O predică pentru predicatori

by Daniel Branzei

Când a fost ultima oară când ați vorbit singur, în oglindă?

Sunt clipe de adâncă sinceritate, necunoscute de nimeni, dar cu mare influență în evoluția noastră viitoare. Mesajul următor a fost a astfel de „stare de vorbă cu mine însumi”, ca răspuns la una din scrisorile care circulă acum pe Intertnet. Am scris-o dintr-o răsuflare și n-am refăcut-o și nici corectat-o ulterior. S-a revărsat din mine după o noapte de nesomn și de frământări. O supun acum atenției și reacțiilor voastre. Lista aceasta este doar pentru pastori baptiști. Sunt curios care sunt reacțiile voastre.

„Dar ce am împotriva ta, este că ți-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ți, deci, aminte de unde ai căzut; pocăiește-te, și întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine, și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești.  Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieții, care este în raiul lui Dumnezeu” (Apocalipsa 2:4-7).

Dacă ceea ce aud că se petrece în lumea evanghelică este adevărat și dacă bisericile se află pe o peroculoasă alunecare dinspre sfințenie spre o viață de compromis cu păcatul, imposibil să mai fie folosită drept mărturie pentru convertirea celor din jur, se pune întrebarea ce este de făcut? Pericolul în care ne aflăm este ca să intrăm în pedeapsa despre care vorbește Domnul Isus în scrisoarea către biserica din Efes: „Îți voi lua sfeșnicul din locul lui”, adică îți voi lua capacitatea de a fi lumină pentru cei aflați în întunerec.

Care sunt căile pe care trebuie să „ne întoarcem de acolo de unde am căzut”, care sunt lucrurile de care trebuie să ne pocăim și care sunt „faptele dintâi la care trebuie să ne întoarcem” (Apoc. 2:5).

Poate încă și mai urgentă este întrebarea, ce ne-ar putea MOTIVA să facem ceea ce știm că ar trebui făcut? Ce fel de predici ar trebui să rostim în adunările evanghelice pentru ca mulțimile de ascultători să alerge de bună voie spre o viață de sfințenie?

Problema nu este simplă și cere un răspuns din partea lui Dumnezeu. Iată ce am găsit eu în realția mea personală cu Dumnezeu și cu Domnul Isus prin intermediul Cuvântului pe care ni L-a lăsat.

I. O clarificare a situației

Cred că ar trebui să stabilim o terminologie pe care să o folosim toți în aceleași semnificații. Eu cred că extremele care se definesc ca „rău” și „bine” în această criză a creștinismului evanghelic românesc se pot numi consacrare și compromis.

a. Prin consacrare definesc în termeni contemporani acea „sfințire”, acea dare  lui Dumnezeu, acea punere deoparte de care vorbește Biblia.

„Să nu mai dați în stăpânirea păcatului mădulările voastre, ca niște unelte ale nelegiuirii; ci dați-vă pe voi înșivă lui Dumnezeu, ca vii, din morți cum erați; și dați lui Dumnezeu mădulările voastre, ca pe niște unelte ale neprihănirii” (Romani 6:13)

„Întăriți-vă, deci, mâinile obosite și genunchii slăbănogiți; croiți cărări drepte cu picioarele voastre, pentru ca cel ce șchiopătează să nu se abată din cale, ci mai de grabă să fie vindecat. Urmăriți pacea cu toți și sfințirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12: 12-14).

b. Prin compromis înțeleg acea încercare ne’nțeleaptă de a trăi cu picioarele în două bărci, a fi și cu lumea și cu Dumnezeu, a încerca să trăiești și în Duhul și în firea pământească.

„Zic dar: umblați cârmuiți de Duhul, și nu împliniți poftele firii pământești. Căci firea pământească poftește împotriva Duhului, și Duhul împotriva firii pământești: Sunt lucruri potrivnice unele altora, așa că nu puteți face tot ce voiți” (Galateni 5:16-17).

„Căci – lucru cu neputință Legii, întrucît firea pământească (Grecește: carnea, aici și peste tot unde e „firea pământească”.) o făcea fără putere – Dumnezeu a osîndit păcatul în firea pământească, trimețînd, din pricina păcatului, pe însuși Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului.

În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământești, umblă după lucrurile firii pământești; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după lucrurile Duhului. ªi umblarea după lucrurile firii pământești, este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viață și pace. Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, și nici nu poate să se supună. Deci, cei ce Sunt pământești, nu pot să placă lui Dumnezeu. Voi însă nu mai Sunteți pământești, ci duhovnicești, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește într-adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui” (Romani 8:3-9).

Consacrarea duce la sfințirea personală, la pocăința de fiecare zi, la viața de rugăciune, la studiul Cuvântului și la dorința de a salva pe câți mai mulți din cei aflați încă departe de Dumnezeu, în pericolul pedepsei eterne.

Compromisul duce la o amorțire a tuturor virtuților creștine, la o stare de „căldicel”, suficient de religios pentru a veni la Biserică, dar insuficient de sfânt pentru a duce Biserica în afara zidurilor clădirii ei.

Continue Reading barzilaiendan.com

Advertisements

One thought on “O predică pentru predicatori

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s