul nevoilor celor pe care ar dori să-i ajute.

Dintre toate greșelile pe care le pot face prietenii, dispariţia din viaţa celui îndoliat câștigă scorul cel mai dureros, mărturisesc cei care și-au pierdut partenerul.

Unul dintre motivele pentru care al doilea an de văduvie poate fi chiar mai dificil decât primul, afirmă scriitoarea Lisa Kolb, este că, după ce în primul an oamenii sunt foarte prezenţi, din al doilea încep să se retragă, convinși că tot ce a fost mai greu a trecut. Persoanele văduve au încă aceeași nevoie de companie, susţine Kolb, povestind, din propria experienţă, că primul an înseamnă o luptă pentru a supravieţui durerii, iar al doilea este un exerciţiu de echilibristică în timp ce înveţi cum să trăiești cu o identitate nouă, aceea de persoană singură.

Kolb susţine că nu-și învinovăţește totuși prietenii pentru că au ieșit pe vârfuri din viaţa ei, pentru că „sprijinirea unui prieten îndurerat pe termen lung necesită timp și rezistenţă”. Este conștientă că oamenii au limite emoţionale, tinzând să revină la echilibrul lor familiar, dar au și limite intelectuale, pentru că nu poţi înţelege pe deplin o durere pe care nu ai trăit-o.

Totuși, întrucât moartea soţului este resimţită ca o pierdere multiplă (partenerul de viaţă poate să fi fost și prietenul, colegul, celălalt părinte al copiilor, confidentul sau partenerul de afaceri al celui care supravieţuiește), volatilizarea persoanelor care ar putea suplini, chiar și în mică măsură, această pierdere poate reprezenta o lovitură dureroasă.

La 4 luni după decesul soţului ei, Ann Brenoff spune că a învăţat deja multe lecţii despre ce înseamnă acest tip de pierdere, dar și despre reacţiile pe care aceasta le trezește în cei din jur.

„Nu presupune că știm cum ne simţim”, este rugămintea lui Ann, care punctează că jumătate din timp nici măcar văduva nu știe exact ce simte sau cum ar trebui să se simtă. Nici comparaţiile nu sunt o idee strălucită, spune Ann, pentru că nu poţi să măsori durerea unei persoane care și-a pierdut partenerul după zeci de ani și să decretezi că este mai profundă (sau mai mică) decât a celei care a rămas singură după 1 an sau după 10 ani. Ea o citează pe scriitoarea Laurie Burrows Grad, care afirmă că durerea nu îngăduie niciun fel de competiţie: „Tristeţea pe care o simţim are propria sa voce și nu ar trebui compromisă prin comparaţi.”

Ann Brenoff spune că este recunoscătoare pentru acele grupuri de sprijin care îmbracă și salopeta pentru a efectua diverse reparaţii în casele văduvelor, dar că în această perioadă nevoia ei este ceva mai complicată: „Lucrul de care am nevoie este ca lumea să fie mai blândă, mai delicată atunci când sunt prin apropiere.”

Dacă nu știi nici măcar o persoană văduvă, dar te-ai obișnuit să emani bunătate în jurul tău, deja faci foarte mult pentru cei care încă îi jelesc pe cei dragi, subliniază Ann.

 Credinţa care vede și dincolo de orizont

„Până ce moartea ne va despărţi” părea să fie o perioadă foarte lungă de timp, afirmă scriitoarea Elisabeth Elliot, rememorând dimineaţa strălucitoare în care urma să devină, după 4 ani de așteptare, soţia lui Jim, misionarul neînfricat de care era îndrăgostită încă din facultate. Doar 27 de luni mai târziu era din nou singură, după ce Jim fusese ucis într-o ambuscadă organizată de un trib indian ostil.

Văduvia e inevitabilă acolo unde există moarte, iar moartea e un rezultat direct al păcatului, care a intrat în lume prin neascultare, printr-o „Declaraţie de Independenţă, o sfidare arogantă a tot ceea ce [omul] fusese creat să fie”, scrie Elliot. Totuși, acolo unde domnește moartea pe care omul a ales-o în schimbul darului vieţii, atunci când s-a separat de Izvorul acesteia, dragostea încă abundă. Iar acest lucru n-ar fi putut fi posibil dacă Acela pe care L-am respins și care nu putea, prin natura Lui, să moară, n-ar fi luat chip de om pentru a muri la rândul Său. Iar prin acest dar unic ne-a oferit speranţa că El este «moartea morţii», pe care o va nimici definitiv într-o zi, dăruindu-le celor separaţi prin moarte ocazia unei reîntâlniri fericite, pe care nimic n-o va mai putea tulbura vreodată.

În ziua în care pășim spre altar, înveșmântaţi în cele mai fericite speranţe, s-ar putea să ne amăgim că mai este aproape o veșnicie până la momentul în care moartea ne va despărţi. Este o veșnicie foarte subţire oricum, chiar și atunci când moartea întârzie pentru zeci și zeci de ani. De fapt, tot ce ţinem în mâinile noastre se evaporă la fel de repede ca puful moale de păpădie, fie că este vorba de tinereţe, de sănătate, fie de viaţă în sine.

Este nevoie de alte mâini care să ne păstreze darurile pentru totdeauna. Mâini suficient de puternice, încât să fi întins cerul ca pe o coală de hârtie și să fi făcut pământul să foșnească de viaţă. Mâini suficient de iubitoare cât să se fi întins în supunere pe cruce, săpându-ne pentru totdeauna în veșnicia cicatricilor Lui.

Foto: Nikolai Cehov. Tânără văduvă la mormântul soțului ei

Sursa: Semnele timpului

……………………………………………………………

Citiți și:

Transgenderismul – noua „vacă sacră” a progresismului liberal (de pr. Shenan Boquet)

 

 

 

 

One thought on “„Până ce moartea ne va despărţi”. Și dacă o face prea repede?

  1. Pingback: „Până ce moartea ne va despărţi”. Și dacă o face prea repede? — ARMONIA MAGAZINE – USA – Si ce ar folosi unui om sa castige toata lumea, daca si-ar pierde sufletul?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.