Experiența personală. Puterea rugăciunii.

by Dorina Petrescu/București, 05.10.2015

Nu mi-a plăcut niciodată nici să scriu, nici să vorbesc mult. Am avut o profesie tehnică, mi-a plăcut mai mult să meșteresc, să cos, să lucrez cu mâinile și am optat mai mereu pentru o exprimare cât mai concisă. Așa că este destul de neobișnuit pentru mine ce fac acum. Dar este ceva care nu mă lasă în pace, ceva înăuntrul meu se cere afară acum, nu mai târziu. Am senzația asta de ceva vreme, mi-am reprimat-o cât am putut, dar acum gata, trebuie să vorbesc.  

Întâmplările din ultimul an nu sunt dintre cele mai obișnuite, însă mă tem că din cauza lipsei mele totale de talent literar, străduindu-mă prea mult să explic, voi transforma totul într-o peltea banală și plictisitoare. Mi-ar părea foarte rău, pentru că vreau să vorbesc despre Dumnezeu. Despre cum  Dumnezeu este cu noi în fiecare clipă, cum ne încurajează și ne ridică din cele mai mari nenorociri și cum ne poate da binecuvântări nemaipomenite în mijlocul celor mai mari suferințe. Lucruri adevărate, pe care le-am trăit și le-am simțit pe pielea mea.

Voi risca deci, există ceva nu mă lasă să tac, mă îndeamnă să spun și altora ce mi s-a întâmplat, simt că nu am dreptul să păstrez numai pentru mine toate astea. Poate că cineva care va citi ceea ce am scris se va simți încurajat, va căpăta încredere, știu eu,  poate că îl va ajuta ceea ce va afla. Sau va învăța din greșelile mele, sincer nu știu, acum trebuie să vorbesc și vedem mai încolo ce se întâmplă.

Un alt motiv pentru care m-am hotărât abia acum, la aproape un an de când a început ceea ce eu numesc TREZIREA, este că am așteptat să am mai multe dovezi că nu este vorba de întâmplare, coincidențe sau alteceva de felul ăsta, ci că Dumnezeu chiar încearcă să mă facă să înțeleg, chit că în ceasul al doisprezecelea, ceva important. Mărturisesc însă că, oricât mă străduiesc, nici măcar acum, după toate aceste evenimente extraordinare pe care le-am trăit, tot nu am priceput mare lucru din toată pățania. Am totuși mare încredere că până la urmă Dumnezeu mă va lumina și nu voi pleca din această lume înainte de a înțelege măcar o parte din ceea ce a vrut să-mi spună.

Am 61 de ani și am constatat de curând cu mare uimire și tristețe că până la această vârstă nu prea am trăit. Nu glumesc, aparent mi-am văzut de treabă, am învățat, am avut serviciu, am familie ș.a.m.d.,  dar ceea am făcut în acești 61 de ani cu greu se poate numi viață de om, „om”, adică ceva scos de Dumnezeu din neființă, căruia Dumnezeu i-a insuflat Duhul Său cel Sfânt și l-a pus în această lume cu un folos, ca să-l mântuiască pentru ca apoi să-l ia cu el în veșnicie. Am trăit toată viața într-un fel de așteptare, ca într-o gară, așteptând mereu altceva, un fel de tren care să mă ducă undeva și să încep în sfârșit să trăiesc cu adevărat, mi se părea că am tot timpul din lume, dar s-a dovedit că lucrurile nu se petrec întotdeauna așa cum ne-am aștepta noi.

Eu, cel puțin mi-am luat-o rău de tot: am fost diagnosticată cu un cancer pulmonar, ceea ce ar însemna că nu prea mai am timp să îndrept ceva. Este posibil să nu mai am timp deloc. Asta este, măcar să apuc să spun și altora, poate învață cineva ceva din toată povestea. Adenocarcinom pulmonar, stadiul IV, mai multe tumori de diferite dimensiuni și pe stanga și pe dreapta, cea mare având aproape 6 cm diametru, bla, bla, bla, diagnostic de certitudine pus pe la sfarșitul lui aprilie 2015 la Spitalul Marius Nasta, în urma unei biopsii și a altor analize, nu intru acum în astfel de amănunte sordide.

„- Cât mai am, domnule doctor? Un an?

– Oh, nu, mai puțin!”

Nu a sunat bine deloc. Deci aparent situația nu este foarte veselă, dar nu asta contează acum, nu despre asta vreau să vorbesc. Ceea ce intenționez să subliniez  este că, în urma întâmplărilor despre care am pomenit, acum nu îmi mai este frică de ce mă așteaptă. Mă simt liberă, sunt bune și certitudinile astea la ceva, vorba lui Janis Joplin (de fapt a lui Kris Kristoffersson, din Me and Bobby Mc Gee): ”Freedom is just another word for nothing left to lose”.

De când am primit diagnosticul, tot ce am mai putut să fac a fost să mă las moale, moale în mâna lui Dumnezeu. De fapt, mai curând făcută ghemotoc la picioarele lui Iisus, agățată cu sfială de o curea a sandalelor Lui. Cel puțin așa mă văd acum de cele mai multe ori. Nu i-am cerut neapărat vindecarea ci să nu mă părăsească, să mă ierte și să aibă milă de mine. Pentru ce am eu nu există un tratament medical care să dea măcar o speranță, una cât de mică. Pur și simplu nu există, nu sunt multe bolile cu un prognostic atât de sumbru și eu m-am pricopsit tocmai cu una dintre ele. Mai ales în stadiul ăsta, tot ce mi s-a propus a fost o chimioterapie de la care niciun medic nu se aștepta la vreun rezultat și pe care bineînțeles că am refuzat-o. Și mi-am văzut de viață în continuare, cu ochii ațintiți spre Dumnezeu, pentru prima oară în viață făcând lucrul ăsta așa cum trebuie, prețuind fiecare clipă ca pe darul neprețuit care este de fapt. Suntem la începutul lui octombrie, probabil că boala își vede înainte de treaba ei de boală, nu știu și nici nu mă interesează, deocamdată nu mă simt rău, am avut o vară minunată cu familia mea, familie care a reprezentat întotdeauna mult pentru mine, dar pe care abia în situația de față am realizat cât de mult o iubesc și cât de recunoscătoare ar fi trebuit să-i fiu lui Dumnezeu pentru că mi-a dăruit-o.

Dar nu am făcut asta, toată viața am fost nemulțumită, am așteptat mereu altceva, am cârtit și am cerut mereu mai mult. Și Dumnezeu mi-a dat și mi-a tot dat ce i-am cerut, și eu am primit totul ca și cum mi s-ar fi cuvenit, și am continuat să-I cer și să aștept din ce în ce mai mult, și tot nu-mi era destul. În mintea mea îmi imaginam că așa trebuie să stea lucrurile, noi să cerem și Dumnezeu să ne dea, vai ce drăguț, asta pentru că merităm, nu-i așa așa? Doar credem în El, nu?  Asta e tot ce trebuie să facem, să credem și ni se cuvine totul. În orbirea mea nici nu realizam că ceea ce numeam eu atât de pompos CREDINȚĂ era de fapt o pojghiță jalnică a ceea ce ar fi trebuit să fie, ceva despre care acum mi-e și rușine să pomenesc. În prostia mea credeam că, dacă îmi declaram sus și tare așa-zisa mea credință în Dumnezeu, puteam să îmi văd liniștită de viața mea meschină și egoistă. Am făcut câte un pic din cam toate porcăriile din lume, uneori din plictiseală sau din curiozitate, am făcut rău celor din jur, chiar dacă fără să vreau, de cele mai multe ori. Lucruri de care îmi este rușine. Nu vreau indulgență, însă totul pornea din starea mea permanentă de nemulțumire, de altfel relele pe care le-am făcut mi-au lăsat un gust oribil și în general nu le-am repetat, măcar am învățat din greșeli – nu detaliez acum.

Cred însă că mai grav este ce nu am făcut. Aș fi putut să fiu o fiică mai bună, o soră mai bună, o mamă mai bună, o soție mai bună, o colegă, o prietenă sau o vecină mai bună ș.a.m.d., dar nu am fost nimic din toate astea. Nu am iubit destul, nu am ajutat destul pe alții când au avut nevoie, mi-a convenit să îmi imaginez că problemele dispar dacă întorc capul și privesc în altă parte. Am fost tot timpul adepta lui „de mâine”: de mâine o să mă las de fumat, de mâine o să ….., un „mâine” pe care l-am tot amânat, fără să mă gândesc serios că acel „mâine” s-ar putea să nu mai vină. Simțeam că nu fac ce trebuie, dar am crezut că este suficient să regret, să mă rog pentru iertare și Dumnezeu să mă ierte. Și chiar m-a iertat de nenumărate ori.  Și treaba asta a continuat până la un moment dat când El a spus Stop joc! Reset! Și m-am văzut așa cum eram, goală, fără conținut, m-am simțit o impostoare în viața asta. A fost cel mai greu lucru, să dau ochii cu mine însămi. Nu mi-a plăcut deloc ce am văzut, pentru prima oară în viață, când l-am rugat pe Dumnezeu să mă ierte, am realizat cât de mult are de iertat, ce povară uriașă îi cer să ia de pe sufletul meu.

Acum sunt la zero, privită din exterior situația poate să pară disperată, însă nu este nici pe departe așa. Fără ipocrizie, nu o dată m-am întrebat dacă nu cumva boala asta cumplită este cel mai bun lucru care mi s-a întîmplat vreodată.

Să încerc să explic cum am ajuns aici: În urmă cu ceva timp, mai precis de prin septembrie anul trecut, au început să mi se întâmple tot felul de „chestii”. Niște „chestii”, nu-mi vine acum în cap un termen mai potrivit, din ce în ce mai multe și mai dramatice, astfel că la un moment dat a fost evident că se petrece CEVA. Și tot așa, dintr-una în alta, fără să am timp să-mi trag sufletul, din ce în ce mai nelămurită și mai îngenunchiată, până m-am transformat  în altcineva, nu știu dacă neapărat o persoană mai bună, dar în orice caz alta.

Așa, deci, să o iau de la început: era pe 8 septembrie 2014, aproximativ zece seara și zburam. Zburam la propriu. Cu câteva clipe înainte î-mi conduceam linistită mașinuța, un Tico vechi de vreo optsprezece ani de care mă atașasem nepermis de mult, abia intrasem în București prin Chitila, ieșisem de sub Podul Constanței, când am simțit o zdruncinătură puternică, am auzit un zgomot ca un hârșiit și ne-am trezit în aer. Fusesem la Câmpulung, eu și soțul meu, să zicem cu treburi, deși înainte de a pleca s-au petrecut niște lucruri care m-au făcut să mă găndesc un pic dacă nu cumva era mai bine să stăm acasă. Și anume pe 6 septembrie a fost o furtună puternică și a căzut un copac peste mașinuța mea. Pagube relativ mici, un far, o aripă șifonată un stop și alte mărunțișuri. Primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost că nu trebuie să facem drumul programat la Câmpulung. Am alungat repede gândul, mi-am zis că asta este, mai cad copaci peste mașini și m-am apucat de remediat defecțiunile, astfel încăt peste două zile, dis-de-dimineață, eram la atelierul auto să luăm mașina și plecam la drum direct de acolo, cu vopseaua proaspătă pe aripă. Al doilea lucru neobișnuit a fost că în noaptea dinaintea plecării abia am reușit să ațipesc un pic, am avut o neliniște cumplită, simțeam un fel de apăsare, ca și cum aș fi fost vinovată de ceva, dar am uitat repede și asta și mi-am văzut în continuare de planurile mele.

Acum eram în aer, lovisem cu vreo 60 km la oră un refugiu de tramvai, zburam și simțeam că mai este Cineva cu noi în mașină. Nu-mi era frică, deși normal ar fi fost să urlu, să-mi pun mâinile la ochi, să intru în panică, sunt totuși o biată pensionară de 61 de ani, emotivă, sperioasă, genul care își face probleme din nimic. Ba dimpotrivă, simțeam un fel de încântare, ca atunci când întâlnești pe cineva drag, ba în plus în mașină parcă era și un fel de lumină mai ciudată. Îmi dau seama că niciodată nu voi fi în stare să descriu exact ce am simțit, un cuvânt mai potrivit ar fi ÎNCREDERE, eram fericită și aș fi vrut să comunic într-un fel cu Acel Cineva.

Ăsta a fost primul lucru care m-a pus serios pe gânduri. A fost evident că Dumnezeu ne-a arătat atunci că este cu noi în orice clipă, îmi amintesc precis că nici măcar nu L-am invocat, în acele momente am uitat că ar fi trebuit să mă rog și cu toate astea Dumnezeu a fost acolo cu noi și a avut grijă să nu pățească nimeni nimic. Toți cei care au aflat cum s-a petrecut accidentul, printre care și mulți care se pricepeau, cum ar fi mecanicii care au reparat mașina, au fost de părere că, după cum am izbit refugiul, ar fi trebuit să ne răsturnăm. Nici nu vreau să mă gândesc ce ar fi însemnat asta pentru toți cei care s-ar fi aflat în zonă în acele momente. Carnagiu! Și astfel am zburat peste refugiul de tramvai, ambele sensuri, peste încă două benzi, cu celelalte mașini din trafic vâjiind și pe stânga și pe dreapta, după care ne-am oprit milimetric lângă mașinile parcate lângă bordura de vis-a-vis. Vă spun sigur că nu eu am păstrat direcția, nu eu am pus frână, eu nu am vreun merit că nu am omorât sau rănit pe cineva, că nu am lovit nicio altă mașină și că nu am avut nicio zgârietură, nici eu nici soțul. Mașina a avut ceva probleme (baia de ulei, cutia de viteze două roți făcute praf etc.), dar nici asta nu cred că are mare importanță dacă în zece zile era reparată, cu niște costuri rezonabile.

Am tras mașina pe trotuar, urmând să luăm un taxi până acasă și atunci s-a întâmplat încă un lucru ciudat, venit parcă să sublinieze și mai mult că Dumnezeu sau un înger trimis de El era acolo cu noi: șoferul de taxi  care ne-a luat, singurul pe care l-a găsit soțul meu după multe căutări, era un bătrânel blând, un creștin care ne-a ajutat, ne-a încurajat, a vorbit tot drumul despre puterea și bunătatea lui Dumnezeu, iar la coborâre ne-a binecuvântat, astfel încât eu eram din ce în ce mai încântată și mai fericită. Dacă m-ar fi văzut cineva ar fi zis că mi-am pierdut mințile din cauza șocului, trecusem totuși printr-un accident de mașină, chiar dacă eram întregi pagubele erau destul de mari, iar eu m-am culcat liniștită și am adormit mai fericită ca oricând.

După ce mașina a fost gata m-am tot întrebat dacă mai este cazul să mai conduc sau nu. În definitiv nu este obligatoriu să avem chiar toți mașini și să conducem, nu? Deci mașina mergea din nou, condusă când de fiul, când de soțul meu iar eu mă rugam lui Dumnezeu să-mi spună dacă trebuia să renunț la condus sau nu. Luni pe 22 septembrie trebuia să plecăm să culegem via, la țară, undeva lângă Buzău. Duminică seara, pe 21, soțului meu i-au fost furate toate actele din geantă: carte de identitate, permis de conducere, certificatul de înmatriculare al mașinii lui și alte documente, într-un cuvânt i-a rămas numai certificatul de naștere care nu era la el ci acasă. Interesant este că în aceeași geantă avea și o sumă de bani destul de mare, aproape patru mii de lei, din care nu i-a dispărut nici măcar un leu. N-am avut nicio îndoială că acesta era răspunsul pe care îl așteptam, așa încât a doua zi conduceam eu pe E85  spre Buzău, veselă și cu sufletul plin de bucurie că Dumnezeu ne ascultă și ne răspunde când îi cerem ceva.

Toată viața m-am bucurat de o sănătate destul de bună și îmi imaginam că ăsta e un lucru normal, care mi se cuvine. Doar am făcut multă mișcare, am mâncat pe cât posibil sănătos, în general m-am îngrijit, astfel că am ajuns la 60 ani fără probleme grave de sănătate. Așa credeam eu. Însă la mai puțin de o săptămână de la accident am început să mă simt rău, rău de tot, pentru prima oară în viața mea. Dureri abdominale, greață, balonări etc., probleme din ce în ce mai greu de ignorat, pe care am încercat să le rezolv cu ceaiuri și regim alimentar, ca de obicei. Fără succes. Apoi am apelat la diverși medici, am urmat tot felul de tratamente, de asemenea fără vreun rezultat, astfel încât pe la mijlocul lui ianuarie mă internam val-vartej la Spitalul Fundeni, având 48 kg în loc de 54 kg cât aveam de obicei la cei 1,65 m ai mei, cu burta umflată și cu niște dureri cumplite. Analize, tot felul de investigații traumatizante cum ar fi colonoscopia și endoscopia, suspiciune de cancer pancreatic, tomografie abdominală și după asta a venit lovitura: deși abdominal totul era în ordine, CT a prins și partea inferioară a plămânilor, unde s-a putut vedea o tumoră de toată frumusețea.

Atunci s-a petrecut un alt lucru ciudat: imediat ce am aflat de problema de la plămâni, toate simptomele abdominale: durerile, umflătura și grețurile au dispărut ca prin farmec, fără niciun tratament, de parcă nici n-ar fi existat vreodată. Era ca și cum ăsta ar fi fost scopul pentru care mi-au fost date acele suferințe, ca să descopăr tumora. Se știe că de cele mai multe ori cancerul pulmonar începe să fie simptomatic foarte târziu, așa era și la mine, încă nu aveam niciun simptom sugestiv, nu tușeam, nu aveam dispnee, nu oboseam etc., așa că niciodată nu mi-ar fi trecut prin minte să mă caut la plămâni. Simțeam că se mai petrece încă ceva ciudat, că nici modul ăsta în care am descoperit boala nu a fost întâmplător, simțeam iarăși prezența aceea încurajatoare. Recunosc, eram destul de speriată și tristă, dar mai presus de asta simțeam iarăși acea ÎNCREDERE despre care am vorbit mai devreme.

A urmat trimiterea la Spitalul Marius Nasta și ce s-a întâmplat în continuare am povestit deja. Totuși nu vreau să trec mai departe înainte de a spune câte ceva despre aventura mea cu spitalele și doctorii de la noi: oameni buni, dacă puteți feriți-vă, fugiți cât mai departe, salvați-vă! Și nu m-am dus nici eu nepregătită, ci cu recomandări către cei mai buni dintre cei mai buni medici, cu multe speranțe și cu portofelul plin. Am scăpat din mâna lor cu greu, secătuită de puteri, lefteră și fără vreo speranță. Acum, după ce am trecut prin atâtea, am convingerea că dacă un bolnav grav are cât de cât o șansă să scape cu viață, odată ajuns într-un spital de stat din România și pe mâna medicilor de aici își anulează această șansă. Ca și cum nu le-ar fi deajuns suferințele provocate de boli, odată ajunși în aceste antecamere ale morții, bolnavii trebuie să îndure mizerii și umilințe de nedescris. Spitalele românești, cel puțin cele de stat, sunt oribile, în marea lor majoritate medicii și celelalte cadre medicale nu sunt oameni ci niște roboți care nu tratează bolnavi ci aplică mecanic niște „protocoale” și niște „proceduri”, sunt indolenți, complet lipsiți de intuiție, de fler și cel mai grav sunt complet lipsiți de suflet. În rest, peste tot buzunare primitoare, deschise larg, larg de tot, fără fund, în care bietul pacient disperat îndeasă și tot îndeasă bani în speranța că va fi ajutat. De cele mai multe ori dă banii degeaba, nu capătă nimic în schimb, nici măcar o vorbă bună. Dacă nu are norocul să sufere de vreo bolicică banală care eventual ar fi trecut și de la sine, e mâncat! Rugați-vă pentru bolnavi, pentru medici, au mare nevoie! Am văzut multă suferință în jurul meu și nu părea să existe cineva căruia să îi pese cu adevărat. Rugați-vă lui Dumnezeu să aibă milă de toți! Ce-i drept, am întâlnit și excepții, medici extraordinari care erau și oameni adevărați, dar extrem de rar. Și mă tem ca nu cumva, în timp, să se molipsească și ei de la ceilalți.

Dar să revin la povestea mea. Deci după toate întâmplările de mai sus am aflat că am o boală îngrozitoare, cu un prognostic cumplit. Cu toate astea, fără pic de ipocrizie și fără să-mi fi pierdut mințile, sunt mai liniștită și mai fericită ca oricând și consider situația în care mă aflu un câștig.

Să o luăm sistematic, pe puncte, ca să vedeți de ce spun asta:

– Am căpătat certitudinea că avem un Dumnezeu viu, care este în permanență cu noi și căruia îi pasă cu adevarat. Dacă Îl avem pe Iisus Hristos în sufletul nostru ne va fi bine oriunde, aici sau dincolo, în veșnicie, nici nu mai contează atât timp cât El este cu noi. Este și singura certitudine pe care am, un Dumnezeu care nu mă părăsește la greu, singurul care nu mă dezamăgește niciodată, bun și iubitor ca un tată. I-am simțit ajutorul în momentele de cumpănă pe care vi le-am povestit, îi simt prezența acum când sunt în situația asta dramatică, mă întărește cu puterea Lui, mă încurajează și, de ce nu, îmi arată ce să fac la fiecare pas. Ce aș mai putea dori? Ce binecuvântare mai mare există? Am spus că nu urmez niciun tratament alopat pentru că practic nu există așa ceva pentru boala asta, însă tot Dumnezeu, prin Fiul său Iisus Hristos, mi-a scos în cale o mulțime de informații privind schimbările pe care să le fac în alimentație și viața de zi cu zi, precum și câteva remedii naturiste accesibile, mi-a arătat ce să aleg din multitudinea de  date, astfel încât în momentul de față mă simt mult mai bine decât anul trecut pe vremea asta. Am revenit la greutatea mea obișnuită, am o viață normală, muncesc pentru familia mea, conduc mașina, merg în vacanțe, citesc, fac mișcare și savurez fiecare clipă, toate lucrurile căpătând parcă un gust mai bun. Deci fizic mă prezint mai bine decât atunci când am primit diagnosticul, nu neg, este important și îmi place lucrul ăsta, însă cel mai mare câștig este pe plan spiritual. Pentru prima oară în viață mi-am pus ordine în gânduri, valorile sunt puse cred eu în ordinea corectă, am aflat ce este important pentru mine, ce îmi trebuie cu adevărat și ce nu, văd în sfârșit. Nu sunt atât de naivă să-mi imaginez că am descoperit leacul pentru cancerul pulmonar, dar în momentul ăsta îmi este bine. Nu știu ce va fi în clipa următoare, acea clipă nu-mi aparține, însă în momentul de față mi-e bine și asta e arhisuficient;

– Am învățat că trebuie să trăim cu ochii ațintiți către Dumnezeu și să fim în permanență atenți pentru că el ne vorbește tot timpul. Dacă nu-L auzim și nu-L ascultăm e numai vina noastră, pentru că de multe ori nu ne convine voia Domnului și vrem să facem lucrurile după capul nostru. Cănd se dovedește că am ales greșit și regretăm amarnic este prea târziu, răul a fost făcut și consecințele usturătoare;

– Am învățat să prețuiesc ceea ce am. Astfel, am realizat ce familie extraordinară am, o familie care mă iubește și pe care mă pot baza. Ne-am apropiat și mai mult, abia acum, în situația asta limită am ajuns să ne cunoaștem cu adevărat. Am aflat totodată cât de mult îi iubesc la rândul meu. Am aflat de asemenea care îmi sunt prietenii adevărați. Vedeți câte lucruri bune mi s-au întâmplat?

– Nu îmi mai este frică de moarte pentru că eu cred moartea nici nu există de fapt. Ne cramponăm cam tare de existența asta terestră, am face orice să ne lungim zilele pe pământul ăsta și ne scapă esențialul: scopul nostru ar trebui să fie viața în veșnicie, cu Dumnezeu. Bineînțeles că nu am venit pe pământ degeaba și că nu avem voie să ne batem joc de viața care ne-a fost dăruită, dar viața pe lumea asta e doar o mică parte din întreg. Eu am pierdut o groază de timp prostește, toată viața am fost o ipohondră, mă speriam de cea mai mică bubiță. Pe la vreo patru, cinci ani, când am aflat că ființele, deci și oamenii trăiesc cât trăiesc și apoi mor, am fost devastată. Îmi era frică să adorm ca să nu mor în somn. Și am ținut-o în felul ăsta până anul trecut. Acum mă simt eliberată, ușoară, am numai grija clipei prezente, știu că de ceea ce urmează se ocupă Dumnezeu și asta e grozav. Vedeți ce binecuvântări nemaipomenite ne dă Dumnezeu chiar și în mijlocul celor mai mari nenorociri?

– Un alt lucru foarte important este că, după toate astea, fiul meu, care era într-un fel mai „liber cugetător”, a începu să se apropie de Dumnezeu. Aș fi extrem de fericită să știu că nu rămâne singur după ce eu o să plec și mă rog lui Dumnezeu să-l păstreze pe calea asta. Nu e încă o binecuvântare extraordinară?;

– Îmi este clar că nu voi înțelege niciodată cu adevărat lucrurile privitoare la divinitate, însă puținul ăsta care mi-a fost descoperit îmi ajunge, acum știu că nu suntem niciodată singuri la greu, că trebuie doar să ne punem nădejdea în Dumnezeu și vom fi salvați. Și când vorbesc de salvare nu mă refer la vindecarea de cancer (deși nu aș refuza, nu are sens să fiu ipocrită, mai ales că acum aș ști mult mai bine ce să fac cu viața mea), ci la darul neprețuit al mântuirii, pe care numai Domnul nostru Iisus Hristos ni-l poate da, prin harul Său.


 

P.S.

Câteva cuvinte despre mine:

M-am născut în Brăila și când aveam vreo șase ani ne-am mutat în Galați. Am avut o copilărie frumoasă, cu părinți iubitori, cu un frate și o soră de vârste apropiate, cu vacanțe fericite la tata-mare, la Cernătești (un loc minunat lângă Buzău, pe valea Slănicului). Nu mi-a lipsit niciodată nimic, părinții mei au fost niște oameni minunați, care ne-au crescut cu dragoste pe toți trei copiii, au făcut mari sacrificii pentru noi, ca să avem tot ce ne trebuie, ne-au dat o educație, ne-au ținut pe toți trei la facultate (toți trei am urmat electronica, una dintre cele mai selecte facultăți în anii 70), ei înșiși fiind licențiați în drept, însă toată viața am cârtit, am vrut mereu altceva, mai mult, lucruri inutile de cele mai multe ori,  de care abia acum îmi dau seama că nu aveam nicio nevoie. Și pentru frustrările mele am făcut de multe ori zile fripte celor din jur. Acum, când privesc în urmă, nu cred că am fost o persoană foarte simpatică. M-am căsătorit în anul cinci de facultate cu un fost coleg cu doi ani mai mare, un ardelean cumsecade, calm și răbdător (suntem o familie și acum). Am avut servicii bunicele și soțul și eu, ne-am făcut o casă cu câte ceva prin ea, mașină etc., în general am avut ce ne-a trebuit, am dus o viață de oameni obișnuiți, cu bune și rele. Mai mult cu bune, dar atunci nu vedeam lucrurile așa. Avem un copil frumos, deștept, cuminte, grijuliu și afectuos, care nu ne-a făcut niciodată probleme, care a parcurs toată școala fără să aibă nevoie de vreun minut de meditații. Acum este asistent universitar, cu doctoratul luat, își vede de serviciu în ciuda tuturor dezamăgirilor din învățământul de la noi și în particular își mai înfrumusețează viața cântând la pian și patinând. Într-un cuvânt, este fiul pe care orice mamă l-ar dori și îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a binecuvântat să fiu eu mama lui.

București, 06.10.2015

Mi-a telefonat azi cea mai bună prietenă a mea, pe care o cunosc din anul II de  facultate, fosta mea colegă de cameră din căminul Regie, cu care am păstrat legătura toți acești ani, atât cât s-a putut având în vedere că amândouă am fost ocupate (servicii, familii etc.) și mi-a spus că s-ar putea să aibă aceeași boală!!!! Ce-i asta? Epidemie? Încă nu are toate rezultatele analizelor, așa că mă rog să nu se confirme diagnosticul.

Mi-aș dori mult să o pot ajuta, știu prin ce trece.


Sursa: https://www.resursecrestine.ro/marturii/141088/experienta-personala-puterea-rugaciunii

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s