David Johnson şi David VanVonderen – Cap.7: ABUZUL ŞI SCRIPTURA

Folosit cum trebuie Cuvântul lui Dumnezeu este o sabie care descoperă gândurile inimilor sau o candelă ce luminează calea celor ce-l urmează pe Dumnezeu. Utilizat greşit însă, nu poate fi decât o bâtă în mâinile celor ce echivalează prefăcătoria cu supunerea şi tăcerea cu pacea. Să studiem diferenţele.

ABUZUL ŞI SCRIPTURA

Nu cu mult timp în urmă (Jeff fiind cel ce vorbeşte) am ţinut un curs de seminar în care am arătat cum chestiunile bazate pe intimidare afectează bisericile şi familiile noastre. După una dintre sesiunile ţinute despre abuzul spiritual, o femeie s-a apropiat de mine pe podium.

“Pur şi simplu nu mă mai pot pune să citesc Biblia”, s-a destăinuit ea. “Sunt tristă deoarece până nu demult Cuvântul lui Dumnezeu era foarte important pentru mine. Însă acum de fiecare dată când vreau să-l citesc îmi vine rău la stomac”.

După ce am vorbit cu ea mi-a fost dat să descopăr că această femeie a fost îngrozitor de abuzată cu Cuvântul lui Dumnezeu. De fiecare dată când ei i se întâmpla ceva, sau intervenea ceva în familia ei, ea era trimisă la Scriptură să-şi caute, chipurile, o “credinţă supranaturală”. De asemenea, i s-a mai spus că dacă s-ar fi rugat şi s-ar fi “angajat în războiul spiritual”, acele atacuri asupra ei şi a familiei ei nu ar fi reuşit să-şi facă efectul.

“De aceea, cred că eu sunt de fapt problema. Nu am destulă credinţă. Sunt o creştină slabă”, a concluzionat ea. Anticiparea primirii unor veşti spirituale proaste era atât de mare încât femeia nu se putea pune să citească Biblia.

În epistola lui Pavel către Timotei, în primul capitol al ei, ni se spune că liderii bisericii trebuie să acorde atenţie învăţăturii sănătoase a Cuvântului lui Dumnezeu.

“…să se ţină de Cuvântul adevărat, care este potrivit cu învăţătura, pentru ca să fie în stare să sfătuiască în învăţătura sănătoasă, şi să înfrunte pe potrivnici. Într-adevăr, mai ales printre cei tăiaţi împrejur, sunt mulţi nesupuşi, flecari şi amăgitori, cărora trebuie să li se astupe gura. Ei buimăcesc familii întregi, învăţând pe oameni, pentru un câştig urât, lucruri, pe cari nu trebuie să le înveţe.” (9-11)

Acest pasaj ne reaminteşte de tradiţionala problemă a punerii unor poveri religioase grele în spatele celor apăsaţi prin manipularea şi interpretarea eronată a Scripturii. În loc de a folosi Cuvântul lui Dumnezeu ca o sabie care să penetreze gândurile şi intenţiile propriilor lor inimi, mulţi lideri spirituali l-au folosit ca şi bâtă cu care să-i mâne pe alţii. Fac astfel dintr-o varietate de motive: pentru a-i împiedica pe alţii să-i tragă la răspundere; pentru a-şi proteja imaginea lor; pentru a-şi susţine doctrina pe care şi-au bazat întreaga lor lucrare; pentru a continua să-şi strângă fondurile; pentru a-şi ridica împărăţii religioase cu care să-şi întărească propriul respect de sine. Cu alte cuvinte, este posibil ca unii lideri să înveţe Cuvântul pentru un câştig (dintr-un interes) personal, şi nu pentru a tămădui şi vindeca.

Punerea în scenă

Trei factori principali operează în sistemul spiritual abuziv şi alcătuiesc “terenul” pe care poate să apară abuzul spiritual. Aceştia sunt: mentalitatea, motivaţia, şi metoda. O privire la fiecare dintre aceştia vă va ajuta să înţelegeţi cum pot ei crea un mediu în care oamenii sunt abuzaţi cu Scriptura.

Primul factor îl reprezintă mentalitatea oamenilor în ce-i priveşte şi în ce priveşte Scriptura. Într-un sistem abuziv din punct de vedere spiritual, mentalitatea oamenilor constă în faptul că aceştia nu cred că pot, sau cred că pot foarte puţin să înţeleagă singuri Cuvântul lui Dumnezeu. Părerea lor despre Scriptură este că aceasta reprezintă o carte de reguli prevăzută să producă un comportament plăcut lui Dumnezeu, sau o carte care descrie ce vrea Dumnezeu de la noi. Cu alte cuvinte, Biblia nu înseamnă pentru aceştia o carte care să ducă la transformarea caracterului nostru şi pentru ca noi să fim făcuţi asemenea lui Hristos, ci este o carte despre “tehnicile” de purtare corectă care să atragă binecuvântările corespondente de la Dumnezeu. Astfel, spiritualitatea este înlocuită cu manipularea.

În consecinţă, aceşti oameni îşi privesc liderii lor ca fiind singurii care deţin ultimul cuvânt asupra înţelesului şi sensului Cuvântului lui Dumnezeu, deoarece doar ei, liderii, au (sau, ei spun că au) parte de succes în a face şi a primi de la Dumnezeu. Mentalitatea liderilor, în ce-i priveşte pe ei înşişi, urmaşii lor şi în ce priveşte Scriptura, este că ei au “ajuns” la un nivel mai înalt de realizare (împlinire; n.tr.) spirituală, “dobândindu-şi” astfel dreptul de a conduce.

Vă rugăm să observaţi că “realizarea” (de ce nu, experienţa; n.tr.) liderilor este cea care stabileşte standardul performanţei religioase al turmei lor. În unele cazuri, acesta poate fi evanghelizarea sau mărturia publică, ucenicirea creştinilor tineri, sau obţinerea victoriilor prin credinţă, organizarea studiilor biblice în celule de casă, orice este dictat de personalitatea conducerii. Cu alte cuvinte, a împlini cât mai îndeaproape comportamentul prescris este ţelul, şi nu transformarea interioară după chipul lui Isus. Cei ce excelează la capitolul purtării standard sunt răsplătiţi, iar cei ce nu o fac sunt îndemnaţi să o facă sau sunt sfătuiţi (consiliaţi), iar celor ce suferă le este spus că acesta este răspunsul la toate, sau aproape toate, maladiile lor. Acest aspect ne conduce la cel de-al doilea factor.

Într-un sistem abuziv spiritual, liderii pozează în “postura puterii” utilizând Scriptura. Motivaţia lor este de a atrage performanţa religioasă din partea oamenilor pentru ca nevoile lor să fie împlinite şi pentru a “dovedi” că teologia lor este corectă. Din nou, motivaţia lor nu este de a hrăni sufletele, şi nici să ajute la împlinirea voii lui Dumnezeu în viaţa vreunui om.

Pe lângă a-i epuiza şi a-i stoarce spiritual pe oameni, a-i presa pe oameni să trăiască “potrivit cu” Scriptura poate duce la o percepţie deformată a lui Dumnezeu. El este astfel recreat după imaginea liderilor respectivi. Din nou, prin aceasta nu se ajută oamenii să dobândească o mai profundă pricepere a lui Dumnezeu prin intermediul Cuvântului Său, cu toată frumuseţea lui diversă. De fapt, a deţine o mai profundă înţelegere a Scripturii va duce probabil la dezvăluirea întregului abuz care se face.

Cel de-al treilea factor îl reprezintă metoda folosită pentru a studia şi a aplica adevărul Scripturii. Într-un sistem abuziv spiritual Scriptura este utilizată pentru a dovedi şi a susţine interesele personale ale persoanei care o foloseşte. Practica aceasta se numeşte “dovedirea cu textul” (din engl., “proof-texting”). Prin această “dovedire” se foloseşte Scriptura pentru a se susţine aproape orice. În acest fel, cu preţul ignorării sau îndepărtării de ideea originală a textului pentru care a fost scris, se folosesc versete care să sprijine sistemul.

Pentru că această metodă este o folosită de lideri, şi urmaşii lor învaţă să o folosească. În consecinţă, există puţine şanse ca ei să fie în stare să “împartă drept Cuvântul adevărului” (2Tim.2:15).

Pentru a reduce posibilitatea abuzării Scripturii pentru orice text al ei ar fi de folos să se pună nişte întrebări. Cui a fost scris? Cu ce fel de probleme se confruntau cei cărora le-a fost scris textul? Ce a însemnat pentru primitorii ei? Comunică acest text (sau texte) un adevăr universal sau o îndrumare exactă ce priveşte doar o anume situaţie? Uneori, chiar şi o foarte scurtă privire aruncată contextului unui pasaj ce este studiat va dezvălui imediat că ideea pe care încearcă cineva să o “dovedească” cu respectivul text este complet diferită de intenţia originală a autorului care l-a scris.

Am stat de vorbă cu mulţi oameni care au avut parte de acest fel de abuz scriptural săvârşit de lideri spirituali, sau suferit în familiile şi bisericile lor. Pentru a descrie magnitudinea acestui abuz ar fi necesară încă o carte. În acest capitol vom privi doar la câteva exemple deosebite a unor abuzuri scripturale ce s-au săvârşit împotriva unor persoane ce provin din diferite categorii sociale. Însă înainte de aceasta trebuie să examinăm mai pe larg această utilizare greşită a Scripturii care rezultă în mult abuz. Ea priveşte legea lui Dumnezeu precum şi diferite alte legi găsite în întreaga Scriptură.1

Utilizarea greşită a Legii lui Dumnezeu

Acest fel de abuz scriptural reprezintă o mentalitate care de fapt acoperă toate formele de abuz scriptural. Este înrădăcinat în două dintre principalele neînţelegeri privitoare la motivul pentru Dumnezeu ne-a dat Legea Sa.

În primul rând există mulţi oameni religioşi care cred că o relaţie adevărată cu Dumnezeu se poate obţine doar prin împlinirea Legii. Totuşi Pavel spune în Galateni 2:16, “fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii”.

În al doilea rând, mai există şi mulţi creştini care cred că Dumnezeu a dat Legea Lui pentru a fi o cale de viaţă victorioasă, pentru a primi o binecuvântare de la Dumnezeu. Însă, Dumnezeu nu a dat Legea pentru ca oamenii să fie drepţi înaintea Lui prin faptele lor bune. În acelaşi fel, comportamentul legal nu poate fi o modalitate de a rămânea neprihănit înaintea lui Dumnezeu. O relaţie adevărată cu Dumnezeu constă într-un dar oferit datorită a ceea ce Dumnezeu a făcut prin Hristos. Nu-l poţi câştiga sau merita. Îl poţi avea doar gratis.

De ce a dat Dumnezeu Legea?

Există trei motive pentru care Dumnezeu a dat legea. Întâi, a dat legea pentru ca toţi să putem vedea că am păcătuit. Standardul lui Dumnezeu este ca şi o oglindă care ne arată că purtarea noastră este departe de aşteptările lui Dumnezeu. Romani 3:20 spune că, “…prin lege (standardul lui Dumnezeu) vine cunoştinţa păcatului (ceea ce înseamnă a nu trăi conform acestuia)”. A realiza că ai dat greş în viaţă este un lucru bun.

În al doilea rând, legea are scopul de a ne convinge că prin eforturile noastre nu suntem în stare să trăim conform standardului ei. Romani 11:32 spune că, “Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare”. Cuvântul grecesc folosit aici simbolizează încuierea sau consemnarea noastră într-o închisoare. De aici, putem vedea că legea lui Dumnezeu nu a fost dată pentru a ne împăca cu El, sau pentru a ne încuraja să trăim vieţi sfinte. Mai degrabă ne-a fost dată pentru a ne arăta că pacea cu Dumnezeu şi sfinţenia sunt absolut imposibil de obţinut prin încrederea în sine. Legea lui Dumnezeu ne întemniţează pe toţi şi ne defineşte ca fiind oameni ce trăiesc într-o stare de inferioritate/condamnare faţă de lege.

În al treilea rând, scopul legii este de a ne aduce într-o relaţie strictă de har cu Dumnezeu, pe baza harului arătat prin Hristos. Citiţi mai departe Romani 11:32 şi veţi vedea ce vreau să spun: “Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi.” Deci, Dumnezeu ne oferă pacea şi îndreptăţirea înaintea Lui în dar, pe cheltuiala Lui! Odată ce lucrul acesta este realizat, scopul legii este împlinit. Romani 10:4 spune, “Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea”. Lucru care este lămurit în plus şi de Pavel, în Galateni capitolul 3:

Înainte de venirea credinţei, noi eram supt paza Legii, închişi pentru credinţa care trebuia să fie descoperită. Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă. După ce a venit credinţa, nu mai suntem supt îndrumătorul acesta. (v.23-25)

Termenul “îndrumător”, sau altfel spus, “tutore”, nu zugrăveşte complet scopul legii. Alte traduceri folosesc cuvintele “învăţător”, sau “dascăl”, reprezentând nişte redări mai reuşite ale cuvântului grecesc “paidagogos”, ce înseamnă “pedagog/instructor pentru copii” (vă aminteşte cumva de termenul de “guvernantă”? Cam asta-i situaţia celor ce nu cunosc harul lui Dumnezeu. Sunt încă “guvernaţi” de lege şi se află încă sub controlul ei; n.tr.). Aceasta este persoana uneori angajată de părinţi să se ocupe de copii. Ori de câte ori copiii se abăteau, “tutorele” (sau, “pedagogul”) lor îi lovea cu un băţ lung. În felul acesta copiii erau mânaţi literalmente la şcoală, asemenea vitelor. Dar, odată ajunşi la şcoală unde se găsea adevăratul “învăţător/diriginte”, slujba lui “paidagogos” se încheia. Treaba tutorelui/educatorului era de a-i îndruma spre învăţătura adevărată. La fel cum pedagogul îi menţinea pe copii pe calea cea bună şi îi mâna înspre şcoală, tot aşa legea este îndrumătorul nostru care să ne mâne la Hristos. Când ne abatem de la drumul nostru, menirea legii este de a explica lămurit că greşim faţă de standardul lui Dumnezeu. Ea ne “mână” cu nuiaua ei înapoi la calea care să ne conducă la o relaţie bună cu Hristos.

Însă, odată ce ajungem să avem o relaţie cu Hristos, “educatorul” nostru şi-a pierdut slujba. Acum la venirea credinţei, nu mai suntem sub tutelajul legii. Dar, dacă totuşi te întorci la lege sau cazi din nou sub incidenţa ei, a legii lui Dumnezeu, sau o oricărei legi, pentru a trăi viaţa de creştin, atunci te vei simţi învins şi epuizat la urmă. A încerca serios, a te forţa, este de fapt o reacţie incorectă faţă de nişte reguli spirituale, reacţie care ori îţi va aduce şi mai multă oboseală, ori te va face să te crezi foarte neprihănit de sine. Răspunsul corect este de a te odihni din nou în ceea ce Hristos a făcut (în fapta Lui) pe Cruce pentru viaţă, şi să trăieşti prin Duhul Său.

Romani 7:4 spune că s-a întâmplat ceva pentru ca noi să putem aduce roadă pentru Dumnezeu. “…Voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi, şi aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu”. Poate observaţi din verset că nu noi suntem cei producem singuri roada ci, noi aducem roada pe care Dumnezeu o produce. Dacă eşti unul ce a fost abuzat spiritual, ştii că liderii abuzivi spiritual caută exact acest lucru să-l obţină de la oamenii lor, şi anume să aducă roadă. Modalitatea principală prin care o încearcă, este să-i pună pe oameni sub lege, Hristos murind exact pentru acest lucru, ca să ne elibereze de sub ea.

“Lecţii” despre cum se trăieşte Creştinismul

La început când am deveni creştin (Jeff vorbeşte acum) m-am dus la o conferinţă ce a durat o săptămână ţinută pentru a mă învăţa cum să trăiesc viaţa creştină. Vorbitorul ne-a prezentat liste după liste de lucruri “spirituale” ce trebuia să le facem cât modul cum să le facem. Când am ajuns acasă am observat că mă simţeam foarte descurajat în ce mă priveşte şi credeam că şi Dumnezeu era destul de sătul de mine. Mă simţeam vinovat şi umilit.

De atunci, am m-am gândit foarte mult la lucrurile care se petrec la astfel de conferinţe. Unul din lucrurile care mă deranjează este faptul că multe din versetele folosite în acele studii sunt complet scoase din context. Însă pe vremea aceea, pentru că ţelul acelor studii era de produce un anumit comportament, “dovedirea cu texte” (“proof-texting”) părea perfect acceptabilă.

Am mai dedus câteva concluzii. Întâi de toate, nu cred că este posibil să pleci de la “seminarele de formulă creştină” cu o conştiinţă curată. Sub pretenţia de a fi un îndrumător, sau tutore, la Hristos, de cele mai multe ori aceste conferinţe îi fac pe oameni să devină aproape complet preocupaţi de sine. Noi însă ştim că ori de câte ori privim la noi înşine suntem dezamăgiţi. Presupun că o persoană poate să se analizeze cum se poartă ca şi creştin (creştină) şi să rămână complet ferită de vină. Din nefericire, acest lucru se numeşte neprihănire de sine.

Mai cred de asemenea că acest fel de seminarii îi încurajează să trăiască viaţa creştină pentru nişte motive cu totul greşite. Oamenii preocupaţi de sine (absorbiţi de eu; n.tr.) ce pleacă de un astfel de seminar de reţetă creştină cu o listă de lucruri de făcut şi cu o conştiinţă vinovată vor încerca să-şi trăiască viaţa de creştini pentru a-şi curăţa conştiinţa.

Dar, gândiţi-vă la aceasta. În 1Timotei cap.1, Pavel scrie următoarele: “Ţinta poruncii este dragostea care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun (conştiinţă curată) şi dintr-o credinţă neprefăcută” (v.5). Cu alte cuvinte Pavel spune în acest pasaj că scopul învăţăturii sale este dragostea care să vină dintr-o conştiinţă curată, adică dintr-o inimă care este sinceră şi dintr-o credinţă care este adevărată. De unde vin aceste lucruri? Din cât de bine satisfacem lista? Din felul în care ne trăim vieţile? Nu. Priviţi mai departe. La Evrei cap.10:

Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul prea sfânt, pe calea cea nouă şi vie, pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua din lăuntru, adică trupul Său: – şi fiindcă avem un Mare preot pus peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău, şi cu trupul spălat cu o apă curată. (v.19-22)

O conştiinţă bună şi o inimă bună nu se pot niciodată obţine pe baza unui comportament religios. În plus, noi putem să avem aşa ceva datorită lui Isus.

Tot în 1Timotei cap.1 Pavel mai spune, “Unii, fiindcă s-au depărtat de aceste lucruri, au rătăcit şi s-au apucat de flecării. Ei vor să fie învăţători ai Legii, şi nu ştiu nici măcar ce spun, nici ce urmăresc”. (Iată aici o adaptarea a versetului din engleză: “Căci unii s-au îndepărtat de aceste lucruri şi au apelat la discuţii inutile, dorind să fie învăţători ai legii, deşi ei înşişi nu înţeleg nici ce spun nici afirmaţiile pe care le fac cu mare îndrăzneală”; n.tr.) Parcă şi-n primul secol existau astfel de seminarii de reţete de viaţă creştină!

Cu aceste gânduri în minte asupra utilizării potrivite şi nepotrivite a legii, vă invit să privim la câteva metode specifice de utilizare greşită a Scripturii pe care le-am observat în vieţile celor ce i-am consiliat. Versetele folosite sunt doar reprezentative, nu exhaustive. Pentru a clarifica de la bun început, nu vă spunem să desconsideraţi aceste versete. Ele sunt importante şi utile, şi trebuie să le acceptăm în ceea ce spun. Cu toate acestea, au fost cazuri în care acestea au fost utilizate într-un mod abuziv.

Lepădarea de sine

* 1Corinteni 15:31 — “În fiecare zi eu sunt în primejdie de moarte” (engl., “Eu mor în fiecare zi”).

Am văzut mulţi oameni care şi-au propus singuri sarcina de a încerca să moară zilnic. Astfel, ei devin preocupaţi de eu-l lor, căutând întotdeauna să vadă dacă este ceva de care trebuie să se lepede, sau să repare. În permanenţă aceştia încearcă din greu să nu simtăsă nu bage în seamă, şi să nu dorească ceva.

În contextul lui 1Corinteni 15, Pavel îşi susţine ideea învierii morţilor. De fapt, din pricina încrederii sale în învierea sa proprie din morţi el îşi permite să se expună morţii pentru evanghelie. În realitate, el se afla într-un asemenea constant pericol fizic încât spune “mă aflu aproape de moarte în fiecare zi”. Priviţi la Galateni 2:20 şi veţi vedea că vechiul “eu” răstignit despre care vorbeşte Pavel, a murit împreună cu Hristos. Noul “eu” plin de viaţa lui Hristos acum trăieşte pe baza credinţei în Hristos şi nu prin a încerca serios să împlinească o listă de îndatoriri religioase.

* Matei 16:24 – “Atunci Isus a zis ucenicilor Săi: ,,Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze”.

Şi acest verset asemenea lui 1Cor.15:31 a fost utilizat greşit pentru a pune în spinarea oamenilor o sarcină de purtat în numele lepădării de sine. În plus, “luarea crucii” într-un sistem abuziv spiritual de regulă devine o încercare de a-i face pe membrii bisericii să îmbrăţişeze programul conducerii ei.

Ceea ce ar trebui să ne preocupe pe noi ar trebui să fie îndrumarea oamenilor la sursa vieţii care se poate găsi în odihna din prezenţa lui Dumnezeu. Viaţa creştină nici nu începe şi nici nu se continuă cu tipul de lepădare de sine ce necesită din partea creştinului îndeplinirea unui număr de acte creştine şi a comportării conform unui şablon, doar pentru împlinirea cerinţei “smereniei” aflate pe listă. Lepădarea de sine este crucială şi atât de esenţială de fapt, încât pentru a avea viaţa trebuie să negăm că ar fi ceva ce noi putem face pentru a o primi. Ea este disponibilă doar pe baza crucii lui Hristos. Dacă aceea cruce nu este “crucea” noastră, şi dacă propria noastră cruce (alcătuită din diverse comportări şi negări), este ceea ce noi purtăm atunci ne aflăm în mare încurcătură.

Dărnicia

Maleahi 3:8 – “Se cade să înşele (jefuiască; n.tr.) un om pe Dumnezeu, cum Mă înşelaţi voi?” Dar voi întrebaţi: ,,Cu ce Te-am înşelat?” Cu zeciuielile şi darurile de mâncare”.

Luca 6:38 – “Daţi, şi vi se va da; ba încă, vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra. Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura.”

2Corinteni 9:6 – “Să ştiţi: cine seamănă puţin, puţin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera”.

Lista de versete folosită pentru a-i face pe oameni să dăruiască Domnului şi să-i fie astfel plăcuţi Lui, este într-adevăr lungă. Daţi pentru a trece de partea Domnului. Daţi pentru a rămâne de partea Lui. Şi, mai ales, daţi pentru a primi. Poate că este adevărat că învăţăturile greşite asupra acestui subiect sunt de fapt cele ce-i fac pe oameni să dea, pentru că apelează la lăcomia lor.

Cum ar fi însă să daţi pentru că “datoraţi” bisericii? O prietenă de-a noastră a primit o scrisoare de la conducerea bisericii ei în care i se reproşa pentru că nu dăruia biserici deşi frecventa toate serviciile ei şi i se slujea. Scrisoarea continua spunând că ei au urmărit-o timp de un an şi că au observat că a primit mai mult la serviciile bisericii decât ea a plătit să i se ofere. La urma urmei se spunea, ei sunt o biserică “full-service”, adică cu servire completă, integrală.

După aceste lucruri, i s-a amintit în scrisoare că există sute de versete biblice care vorbesc despre zeciuială şi jertfe de bunăvoie, de dărnicie. Se mai afirma şi că Isus a menţionat mai mult dărnicia chiar decât nevoia oamenilor de pocăinţă. Conducătorii bisericii acestei femei încheiau scrisoarea spunându-i că există “o mulţime de lucrări care concurează pentru dolarul ei de generozitate”, şi dacă “există vreo modalitate prin care ei să o ajute să-şi canalizeze ceva din acesta înspre biserica ei, ei se oferă foarte bucuroşi să o ajute”.

De la un cuplu căsătorit ce a început de curând să frecventeze o altă biserică am aflat că aşa cum se obişnuia şi-n alte biserici, li s-a cerut să completeze un formular pentru noi-veniţi şi să-l depună în colectă. Pe lângă, dezvăluirea numelor lor şi a adresei locuinţei lor, au bifat o căsuţă care indica dacă doresc să primească o vizită pastorală.

Nu după mult timp, pastorul le-a făcut o vizită acasă. După aproape un sfert de oră de discuţii banale, acesta i-a întrebat dacă poate să le vadă fişele de salarizare. Miraţi, aceştia au întrebat de ce, la care pastorul le-a răspuns: “pentru ca să aflăm care ar fi suma potrivită pe care voi să o daţi conform procentului de 10% din venitul vostru.” Simţindu-se foarte ofensată, dar păstrându-şi totuşi calmul femeia i-a replicat cu, “îţi voi arăta fişa mea, dacă şi dumneata mi-o arăţi pe a ta…”. Vă puteţi închipui care a fost răspunsul acestuia.

Ce se poate spune despre zeciuială? Ideea apare sporadic în Noul Testament, şi atunci într-o lumină foarte negativă (vezi, Matei 23:23; Luca 18:9-12). Zeciuiala îşi are originea în Vechiul Testament. De fapt, acolo se menţionează trei zeciuieli separate care totalizau cam 27,1%, după cum urmează: 10% leviţilor, 10% pentru sprijinirea sărbătorilor naţionale, şi 10% pentru restul săracilor. Darea acestor sume nu era deloc opţională. Pe vremea aceea, israeliţii trăiau sub o formă de guvernământ ce se numeşte teocraţie, care însemna că se aflau sub conducerea lui Dumnezeu şi a sistemului religios. Aceste zeciuieli echivalau cu banii de impozit necesari pentru administrarea ţării. Procentajul de 27,1% reprezenta costul vieţii într-un asemenea stat-biserică şi este similar cu suma de bani ce noi suntem obligaţi să o plătim pentru viaţa din democraţia noastră de astăzi, purtând denumirea de taxe şi impozite.

Cum ar trebui să privim dărnicia? Dărnicia este şi a fost din totdeauna o chestiune ce ţine de inima omului. Capitolul 25 din Exodul conţine descrierea colectării resurselor financiare pentru ridicarea sanctuarului. Dumnezeu i-a cerut lui Moise, “vorbeşte copiilor lui Israel: Să-Mi aducă un dar; să-l primiţi pentru Mine de la orice om care-l va da cu tragere de inimă” (dacă-mi permiteţi o adaptare, “să-l primiţi de la orice om a cărui inimă arată dorinţa de a dărui, este mişcată în direcţia aceasta”; n.tr.) (vezi, vers.2). După aproape alte zece capitole de instrucţiuni de construcţie a sanctuarului, îl vedem pe Moise repetând condiţiile dărniciei. În Exodul cap.35 el spune, “Iată ce a poruncit Domnul. Luaţi din ce aveţi şi aduceţi un prinos Domnului. Fiecare să aducă prinos Domnului ce-l lasă inima…” (v.4-5).

În 2Corinteni cap.9 Pavel spune: “Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere de rău, sau de silă, căci ,,pe cine dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu” (v.7). Apoi, în versetul următor Pavel revelează izvorul de unde provine o dorinţă a inimii de a da: “şi Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiţi în orice faptă bună”. Credeţi că a crede în acel verset poate să aibe un impact asupra dărniciei d-voastre? Noi credem că da.

În final câteva cuvinte pentru cei ce dau pentru a primi. În Romani 11, Pavel pune o întrebare retorică: “Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?” (v.35) Răspuns: nimeni. Nimeni nu i-a dat într-adevăr nimic lui Dumnezeu fiindcă toate lucrurile vin de la El. Noi culegem într-adevăr ceea ce semănăm într-un sens spiritual. Există o răsplată pentru fapte bune. Acestea sunt afirmaţii adevărate. Dar dacă facem fapte, sau semănăm pentru a obţine, a dobândi o răsplată, sau ca să ni-l îndatorăm pe Dumnezeu, atunci nu vom primi nimic. Dumnezeu nu-i datorează nimănui nimic. Matei 6:1-4 spune că dacă dăm pentru a fi observaţi, sau pentru a fi lăudaţi de alţii, deja ne-am primit răsplata. Cu alte cuvinte, ţi-a fost “achitată” pe deplin de datoria, la faţa locului, singura ta răsplată fiind faptul că cineva te-a băgat în seamă.

Pacea şi unitatea din Biserică

Matei 5:9 Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!

Filipeni 2:2 …faceţi-mi bucuria deplină, şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând.

Efeseni 4:3 …şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului, prin legătura păcii.

Pacea şi unitatea sunt foarte importante în trupul lui Hristos. Dar a trăi într-o pace şi unitate adevărată nu înseamnă a ne preface că ne înţelegem sau a ne purta ca şi cum nu există nici o problemă. Versete ca cele de mai sus au fost utilizate pentru a-i face pe oameni să se poarte uniţi când în realitate nu erau. Lucrul acesta rezultă în formarea unui sistem de tip “nu se poate spune nimic”, unde problemele sunt măturate sub preş iar liderii nu dau socoteală înaintea nimănui pentru faptele lor. Fiindcă oamenii nu sunt în realitate deloc uniţi, disensiunile şi tulburările cresc în urma bârfelor şi a vorbitului pe la spate.

Dacă priviţi mai îndeaproape la versetul din Filipeni veţi observa cuvântul “menţineţi” (în versiunea englezească a versetului; n.tr.). În versetul din Efeseni vedem că se foloseşte cuvântul “a păstra”. Pentru a proteja pacea şi unitatea acestea trebuie mai întâi să existe. Nu este posibil să păziţi/păstraţi sau să menţineţi ceva ce nu există. Într-un sistem abuziv din punct de vedere spiritual, oamenii sunt învăţaţi cum să pretindă pacea şi unitate. Ironia este că ceea ce se păstrează într-adevăr, este lipsa de pace şi unitate.

Din domeniul consilierii noi cunoaştem conceptul de persoană aflată într-o familie disfuncţională care menţine sau impune o pace falsă, şi care este denumită “pacificator”. Aceasta este persoana care se interpune în relaţiile dintre alţii încercând să-i ajute să-şi rezolve probleme pe care le au. De regulă îşi asumă responsabilitatea ca toată lumea să se înţeleagă. În realitate, “pacificator” nu este termenul potrivit pentru a descrie o asemenea persoană deoarece pentru a pacifica trebuie mai întâi să existe o pace instaurată. Acesta se poate numi mai degrabă “armistiţiator”. Armistiţiul reprezentând înţelegerea prin care se încetează lupta între părţi care încă nu renunţă la starea de conflict şi care încă trebuie să-şi rezolve diferendele. Din nou, ceea ce “armistiţiatorul” încearcă să evite este aparenţa vreunui conflict în sistemul lui, spiritual sau nu, care să indice că liderii au o problemă ce-i pune în conflict cu alţii. Conflictul, fiind un indiciu că ceva nu merge, iar conform regulilor negrăite, nu se poate spune că nu merge ceva.

Un adevărat pacificator, aşa cum se observă în Matei 5, este cel ce merge acolo unde nu există pace şi aduce pacea. Nu este cel ce acoperă şi tăinuieşte dezacordurile cu faţada unei păci false, şi nu este cel ce-i face pe oamenii aflaţi într-un dezacord total să se comporte ca şi cum ar fi de aceeaşi parte a baricadei. Pentru ca să se instaureze o pace adevărată, trebuie să aibe loc nu doar o “încetare a focului” ci o schimbare a inimii. De unde vine aşa ceva?

În Iacov, cap. 3 apostolul ne scrie:

“Dar dacă aveţi în inima voastră pizmă amară şi un duh de ceartă, să nu vă lăudaţi şi să nu minţiţi împotriva adevărului. Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, firească, drăcească. Căci acolo unde este pizmă şi duh de ceartă, este tulburare şi tot felul de fapte rele. Înţelepciunea care vine de sus, este, întâi, curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică. Şi roada neprihănirii este semănată în pace pentru cei ce fac pace”. (v.14-18)

Observaţi întâi că Iacov ne aminteşte că pizma (invidia) şi cearta sunt probleme ale inimii. Mai observaţi că unde se manifestă aceste lucruri, este prezentă dezordinea. Cu alte cuvinte, prezenţa dezordinii semnalează o problemă a inimii. De aceea, a-i îmbuna pe oameni, a-i convinge cu lucruri frumoase, nu ajută, ci dimpotrivă fac situaţia să fie mai proastă la urmă. Puteţi nota de asemenea, că înţelepciunea este mai întâi curată/pură, iar pacea vine în urma purităţii. Cuvântul “curată” înseamnă nepângărită, autentică, adevărată.

Pavel spune în Efeseni 5, “nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai de grabă osândiţi-le… Dar toate aceste lucruri, când sunt osândite de lumină, sunt date la iveală; pentru că ceea ce scoate totul la iveală, este lumina” (v.11-13). Responsabilitatea, schimbarea de atitudine şi în plus pacea, sunt vizibile în lumina adevărului. Întunericul se găseşte acolo unde fărădelegea şi confuzia operează. În concluzie, Iacov spune că pacea falsă şi ipocrizia sunt demonice.

Disciplina în biserică

Matei 18:15-17 – “Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş”.

1Corinteni 5:5 – “am hotărât ca un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus”.

Aceste versete sunt versetele disciplinei în biserică. Disciplina în biserică reprezintă un subiect extrem de crucial, adesea înţeles greşit şi uneori abuzată printre creştini. Ea este crucială în două contexte: pentru reconcilierea între creştini, şi pentru protejarea de pericol (păcat; n.tr.) a trupului lui Hristos.

Într-un sistem abuziv spiritual aceste versete devin adevărate arme în mâinile celor ce vor performanţă religioasă, folosite pentru a-i face pe oameni să se comporte diferit, sau să se scape de ei dacă nu se conformează.

Încă odată, contextul este foarte ajutător în înţelegerea ideii de bază a acestor două pasaje. În Matei 18, versetele imediat precedente o descriu pe oaia rătăcită. Astfel, păstorul cel bun le lasă pe restul oilor sale pentru a pleca în căutarea celei ce s-a depărtat. În 1Corinteni 5, problema este creată de omul ce trăieşte în incest cu nevasta tatălui său, poate mamă vitregă a acestuia. Vestea acestei relaţii era foarte binecunoscută (v.1) şi era privită cu şoc, problema având un efect foarte negativ asupra întregii biserici (v.6).

Însă fratele ce a păcătuit împotriva ta este mai degrabă asemenea oii ce s-a rătăcit. Ca prin urmare “du-te şi mustră-l”. Cu alte cuvinte du-te la el şi adu-l înapoi. Dacă nu ascultă, ia-i şi pe alţii şi du-te la el. Dacă nici atunci nu ascultă, spune-l bisericii. “Biserica” nu înseamnă un grup de oameni care se strâng sub acelaşi acoperiş de vreo două ori pe săptămână. Biserica este grupul de oameni ce au o autentică legătură spirituală cu persoana rătăcită. Dacă totuşi nu ascultă, lăsaţi-l să se ducă. (În capitolul următor vom vorbi mai mult despre ce înseamnă a-l trata pe un astfel de om “ca un păgân şi un vameş”).

În 1Corinteni lucrurile stau altfel. Aceasta nu este o persoană care doar s-a rătăcit pe drum. Acest om păcătuia în mijlocul trupului lui Hristos şi toată lumea o ştia. Păcatul lui afecta tot trupul, toată biserica. De ce? Pentru că în relaţiile strânse de felul familiilor şi bisericilor ceea ce face un membru al lor afectează pe toţi membrii lor. Acum, este uşor să înţelegem cum un nelegiuit sexual poate avea un efect negativ asupra victimelor sale. Dar ce se poate spune despre o astfel de relaţie, ca în cazul de faţă? Devreme ce toată lumea din biserică ştia de ea, aceasta era afectată pentru că purta povara tăinuirii acestei relaţii. Iar noi ştim că necesită tot atât de multă energie să nu înfrunţi problemele precum necesită să o faci. De fapt, este nevoie de mai multă pentru că a nu te ocupa de ea, înseamnă a o păstra şi în plus să depui un enorm efort suplimentar pentru a o tăinui.

În această situaţie, Pavel este foarte sever. Este supărat pentru că creştinii din Corint nu au recunoscut gravitatea situaţiei pentru ca cel ce a săvârşit acele fapte, “să fie dat afară din mijlocul lor”. În versetele 9-10 el le aminteşte conform învăţăturii date de el lor să “nu vă asociaţi cu oamenii imorali, fără să mă refer la oamenii imorali ai lumii acesteia, pentru că atunci voi ar trebui să ieşiţi din lume”. Vedem că Pavel nu era paranoic şi nu se îngrijora de ceea ce se petrecea afară, ci era preocupat de ce se petrecea înăuntrul bisericii (vezi, v.12). Avertismentul său privea pe orice “aşa-zis frate, care totuşi este imoral…”. (traduceri libere din versetele din limba engleză; n.tr.)

Lucrul acesta este greu de instaurat în unele biserici, pentru că cei ce trebuie disciplinaţi sunt chiar cei ce le conduc.

Concluzie

Valoarea acestui capitol nu constă în tentativa de descurcare a fiecărui caz de abuz spiritual. Lucrul acesta ar fi imposibil. Speranţa noastră este ca măcar să vă fi fost clarificate nişte probleme. Însă mai mult decât atât noi am dorit ca d-voastră să ştiţi cum să abordaţi Scriptura, cum să fiţi abordaţi cu ea şi de asemenea cum să-i trageţi pe alţii la răspundere pentru “împărţirea dreaptă a adevărului” (2Tim.2:15).

După cum aţi văzut, Cuvântul lui Dumnezeu este asemenea unei săbii puternice. Totuşi poate fi folosit ca un instrument al harului aducând aminte de dragostea lui Dumnezeu. El poate face ordine în vieţile noastre. Însă, aflat în mâinile cui nu trebuie, sau utilizat greşit, cu el se pot pune poveri pe umerii oamenilor, sau să-i manipuleze ruşinos în a face voia cuiva în numele lui Dumnezeu.

În capitolul următor, vom privi la modul în care Cuvântul lui Dumnezeu a fost utilizat greşit în vieţile unor oameni ce au fost răniţi şi victimizaţi, şi ca prin urmare încă odată abuzaţi.

Sursa: https://www.rcrwebsite.com/falsere2.htm

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s