Monalise Hihn: Traian Dorz – Istoria unei jertfe

Amintiri din comunism. În data de 20 iunie 1989, Traian Dorz a plecat la Dumnezeu. S-a stins un om care şi-a dedicat întreaga viaţă slujirii lui Dumnezeu. Trupul chinuit de suferinţă şi-a găsit liniştea, după ce 17 ani de închisoare l-au măcinat puţin câte puţin. Două zile mai târziu, poetul, care a scris mii de versuri de laudă către Dumnezeu, a fost înmormântat în satul natal, iar peste 10.000 de oameni l-au condus pe ultimul drum.

Opriţi oamenii!

Acea zi a fost una îngrozitoare pentru securiştii speriaţi de mulţimea care a ţinut să participe la înmormântare. Imediat după ce au aflat că Traian Dorz a murit, securiştii din Bihor au trimis o notă la Bucureşti, prin care anunţau decesul poetului. Răspunsul a venit printr-o directivă pentru toate inspectoratele judeţene ale Ministerului de Interne, în care li se cerea şefilor locali ai Securităţii să îi oprească pe cei care ar fi dorit să participe la înmormântare, semnată de către şeful Direcţiei I, colonelul Gheorghe Raţiu. „Având în vedere decesul lui Dorz Traian din Beiuş, judeţul Bihor, considerat conducător al asociaţiei religioase interzise <Oastea Domnului>, a cărui înmormântarea va avea lor probabil în ziua de 22 sau 23 iunie a.c. luaţi măsuri de intensificare a cunoaşterii stărilor de spirit din concentrările cu astfel de elemente şi în măsura posibilităţilor de a se acţiona legendat pentru împiedicarea deplasării conducătorilor şi altor adepţi către locul înmormântării. Orice informaţie de interes operativ să fie raportată de îndată, telefonic”, se arăta în documentul respectiv.

Mii de oameni la înmormântare

Cu toate eforturile şi „circularele” securiştilor, lumea n-a putut fi împiedicată să ajungă la Mizieş, unde, în data de 22 iunie 1989, a fost înmormântat poetul Traian Dorz, unul dintre cei care au încercat timp de peste patru decenii să convingă autorităţile comuniste să permită „Oastei Domnului” să funcţioneze în legalitate. Peste 10.000 de oameni au participat la funeralii. Zeci de securişti şi miliţieni în civil au fost infiltraţi în mulţime sau au urmărit totul de pe dealuri. Disperaţi şi copleşiţi de mulţimea de oameni, securiştii au încercat apoi să deturneze convoiul pe un drum lăturalnic al satului. Cei care au purtat sicriul nu i-au mai ascultat pe securişti, iar convoiul a mers pe drumul principal înspre cimitir. Imediat după înmormântare, securiştii bihoreni au fost nevoiţi să se explice într-un raport pe care l-au scris şefilor de la Bucureşti, justificând că, din cauza inundaţiilor (nu au fost inundaţii în acel an) au fost nevoiţi să permită cortegiului să meargă pe drumul principal. În acelaşi document, ei au falsificat şi numărul celor prezenţi la înmormântare: „Raportăm că la data de 22.06.1989 a avut loc ceremonia înmormântării lui Dorz Traian. Ceremonia înmormântării la domiciliul lui Dorz Traian s-a încheiat la ora 16. De la ora 16 la 17 din cauza unor viituri şi a terenurilor inundate a fost transportat pe drumuri ocolitoare până la biserica din Mizieş (satele Livada Beiuşului şi Mizieş au biserica şi cimitirul împreună).[1] Pe acest traseu Dorz Traian a fost transportat pe braţe de către unii adepţi ai Oastei Domnului până la cimitir unde s-a desfăşurat ultima parte a ceremoniei care a durat aproximativ 90 de minute. Aceasta a fost oficiată de către preoţii ortodocşi participanţi, în ritualul ortodox, fără a permite luări de cuvânt din partea altor persoane. La cimitir până la acoperirea mormântului cei prezenţi au cântat mai multe cântări scrise de Dorz Traian, specifice Oastei Domnului.(…)

Semnificativ este faptul că la ora 12 numărul participanţilor a început să scadă simţitor. Dacă în primele ore ale dimineţii se înregistra prezenţa a circa 1200-1300 persoane, cortegiul care a ajuns la cimitirul Mizieş era format din aproximativ 400 persoane[2]. Circa 2/3 din participanţi au venit cu trenul, iar plecarea înapoi spre domicilii era condiţionată de cele 2 trenuri (singurele) de la orele 14 şi 15. Această situaţie a fost amplificată şi datorită restricţiilor impuse mijloacelor de transport ITA, în contextul campaniei agricole. (…) Pentru a limita numărul participanţilor din judeţul Bihor s-au luat măsuri ca în presa locală să nu apară anunţuri despre decesul lui Dorz Traian. (…)

Măsurile de păstrare a ordinii şi liniştei publice de către organele de miliţie prin care s-au realizat identificarea a circa 150 autoturisme au fost interpretate de către participanţi ca o dovadă a interesului manifestat de autorităţile locale pentru buna desfăşurare a evenimentului, dar şi ca un avertisment voalat pentru cei care ar fi vrut să dea o altă turnură înmormântării. conducătorul pe ţară al asociaţiei ilegale Oastea Domnului. Din măsurile informativ operative întreprinse au rezultat următoarele aspecte mai deosebite. Ceremonia înmormântării a avut loc la domiciliul acestuia din Livada Beiuşului unde au participat circa 1200-1300 persoane din judeţul Bihor şi din diferite localităţi ale ţării. (…) Măsurile de control întreprinse în rândul clerului ortodox au evidenţiat faptul că acesta a primit cu oarecare satisfacţie vestea decesului lui Dorz Traian pe care l-au apreciat ca un element intransigent şi cu vădite tendinţe de evidenţiere a caracterului formal, neangajat al unora din activităţile pe care le desfăşura. De asemenea, au apreciat că implicarea inspectorului de culte, constituie o dovadă a fermităţii cu care se vor trata în general problemele de ordin cultic”. Documentul este semnat de către Şeful Securităţii judeţene Bihor, lt. colonel Ogăşanu Dumitru, şi de către şeful Serviciul I/A, căpitan Juncu Mircea. Nepotul lui Traian Dorz, Daniel Tufan, îşi aminteşte că la înmormântarea bunicului său a fost puhoi de lume: „Au sosit din toată ţara. Era lume foarte multă. Nu mai aveau loc. Stăteau în curţile vecinilor, în podurile caselor, pe drum. Era un cortegiu lung de 2 – 3 kilometri. Am ştiut întotdeauna ca bunicul meu era un om deosebit, dar atunci am realizat de câtă preţuire s-a bucurat. Am înţeles şi care era importanţa lui ca poet”.

Cine a fost Traian Dorz

Se spune că nimic nu este întâmplător în destinul unui om. Traian Dorz s-a născut în ziua de Crăciun a anul 1914, în satul Rîturi, comuna Mizieş (azi Livada Beiuşului, comuna Drăgăneşti), judeţul Bihor, într-o familie de ţărani mijlocaşi (deţineau cam şase hectare de teren). O altă întâmplare i-a călăuzit destinul: când a absolvit cele şapte clase primare, în 1930, a primit drept premiu special cartea „Corabia lui Noe”, scrisă de preotul Iosif Trifa din Sibiu. Acesta înfiinţase în 1923 Mişcarea „Oastea Domnului”. Imediat i-a scris preotului Trifa o scrisoare prin care să-l înscrie în rândul „Oastei”.

Ostaşul Domnului

În iunie 1930, chiar de Rusalii, Traian Dorz a intrat în „Oastea Domnului”. De atunci viaţa sa începe să se confunde cu istoria acestei mişcări. Începe să facă misionarism, împărţind cărţi şi reviste, dar şi scrie. În 1935 îi apare şi prima carte de poezii „La Golgota”, urmată în 1937 de  o alta – „Pe drumul crucii”. Continuă să facă misionarism, iar în 1940 este trimis pe front, dar, din cauza bolii de inimă este în cele din urmă demobilizat. Câţiva ani a scos revista „Familia Creştină”, care a fost închisă de către cenzură în 1943. În 1945, alături de alţi fraţi din „Oastea Domnului” vizitează răniţi ruşi la spitalul din Beiuş, cărora le duce alimente şi cărţi religioase, iar 1946 se ocupă de trimiterea de ajutoare pentru populaţia din Moldova, lovită de foamete.

Traian Dorz şi Richard Wurmbrand

Destinul lui Traian Dorz se intersectează în anul 1941 cu cel al lui Richard Wurmbrand. Dorz s-a angajat în acel an funcţionar la notariatul comunal din Mizieş. Aşa îi procură lui Richard Wurmbrand imprimate în alb pentru buletine de identitate şi contribuie astfel la salvarea unor evrei de la deportare. Mai mult, Traian Dorz a fost arestat pentru prima dată în anul 1942, pentru că a tipărit, la rugămintea lui Richard Wurmbrand, broşura „Păcatele evreilor”. Peste ani, aflat în străinătate, Richard Wurmbrand i-a trimis lui Traian Dorz pachete cu alimente şi medicamente.

Calvarul

Calvarul prin care va trece Traian Dorz începe însă în data de 30 decembrie 1947, chiar în ziua în care Regele Mihai a abdicat. Urmează ani de chinuri şi de închisoare. Mai mult, în anul 1948, <Oastea Domnului> a fost scoasă în afara legii, iar mai multe voci susţin şi astăzi că acest lucru s-a făcut şi cu complicitatea Bisericii Ortodoxe. În aceeaşi situaţie s-au aflat toate organizaţiile care funcţionau în cadrul Bisericii. Din acel moment şi până la moartea sa în 20 iunie 1989, Traian Dorz a făcut tot ceea ce i-a stat în putinţă ca să convingă atât feţele bisericeşti, cât şi autorităţile comuniste să readucă „Oastea” în legalitate. N-a fost chip. Anii de închisoare şi apoi cei de prigonire, nu l-au făcut să renunţe. A fost umilit, batjocorit, închis, anchetat şi condamnat. A trecut, de-a lungul anilor de detenţie, prin penitenciarele de la Oradea, Gherla, Ghencea, Caransebeş, Satu Mare, dar a fost anchetat şi prin beciurile Securităţii din Deva, Oradea, Cluj Napoca. A trecut prin coloniile de muncă Popeşti – Leordeni, Periprava – Grind şi a a avut domiciliul forţat în comuna Dropia din judeţul Ialomiţa. Între perioadele de detenţie a continuat să răspândească publicaţii şi cărţi despre „Oastea Domnului”, dar şi să scrie versuri. Însuşi Traian Dorz scrie în cartea sa, – Hristos, mărturia – despre acele perioade cumplite de detenţie: „Celula mea era exact cât un mormânt. Când stăteam în picioare, ajungeam cu capul în tavan. Când stăteam întins pe priciul meu de o scândură, capul îmi ajungea în perete, picioarele, în uşă. Când intram şi ieşeam, abia aveam loc să mă strecor pe lângă prici. Când totul era închis aveam senzaţia că stau închis în sicriu şi în mormânt. (…) Dar foametea era cumplită şi aici. Mâncarea se dădea atât de puţină şi de slabă încât cu toţii deveniserăm nişte schelete. Dormeam pe nişte priciuri comune, înşiraţi unii lângă alţii, zvârcolindu-ne toată noaptea în chinurile foamei. (…) Eram vreo douăzeci şi cinci de schelete, unii mai de mult, alţii mai de curând, cu felurite învinovăţiri. Unii cu frontiera, alţii cu politica, alţii cu credinţa. Unii români, alţii unguri, alţii evrei, alţii ţigani, toţi aruncaţi acolo de-a valma în mizerie, în foamete, în amestecătură. N-ai fi putut uita niciodată vaietele sau protestele lor de foame”.

Anchetat şi aproape executat

În perioadele de detenţie, Traian Dorz a trecut de câteva ori pe lângă moarte. Prima oară, în anul 1948, când mai mulţi deţinuţi au fost scoşi din celule şi puşi cu faţa zid şi cu pistolul la tâmplă. Mai apoi, au fost transportaţi cu maşinile, dându-li-se impresia că vor fi duşi pe frontiera cu Ungaria, unde urmau să fie executaţi. Traian Dorz descrie şi acel moment, când un gardian i-a spus: „Fă-ţi testamentul, banditule! (…) Acum s-a sfârşit cu tine şi cu Dumnezeul tău! (…) Eu am trecut atunci prin moartea mea. Am fost cu toată fiinţa mea trecut dincolo de hotarul care desparte existenţa aceasta de cealaltă. Dumnezeu m-a trecut, spre a face această ultimă experienţă, cea a morţii!”. Anchetele însemnau de multe ori bătăi crunte, percheziţiile – forme maxime de umilire din partea gardienilor. Pe lângă frigul şi foamea îndurate în închisorile comuniste, Traian Dorz a mai avut parte şi de supraveghere continuă, pentru că în celule prin care a trecut erau aduşi şi deţinuţi care raportau tot ceea ce făcea. Cu toate acestea, a continuat să scrie versuri chiar şi în acele locuri ce semănau copleşitor cu Iadul. Erau versuri care cântau iubirea de oameni şi de Dumnezeu. În anul 1958 a fost dus la Ministerul de Interne, unde, însuşi Alexandru Drăghici i-a cerut să înceteze orice încercare de legalizare a „Oastea Domnului”, sub ameninţarea că va nimici toţi adepţii acestei mişcări. Umilinţele au continuat, iar Traian Dorz a fost arestat chiar şi de ziua sa de naştere, în 25 decembrie. Ultima oară a fost arestat în 1982. Nepotul său, Daniel Tufan, îşi aminteşte astăzi cum a fost ridicat bunicul său: „Eram la Mizieş, la masă în curte. Au venit două sau trei persoane. Ţin minte şi acum că erau cu o dubă verde. Au discutat ceva cu el, i-au cerut să îi urmeze. A plecat cu ei. Noi nu ştiam unde îl duc şi de ce. Nu înţelegeam că l-au arestat. Apoi am aflat că l-au dus la Satu Mare. Ţin minte şi acum că tata mergea la el, la închisoare, de la Hunedoara la Satu Mare. A fost eliberat după vreo şase luni”. O altă rudă a lui Traian Dorz, Corneliu Clop, strănepot, care s-a ocupat de toate actele aflate în arhiva CNSAS, povesteşte că în cele şase luni de detenţie, Traian Dorz a stat în celulă cu deţinuţi de drept comun: „Era bolnav, iar deţinuţii, între care unul condamnat pentru crimă, se purtau foarte rău cu străbunicul meu. Unul dintre ei nu îl lăsa să se aşeze pe pat, pe parcursul zilei”. Când a fost arestat ultima oară, s-a sesizat Amnesty International. De asemenea, cazul său a fost prezentat la „Europa Liberă”. Daniel Tufan povesteşte că familia a aflat de la acest post de radio că Traian Dorz va fi eliberat: „Se anunţase la <Actualitatea românească> despre bunicul, că a fost eliberat. Noi nu ştiam nimic. Abia după două săptămâni a ieşit din închisoare”.

O familie prigonită

Traian Dorz şi soţia sa au avut trei copii: pe Viorel, Florica şi Nina. Şi copiii au avut de suferit pentru că tatăl lor lupta ca „Oastea Domnului” să fie recunoscută legal de către autorităţile comuniste. Ani în şir, şi cei trei copii au asistat la arestarea tatălui lor. Apoi, când au crescut au fost nevoiţi să primească în casele lor „oaspeţi dragi”, securiştii. Daniel Tufan, fiul Ninei, a povestit: „Îmi amintesc că în fiecare lună veneau la noi acasă nişte securişti. Mergeau şi la mama la serviciu, care lucra la biblioteca unui liceu din Hunedoara, aflat chiar lângă sediul Securităţii. La început, aveau obiceiul să umble prin casă, să cotrobăie. Am înţeles chiar că au tăiat un pat, ca să vadă dacă nu sunt ascunse acolo cărţi. Pe măsură ce au trecut anii, tonul lor s-a schimbat. Ne spuneau că au venit pentru că trebuie să îşi facă datoria şi că nu trebuie să fim supăraţi pe ei. Îndulciseră tonul. Aproape că erau ca nişte musafiri la noi în casă. Spre sfârşitul anilor ’80 când veneau povesteau multe banalităţi. Mama mea a început chiar să le ofere cărţile scrise de bunicul meu – <Osana>, care cuprindea cărţi pentru copii şi <Biblia versificată>. Le-au primit, fără să comenteze nimic. Ani în şir am fost foarte derutat şi nu am înţeles de ce îl închid pe bunicul şi îi fac atât de mult rău. El îi vorbea doar de bine, spunea că sunt trimişi de alţii, că execută doar nişte ordine. Niciodată nu i-a condamnat, ci dimpotrivă încerca să îi înţeleagă şi să le găsească scuze”. De fapt, Traian Dorz nu s-a speriat niciodată nici de chinurile prin care a trecut în închisori şi nici de răutatea autorităţilor comuniste. A luptat şi cu mai marii bisericii pentru recunoaşterea „Oastei Domnului”. A ajuns chiar în audienţă, în 1986, la patriarhul Iustin Moisescu. I-a cerut acestuia să îl ajute ca „Oastea” să fie readusă în legalitate, dar nu a primit niciun ajutor din partea capul Bisericii Ortodoxe Române. Peste ani, în 2008, statul român îi refuză calitatea de luptător anticomunist. O lege nedreaptă a fixat termene stricte de recunoaştere a calităţii de luptător anticomunist.

Continue reading Hunedoaralibera.ro

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.