Vasile V. Moisescu – BIOGRAFIE, fragmente (3)

În iulie 1964 Vasile V. Moisescu este eliberat, dar sleit de puteri şi destul de bătrân pentru a-şi putea relua slujba.

Oficiul forţelor de muncă îi va oferi un post de vânzător de bilete de loto cu taraba şi nimic mai mult.

În cele din urmă va primi totuşi un ajutor social, apoi o pensie mică. Mai norocoşi, dacă se poate spune aceasta, câţiva dintre cei arestaţi în lotul Moisescu vor lua calea libertăţii, spre Statele Unite.

Deşi fusese avertizat să nu-şi părăsească domiciliul, atunci când află că bunul său prieten şi tovarăş de închisoare Traian Dorz, liderul spiritual al mişcării Oastea Domnului, era bolnav la domiciliul său din satul Livada Beiuşului, s-a hotărât să-l viziteze. A făcut greşeala de a-şi anunţa telefonic vizita, urmând să ajungă la destinaţie cu maşina unui prieten. Au plecat în dimineaţa zilei de 16 noiembrie 1980 cu un Trabant spre Beiuş. La intersecţia din localitatea Beiuş unde urmau să se indrepte spre Livada Beiuşului – ce se afla la doar 4 kilometri depărtare – au fost loviţi din lateral de o Volga neagră, chiar pe partea unde se afla Vasile V. Moisescu.

În urma acestui accident, Vasile V. Moisescu a intrat în comă profundă, stare care a durat mai bine de o săptamână, fiind internat în secţia de Terapie intensivă a Spitalului Beiuş. Şi-a revenit din comă, dar sănătatea i-a fost grav afectată şi i-a grăbit sfârşitul. Familia a aflat ulterior că şoferul maşinii lucra la Securitate. Paul Goma a vorbit la postul de radio „Europa liberă” despre acest dubios accident.

Cât timp a fost în închisoare, familia a avut mult de suferit: băieţii n-au fost admişi la studiile liceale la zi, au fost nevoiţi să urmeze o şcoală profesională, apoi liceul la seral, mergând la slujbă, pentru a se putea întreţine. Pentru a da doar un exemplu, fiul cel mare a lucrat din greu, cinci ani la secţia de cazangerie din cadrul Uzinei de Vagoane din Arad, înainte de a intra la Facultatea de fizică nucleară, la Bucureşti. După terminarea facultăţii, deşi a fost repartizat la Institutul de Tehnologie Nucleară de la Măgurele, nu i se va permite să lucreze acolo deoarece tatăl fusese condamnat politic. Căsătorindu-se apoi în anul 1977, în Statele Unite, va lucra la NASA.

Iată şi o confesiune a soţiei, despre acea sumbră perioadă:

„Cerându-mi-se să scriu ce ştiu, în legătură cu detenţia soţului meu, din decembrie 1958 – august 1964, declar că prea puţin pot eu spune din ceea ce au însemnat pentru el acei ani de grea constrângere. Ceea ce pot însă spune e legat mai mult de ceea ce a trecut prin inima mea, în legătură cu aceasta. Şi cum, o lungă perioadă, începând cu 1948, a constituit pentru el «o închisoare», cred că nu greşesc dacă voi relata ce-mi aduc aminte, mai de la originea acestui fapt, el având un preludiu lung şi trist, pentru Vasilică mai ales.

De cum ne-am mutat de la Bucureşti la Arad, în 1946, Vasilică nu a fost bine privit şi nu a putut ocupa un serviciu potrivit pregătirii lui, decât ca muncitor necalificat. Acest fapt nu l-a deranjat pe Vasilică prea mult, deşi legat de asta, avea şi un salariu insuficient pentru familia noastră de şase persoane. Ceea ce era greu de suportat pentru el era că, ocupându-se cu scrisul – Biblia legată de ştiinţă – nu putea ţine legătura cu străinătatea, în domeniile abordate de el, care în chip deosebit constau din cercetări asupra Piramidei Keops, temă socotită foarte periculoasă de Securitate.

Ca mai toţi scriitorii şi oamenii deosebiţi din generaţia sa, Vasilică a avut un adevărat cult al muncii. Îşi punea ceasul să-l trezească dimineaţa pe la ora 4 şi făcea studiu pe Sfânta Scriptură în limbile ei originale până pe la ora 8. Îşi făcea notiţe şi însemnări pe care le folosea în scrierile sale. Totul cu o mare rigurozitate şi seriozitate. După micul dejun se ocupa de piramidologie sau de alte subiecte. Îşi permitea un scurt răgaz pe la amiază, pentru ca mai apoi să-şi continue munca.

Din zori până seara târziu, scria mereu, calcula mereu, din când în când făcând loc câte unei pauze, în care timp ne bucura şi cu câte o poezie inspirată. Lucra neobosit, cu speranţă în inimă. Era convins că, dacă un singur mădular al Bisericii primeşte o descoperire şi se bucură de ea, bucuria lui se răsfrânge şi asupra tuturor mădularelor întregului Corp.

Renunţase de mult la bunăstare, vază, totuşi era preţuit de nenumărate persoane care îl vizitau din toate colţurile ţării. În pofida crizei de timp în care se afla, oricine şi la orice oră era binevenit.

Cum percheziţiile erau frecvente, tot ce scria şi ce avea scris mai dinainte trebuia să fie ascunse prin pivniţă, din care pricină multe s-au deteriorat, chiar distrus.

Şi cu toate acestea, avea o bucurie ce nu l-a părăsit nici o clipă.

Toţi aşa l-au cunoscut. Bucuria şi încrederea neclintită în Dumnezeu au fost tăria lui.”

Am stat de vorbă cu câţiva dintre cei care l-au arestat şi anchetat, astăzi toţi colonei în rezervă, cum sunt: Ion Coşeriu – ajuns în perioada anilor 80 şeful Securităţii Judeţului Arad, Rada Gheorghe (ofiţerul care fusese introdus în casa de pe strada H.Barbusse nr.12 şi care, în ziua când Sânziana s-a întors de la Timişoara, unde se dăduse sentinţa de condamnare de 25 de ani muncă silnică, a întrebat-o „Ia zi, cât a primit?” La răspunsul ei că primise 25 de ani el i-a replicat: „Numai atît?!”), David Mihai, cel care îl vizitase şi anchetase pe când se afla închis la penitenciarul din Gherla.

Întrebându-i ce părere au astăzi despre Vasile V. Moisescu, întrucât pe cea de atunci o ştiam deja, toţi mi-au declarat că a fost un om cu totul deosebit, vremurile de atunci, însă, au fost potrivnice unor astfel de oameni…

Sfătuit să se cuminţească, va avea domiciliu forţat, consemn pe care nu-l va respecta, neprimind ordin scris. Drept consecinţă au urmat represalii, percheziţii periodice.

Lucra la rescrierea cărţilor confiscate, mereu cu teama că va fi din nou „jefuit” – aşa cum se exprima într-o notiţă de la începutul anilor 70’ – ceea ce s-a şi întâmplat din păcate în următorii ani.

La percheziţia din 4 octombrie 1974 i-au fost confiscate numeroase cărţi religioase, printre care „Dialogue avec Teilhard du Chardin”, corespondenţă cu diaspora, dar nu numai; trei casete înregistrate în RFG, o traducere din Paris-Match („Am descoperit sofrologia” de Robert Barrat), lucrări personale („Reflecţii asupra necesităţii unui Nou Testament pentru studiu” – pe care îl va rescrie – şi „Gânduri asupra dragostei”).

La percheziţia din 7 aprilie 1983, făcută atât la domiciliul său de pe strada H. Barbusse nr. 12, cât şi la cel al fiului său Cristian Moisescu, au fost de asemenea ridicate diverse materiale.

De acum înainte, în toţi anii care i-au mai rămas, nu va face altceva decât să se străduiască şă-şi rescrie lucrările luate de Securitate şi să încerce, în van, să recupereze manuscrisele confiscate.

În finalul cererii adresată Procuraturii Generale, înaintată la 17 decembrie 1969 şi în care solicită recurs extraordinar, îşi manifestă speranţa că manuscrisele îi vor fi înapoiate. Primeşte răspuns pe data de 24 a aceleiaşi luni:

„Referindu-ne la cererea d-voastră adresată Procuraturii Generale, vă facem cunoscut că lucrările pe care le solicitaţi au fost ridicate ca corpuri delicte şi nu pot fi restituite.”

În noiembrie 1977 cere o audienţă la Consiliul de Stat, iar răspunsul este similar cu cel anterior.

„Procuratura R.S.R. consideră că materialele nu pot fi restituite, întrucât au fost apreciate, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, ca având conţinut interzis şi constituie, în acelaşi timp, probe la dosar.”

Probele, care aveau, se pare, un conţinut incriminator, au fost distruse imediat după primul proces, dar cum acest lucru nu putea fi recunoscut de forurile solicitate, s-a găsit această formulă, care, de altfel, era consecventă cu perspectiva ideologiei comuniste, în ciuda dezgheţului simulat din anii ’70.

În naivitatea sa, încurajat probabil de curentul protocronist al epocii, Vasile V. Moisescu crede că studiile sale de piramidologie şi cele arheologice i-ar putea interesa pe influenţii responsabili culturali. Se adresează lui Mircea Maliţa, lui Adrian Păunescu, la „Flacăra”, primeşte chiar un răspuns de refuz elegant din partea lui Iosif Constantin Drăgan.

Se arată dispus la colaborare ştiinţifică cu Institutul Astronomic şi cu Ion Mânzatu din cadrul Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie. Într-un memoriu adresat Consiliului de Stat îşi expune nemulţumirile:

„Anexatul articol l-am compus să-l expediez Revistei «Flacăra», ca aport al meu la apelul pentru pace, izvorât din studiul asupra  Sanctuarului dac de la Sarmisegetusa. Nu l-am trimis direct, deoarece, în trei rânduri, alte articole nu mi s-au publicat şi nici nu mi s-a răspuns la rugămintea de a-mi returna planşele şi fotocopia de pe diploma mea de licenţă în arheologie, cu menţiunea magna cum laude.

Socot necesar să vă informez despre propunerea ce-mi fac asupra cauzei nepublicării. Prin 1958, pe un manuscris nepublicat, scris cu cerneală, am făcut o însemnare pur personală, o simplă aluzie că Stalin este diabolic.  Am fost condamnat politic la 25 de ani de închisoare grea. În 1964 însă mi s-a rejudecat procesul şi mi s-a redus pedeapsa la 7 ani, nu pentru uneltire, cum era iniţial, ci pentru deţinerea de publicaţii interzise. Mi s-au confiscat 19 manuscrise, aproape toate cu privire la descoperirile mele în piramida lui Keops, demonstraţii pur ştiinţifice.

Personalităţi marcante m-au declarat om de ştiinţă. Un comitet de savanţi, în frunte cu renumitul matematician D. Pompei, m-au recomandat să ţin un ciclu de conferinţe la Ateneul Român, în 1947.

Este o neînţelegere în publicistica actuală de la noi să nu se scrie decât chestiuni de minoră importanţă, desconsiderând, de exemplu, constantele din principalele ramuri ale ştiinţei, găsite de mine în acea enciclopedie de piatră. Tov. Mircea Maliţa pomeneşte despre ele în cartea sa intitulată «Zidul şi iedera» (paginile 99 şi 117), fără să dea numele meu, constante despre care ştiu sigur că în străinătate nimeni nu le-a descifrat. Prietenii mei de acolo aşteaptă să le dau publicităţii, dar i-am rugat să nu acţioneze în favoarea mea, până nu obţin şi avizul  persoanelor competente din România. Mi se pun însă piedici, care aduc prejudiciu faimei scumpei noastre ţări. Nu doresc să transmit aceste descoperiri pe care le-am făcut înainte de a încerca să informez forurile ştiinţifice de la noi din ţară. Prin 1972, Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie şi-a dat avizul cu elogii şi mi-au înlesnit redactarea primului volum în legătură cu aceste descoperiri, însă acest material este ţinut la dosar.”

Dacă autorităţile române păstrează o tăcere mefientă, nu acelaşi lucru se poate spune despre Catedra de Parapsihologie din cadrul Facultăţii de Psihologie de la Universitatea din Freiburg, care se arată suficient de interesată de cercetările sale ştiinţifice pentru a-i transmite o invitaţie oficială.

„Printr-un student, Viktor V. Cioreanu, am aflat despre uimitoarele şi multilateralele Dumneavoastră capacităţi şi despre cercetările Dumneavoastră încununate de succes, asupra problemelor legate de piramida lui Keops. De aceea, am fi viu interesaţi, în cel mai înalt grad, de tratarea în fond a informaţiilor şi dorim să vă invităm la un curs, în Freiburg. Toate cheltuielile de drum, de la sine-înţeles, vor fi suportate de Institutul nostru.

O şedere în climatul Pădurii Negre, până la urmă, ar putea să vă prindă bine, deoarece tocmai la boli de inimă a adus de multe ori alinare. Aşteptăm acceptul Dumneavoastră cu mare interes. Cu cele mai bune complimente, ss Prof. H. Bender”.

Interes faţă de preocupările lui Vasile V. Moisescu vădeşte şi George Bălan, într-o scrisoare de răspuns din 1974:

„Fiţi sigur că, la rândul meu, am o înaltă consideraţie pentru gândirea Dumneavoastră, atât cât îmi este cunoscută din lucrările Dumneavoastră deja publicate”.

Evident că autorităţile comuniste nu-i vor permite să plece la Freiburg, aşa cum nu i-au restituit manuscrisele şi cum i-au ignorat strădaniile ştiinţifice.

Sătul să bată în zadar la porţi închise, Vasile V. Moisescu face o ultimă încercare de sensibilizare a autoritarilor: cererea de plecare definitivă din ţară, în 1978. El trece în revistă toate dificultăţile pe care le întâmpină cu grijile cotidiene, mai ales după eliberarea sa din detenţie – pensia mică, spaţiul locativ necorespunzător, faptul că nu i se acordă un loc de muncă potrivit pregătirii, ci doar un post de vânzător la Loto, faptul că toate cererile sale de recuperare şi popularizare a manuscriselor au rămas fără răspuns.

Evident că nu obţine permisiunea de a părăsi ţara.

În 1979, exasperat, se adresează direct preşedintelui N.Ceauşescu, solicitându-i:

„1. Să dispuneţi urgentarea eliberării paşapoartelor pentru mine şi soţia mea, să emigrăm în S.U.A., la băiatul nostru, plecat acolo legal, în vederea căsătoriei. El şi-a luat obligaţia să ne întreţină. Aici, nu putem trăi cu pensia de 708 lei, toleraţi la sora soţiei, care, fiind bolnăvicioasă, n-a rezistat să fie în câmpul muncii.

2. La cererea C.N.S.T., în 7 ian. 1976, cu înregistrarea 7011, am înaintat la cabinetul tov. Mânzatu, o lucrare ştiinţifică, cu zeci de planşe. Deşi a fost apreciată, nu se tipăreşte, deoarece am suferit o condamnare pentru scrieri religioase, între 1958 şi 1964. Mi s-au confiscat 19 manuscrise, în care încadram în Biblie verificabilele mele descoperiri ştiinţifice. Vă rog să dispuneţi Procuraturii Generale să mi le retrocedeze de urgenţă.

Şi totodată, să aprobaţi să trec cu ele graniţa, fiind invitat în Franţa, unde, cu ajutorul acestor manuscrise şi cărţi, să perfectez o carte originală asupra Catedralei din Chartres, declarată de renumitul sculptor Rodin, ca reprezentanta optimă a geniului francez”.

Este ciudat cum un savant inofensiv, de-o candoare dezarmantă, helliadesc învolburat, un neliniştit atipic, a fost considerat, cu cea mai mare seriozitate, de cele două regimuri comuniste paranoice, un duşman redutabil, capabil să stârnească furiile oculte.

Vasile V. Moisescu s-a definit drept un creştin supra-confesional, vorbind „avant la lettre” de ecumenismul derivat din studiile sale de Piramidologie, „dincolo de graniţele sectare”, de propensiunile „pacifiste, hristocentrice”, cultivate întru toleranţă de toţi cei ce se numesc creştini, „în spiritul europeismului”. El a ştiut să reziste şi tentaţiilor legionaroide ale elitei culturale româneşti interbelice, cu atât mai mult cu cât se poate lăuda cu simpatia sa vie faţă de poporul ales, studiindu-i textele sacre, printre care şi Tora, traducându-i psalmii, luându-le apărarea pe faţă cunoscuţilor evrei atunci când aceştia erau persecutaţi, ajutându-i financiar când erau la strâmtoare, dându-le bonuri de cartele, reuşind să scape chiar de lagăr un bijutier evreu. Într-o autobiografie datată 5 februarie 1951 nota:

„Pe evreii deţinuţi între 1942 şi 1943, daţi ca ajutoare la Ministerul Justiţiei, i-am menajat şi încurajat. Pe vremea legionarilor, am ocrotit cât am putut pe evreii prigoniţi, dându-le cartele de alimente, iar pe vecinul meu, Iosif Rosenberg, îl ajutam cu o cotizaţie lunară, împreună cu nişte prieteni creştini. Pe bijutierul evreu Grünglass am reuşit, datorită unor prieteni influenţi, să-l scap din lagărul de la Vapniarca.”

După eliberarea sa din detenţie, colaborează chiar la Revista cultului mozaic, conform scrisorii expediate de redactorul Victor Rusu, care, pe 4 martie 1969, îi scria:

„Toată admiraţia pentru interesul şi cunoştinţele pe care le dovediţi în domeniul Bibliei. Regretăm că nu vă putem comunica ora când a fost aruncată prima torţă asupra Templului din Ierusalim. Tot ce vă putem spune e că, după tradiţie, evreii din întreaga lume comemorează distrugerea atât a primului templu, de către Nabucodonosor, cât şi a celui de-al doilea templu, de către legiunile lui Titus, la 9 Av.”.

Cât despre convingerile sale politice, se autodefineşte ca socialist şi democrat fără să fi făcut politică sau să se fi înscris vreodată într-un partid politic. În Bucureşti se pare că ar fi frecventat cercurile socialiste. În noianul de autobiografii justificative pe care le-a scris în contextul regimului comunist, menţionează ca persoane demne să depună mărturie în favoarea sa nume ca: avocat S. Bibiri, luptător socialist încă din 1914, apărătorul lui Ilie Lazăr, membru al Internaţionalei a III-a din 1917, Costică Popa, şef mecanic la Sovrom Petrol din Mislea, luptător comunist din 1919, invocă chiar şi numele lui Ghiţă Cristescu, cu care se afla în relaţii de amiciţie. De altfel, după ani, în primăvara lui 1970, familia Moisescu primeşte o carte poştală de la el cu următoarele cuvinte:

„Cu venirea sărbătorilor de Paşte 1970, care ne aminteşte de Fiul Omului, Iisus Cristos, primul socialist al vremii cum şi Marea zi de înfrăţire universală – 1 Mai – dorim să ne aducă pacea în lume. Semnat Ghiţă Cristescu”.

Într-o cerere adresată cu ocazia depunerii actelor de emigrare, Vasile V. Moisescu strecoară o notă de ironie:

„Deşi sunt convins socialist (pot dovedi, printre altele, cu scrisorile adresate mie de către Ghiţă Cristescu, primul socialist român), încă înainte de-al Doilea Război Mondial, înţeleg că nu pot pretinde unui regim să-şi modifice programul, în favoarea câtorva ca mine”.

Mulţumindu-se cu puţin, trăind aproape ascetic, desprins de servituţiile confortului cotidian, liber de constrângerile convenienţelor sociale, îşi putea permite cel de pe urmă lux: acela de a nu face compromisuri şi astfel, de a nu putea fi şantajat. Or, aceşti oameni liberi erau cu adevărat periculoşi.

Iată cum descrie Sânziana Moisescu modul lor de vieţuire:

„Am trăit în condiţii foarte modeste, primiţi în casa surorii şi cumnatului meu, familia Dumitru şi Aurelia Sida, care ne-au arătat multă dragoste şi înţelegere tot timpul, dar care, din cauza legii de închiriere, neputând scoate chiriaşii, unii introduşi chiar de către Securitate, nu ne-au putut oferi un spaţiu corespunzător.

Am locuit în anexe construite altor scopuri (spălătorie, magazie de lemne) şi câţiva ani buni în pivniţa casei amenajată sumar pentru a fi locuită.

Nicicând n-am fost în situaţia de a ne putea cumpăra ceva al nostru, doar la vânzarea cărţilor tipărite ne-am cumpărat un covor de lână şi alimente mai substanţiale.

Totuşi, niciodată nu ne-a lipsit pâinea şi hrana necesară chiar dacă era sărăcăcioasă. E bine că am fost de acord amândoi cu acest fel de vieţuire de când ne-am căsătorit.”

Iată acum un foarte bun şi poetic portret al lui Vasile V. Moisescu, făcut de către unul din cei care au fost arestaţi cu el şi care, după eliberarea din închisoare, a emigrat în Statele Unite.

Astăzi mi-e dor şi mi-e dor iară de un munte sublim, pe care l-am colindat adeseori de unul singur şi faţă de care mai toţi cei apropiaţi, ca şi cei de departe, se poartă de parcă n-ar fi.

Este singurul dintre munţii pe care i-am cunoscut, la al cărui platou înalt de vrei s-ajungi, trebuie să cobori, nu să urci. Pentru că Vasile Moisescu locuieşte, de mulţi ani, nu numai la subsolul existenţei, ci chiar într-o pivniţă. Dar grija de a nu-şi izbi fruntea de ţevile de apă şi canalizare vine ca o izbăvire de beciurile mult mai adânci, cu hârdaie în loc de conducte, de la Gherla, Aiud şi Jilava, pe unde a trecut şi unde fusese condamnat să zacă 25 de ani. De ce? Pentru că, din izvoarele şi văgăunile lui, ţâşneşte, pe costişa-i, cea mai limpede şi albastră apă. Atât de albastră încât scria, curgând prin albii de pâraie, cărţi de înţelepciune şi devotament: «Armonia universală», «Tainele sărbătorilor mozaice», «Triumful Hristic», «Masa Domnului» şi alte asemenea titluri ce pot fi nume ad-hoc ale râurilor lui şopotitoare, săgetate de păstrăvii tăcerii…

Şi pentru că izvoarele, prăbuşindu-se peste praguri în cascade, i se răsfrâng mereu, în curcubeul cel mai rotund, ale cărui culori, comentarii ale Luminii din focarul Bibliei, strălucesc pururi, în perfecţiunea numărului lor – 7.

Pentru că pietrele, desprinse din coasta lui stâncoasă, se rostogolesc într-una, ca pe axele nevăzute ale unei socotitori de taină, orânduindu-se în tâlcurile Revelaţiei… Şi pentru că în desişurile-i din genuni îşi ascund ouăle porumbeii de stâncă şi creşte floarea de colţ, iar când vreun miel ori ied nu-şi mai află turma, lăstărişul e atât de des că-l apără de lupi. Acelaşi desiş ţinuse de coarne berbecul junghiat de tatăl Abraham, în locul fiului Isaac, pe altarul deasupra căruia aerul tare era mişcat de aripa îngerilor. De aceea a fost ignorat de către cei ce se sperie de alpinismul duhovnicesc.

În sfârşit, pentru că nisipul, curs din sărutul muntelui, cu vânturile şi ploile neostoite, picura, ca într-o clepsidră de profet, aşteptând ceasul venirii Domnului, cel neştiut decât de Tatăl…

Dar cei 25 de ani au fost o condamnare prea puţin însemnată pentru munţii care îşi numără vârsta în ere. Mult mai greu este necuvântul, căci toate vor trece şi munţii trec, chiar cei mai mari, mutabili, printr-o credinţă cât bobul de muştar. Însă Cuvântul, care va rămâne şi care se cere rostit, este mult mai greu de tăcut.

De aceea, Vasile Moisescu, muntele de dor, ţâşnit la 28 mai 1905, dintre muscelele Câmpulungului, matematician, poet, licenţiat magna cum laude în litere şi filosofie, absolvent de seminar teologic, personalitate culturală de excepţie, lepădându-se de toate pentru o credinţă de acelaşi preţ cu a apostolilor, s-a lepădat şi de statura lui alpestră, persistând în arhetipul ei pur geometric: piramida ideală, indicată totuşi de ce are pământul şi arta mai persistent – piatra. Cu totale sacrificii, într-un anonimat fortuit, lipsit de mijloace umanitare, apăsat de sfidarea şi deocamdată de nerecunoaştere.

Astăzi încă prea tânără de a se arăta în plenitudinea ei sau prea bătrână de a-şi mai impune idealitatea, înţelepciunea lui piramidală tronează, ca piramida lui Keops, în mijlocul deşertului, dezvelită de pietrele acoperământului, pângărită de armate barbare, călcată de turişti frivoli, nebăgată în seamă de localnicii delăsători.

Ar trebui să ştim cu toţii că în inima ei palpită Revelaţia, în graiul de neîntrecut al matematicii, prin care, cu maximă certitudine, el i-a dat rezolvarea enigmei piramidice universale, şansă rară, ca găsirea unui masiv filon de aur în subsolul muntelui.

După cum, cine a vrut, de-a lungul vremilor, şi-a luat din ea piatră de construcţie, tot aşa, din pârga publicaţiilor lui, se înfruptă respingătorii celor sfinte. E o nedreptate socială comisă de cei cu conştiinţa adormită. Pietrele cu hieroglife zac astfel neştiute pe la temelii de palate şi moschei. Au rămas încă intacte pietrele unghiulare, încrustate în stânca muntelui măcinat de vremuri, ca cel de la Măcinul Daciei noastre. Destinul său fu să îi păstreze la fel renumele.

Este ştiut că marii ei preoţi în Egipt promovau treptele iniţierii.

Perspectivele cosmice prilejuite de mesajele Piramidei pot fi privite doar de cei cu dorul după nemurire, ca-n basmele noastre cu «bătrîneţe fără moarte». «Nemuritorii Geţi» se află deci printre noi.

De departe acum, scrutând zările spre Patrie, mângâiem cu sufletul un pisc de dor, cu tâmpla albă, înălţată ideal spre Centrul universului, spre echilibrul echinocţiilor, când, pe vârful dinadins lipsă, tronează «Soarele Dreptăţii» veşnice.”

După eliberare a început să rescrie lucrările ce-i fuseseră confiscate, chiar dacă se simţea vizat de percheziţii.

Transpunea în viaţă nemuritoarele versuri ale poemului „If” de Rudyard Kipling , a căror traducere o făcuse în închisoare:

„De poţi privi în ţăndări spulberată

lucrarea pentru care te-ai jertfit

şi te cobori s-o-nalţi mai minunată

chiar cînd unealta-n mîini ţi s-a tocit.”

Îşi nota, pe diverse bucăţi de hârtie, iluminările sale, în ciuda insistenţelor familiei de a-şi închega într-o operă rodul cercetărilor sale de o viaţă. Într-o scrisoare adresată unui bun prieten nota:

„În câteva volume, voi arăta (dacă mai trăiesc) cum numărul cheie al Marii piramide şi-al constantelor din toate ramurile ştiinţei, de el geometrizate – e chiar piatra filosofală, adică numărul preconizat de marii cugetători din antichitate până la Heisenberg…

Spinoza scria că din acest număr se va deduce modo geometrico esenţialele cunoştinţe: tocmai ceea ce am reuşit să fac până acum experimental, deci pur ştiinţific.”

Se purta de parcă timpul ar fi avut oricum răbdare.

În data de 8 aprilie 1985, întorcându-se de la Secţia de Miliţie, unde fusese pentru înregistrarea anuală a maşinii de scris, simte că puterile îl părăsesc, că respiraţia-i devine grea, în urma efortului solicitant de a merge pe jos, care-i provoca dureri intense ale picioarelor.

L-am îndemnat ca, de la staţia de tramvai, să ia un taximetru până la Miliţie. Să chemăm un taximetru chiar de acasă nu ne-am gândit. Duceam o viaţă mult prea modestă ca să ne gândim la această posibilitate. La coborârea din tramvai, negăsind maşină la îndemână, s-a dus încet, pe jos. La înapoiere, tot la fel. Starea aceasta continuându-se şi în zilele următoare, am chemat-o pe doctoriţa de circumscripţie. La venirea acesteia, Vasilică a început să-i vorbească cu mult entuziasm din ultimele lui descoperiri. Eu m-am simţit jenată şi i-am zis: «Vasilică, vezi,  dumneaei şi-a lăsat treaba să vină să te consulte şi tu vorbeşti de parcă ai fi sănătos». La aceasta, doctoriţa a răspuns: «Lăsaţi-l, că-mi place». Doctoriţa aceea îl cunoştea încă pe când Vasilică era agent dezinfector, înainte de a fi fost arestat şi îl preţuia. La ieşire, doctoriţa mi-a spus că, din cauza anemiei, ar putea face ceva la cap sau la inimă. Voiam să ţin cont de cele spuse şi să începem un tratament potrivit. Deşi reţinut la pat, el lucra mereu şi se scula din pat să bată la maşină cele redactate. Chiar şi în ultima dimineaţă a mai bătut la maşină aproape o pagină.”- notează Sânziana.

Câteva zile mai târziu, în 13 aprilie 1985, în jurul amiezii, cu aproximativ o lună înainte ca Vasile V. Moisescu să împlinească vârsta de 80 de ani, întorcându-se dintr-o scurtă vizită în vecini, Sânziana relatează:

L-am găsit lăsat pe spate, de-a curmezişul patului, cu o înfăţişare neobişnuită. Am chemat în grabă pe cumnatul meu cu care locuiam acum, în acelaşi apartament. Acesta, văzându-l, a zis «E gata». L-a controlat la ochi, ceea ce eu nu am observat, zăpăcită de acest moment atât de neaşteptat. Făcuse un stop cardiac.

Un fapt ciudat, demn de Edgar Allan Poe, s-a petrecut exact la 24 de ore de la deces, chiar în ziua de Paşte, când, fără a fi atins de ceva sau de cineva, cristalul gros de şase milimetri care acoperea măsuţa la care lucrase în ultimii ani de viaţă şi care se afla în camera în care era depus corpul neînsufleţit, s-a spart cu un zgomot asurzitor, în bucăţi.

Decesul a survenit, deloc întâmplător, în preziua Paştilor, când, după tradiţie, cei virtuoşi şi iubiţi de Dumnezeu merg direct în Rai,. Sânziana s-a simţit mai alinată:

Faptul că plecarea lui la Domnul a coincis cu date legate de Paşti – de adevăratele Paşti – m-a liniştit. Paştele în acel an 1985 a căzut în România la 14 aprilie. Potrivit calendarului ebraic, sărbătoarea jertfirii mielului pascal din luna Nisan, coincide cu 5 aprilie, în calendarul nostru, iar Învierea Domnului, cu 7 aprilie. Acel 14 Aprilie era de fapt Duminica Tomii, cum i se zice în popor. Vasilică spunea mereu că misiunea lui, prin Piramidă, este pentru cei ca şi Toma, care cer demonstrarea Adevărului.

Va fi înmormântat a doua zi de Paşti, la Cimitirul „Pomenirea” din Arad, sub o lespede cu epitaful pe care el însuşi îl compusese:

„Voi care îmi plângeţi despărţirea

De-aţi şti cât de ferice sunt!

Nu piere floarea în Iubirea

Ce m-a mutat de pe Pământ!”

Vasile V. Moisescu a avut parte, aşa cum şi-a dorit, de un serviciu funerar simplu, dar cu multă lume venită să-l însoţească pe ultimul drum, cu prieteni dragi din toate colţurile ţării, sosiţi să-i aducă un ultim omagiu.

Omagii i-au mai adus şi mulţi din cei care l-au cunoscut şi iubit şi care datorită distanţei nu au putut participa la serviciul funerar.

Într-o scrisoare din aprilie 1985, trimisă de prietenul său, Aurel Popescu, stabilit în Portland, Oregon, fiului cel mare, Bucur Moisescu, acesta îi scria:

Îţi trimit tot ce am de la tatăl tău. Nu cred să fi întâlnit în viaţă un om ca el. Mă simt onorat că am fost şi eu printre prietenii lui. L-am iubit mult şi niciodată n-am să-l uit.

Sub titlul „O căpetenie, un om mare a plecat dintre noi!”, Mihai Iovin scria:

O veste neaşteptată a sosit ca un fulger, străbătând Atlanticul, la numai 2 ore după trecerea Iordanului morţii de către cel ce a fost preaiubitul nostru frate şi prieten, Vasile V. Moisescu.

Era ziua de sâmbătă, 13 aprilie 1985, în jurul orei 12, ora Bucureştiului, când fratele Vasilică a făcut exodul din trup, împlinindu-se şi cu el minunatele cuvinte din Isaia 33:17:

«Ochii tăi vor vedea pe Împărat în strălucirea Lui, vor privi ţara, în toată întinderea ei. Inima ta îşi va aduce aminte de groaza trecută şi va zice: Unde este logofătul? Unde este vistiernicul? Unde este cel care veghea asupra ta? Ochii tăi vor vedea Ierusalimul, ca locuinţă liniştită, ca un cort care nu va mai fi mutat, ai cărui ţăruşi nu vor mai fi scoşi niciodată şi ale cărui funii nu vor mai fi dezlegate.»

Adorarea Domnului Iisus Christos, dorul Patriei de Sus, entuziasmul lui în cercetarea Sfintelor Scripturi şi în descoperirea frumuseţilor ascunse, a atâtor taine nebănuite de omul firesc, cât şi ardoarea de a le spune şi altora, de a-i face părtaşi acestor bucurii, erau de-a dreptul mişcătoare, antrenante, aducând atâta binecuvântare şi bogăţie spirituală, tuturor acelora care l-au preţuit şi iubit.

Plecarea la Domnul a unui adevărat copil al Său, lasă în urmă o mireasmă plăcută a lui Christos pentru toţi cei ce l-au iubit, dar şi un jar de cărbuni aprinşi pe conştiinţa celor care l-au prigonit…

Vasile Moisescu se înscrie şi urmează cursurile Universităţii din Bucureşti, luînd licenţa în Arheologie şi Limba greacă, cu excelentul calificativ de «magna cum laude».

Pronia cerească a hărăzit ca el să se specializeze în aceste domenii, care aveau să-l consacre în mod special şi definitiv sondării şi studierii Cuvântului lui Dumnezeu, direct de la sursă, din originalele scrise în limbile ebraică şi greacă.

A fost în aşa fel pregătit încât Dumnezeu să-i poată descoperi secrete neştiute înainte, păstrate pentru vremurile din urmă, când cunoştinţa va creşte.

A fost un specialist în ghematria Bibliei (socotirea literelor ca cifre a textelor din originalul ebraic sau grecesc al V.Testament şi N.Testament, cu semnificaţiile lor spirituale) sau, în alte cuvinte, frumuseţea preciziei matematice a Cuvântului lui Dumnezeu.

Spiritul lui viu, inteligenţa lui, cu care a reuşit să-şi însuşească o cultură vastă, în multe domenii, cu o puritate şi o candoare sufletească de copil, fac ca el să îmbogăţească tezaurul creştin cu descoperiri şi interpretări originale neabordate până la noi.

V.V.Moisescu a fost dotat de Dumnezeu cu un duh înalt, ştiinţă şi pricepere în dezvăluirea tainelor Sfintelor Scripturi, a frumuseţilor şi armoniilor ascunse în ea.

Cartea pe care a scris-o, în urma descoperirii, în legătură cu călătoria apostolului Pavel la Roma, redată în Fapte, cap.27 şi 28, redă simbolic şi profetic călătoria Bisericii pe pământ, în 7 etape distincte, perfect corespunzătoare tuturor ciclurilor septimale din planul profetic al Sfintelor Scripturi. E o lucrare unică, de valoare certă, subiect de care până la el nimeni nu a avut cunoştinţă.

Ce aş putea zice de aleasa lui sensibilitate de poet, care a scris imnuri şi versuri creştineşti de valoare unică?

Astfel, încă în anii 30, publica o carte cu cântări creştineşti intitulată «Cîntările Betaniei». Din ea se desprinde în mod deosebit poemul creaţiei universului, intitulat «Poet şi Poemă». Poemul este compus din 7 strofe şi este de o înaltă inspiraţie. Fiecare strofă ilustrează unul din cele 7 principii ştiinţifice dumnezeieşti care stau la baza creaţiunii universului material şi spiritual.

Ca om de ştiinţă a excelat în arheologie, fiind, cu certitudine, primul specialist român în domeniul piramidologiei, având descoperiri unice în tainele piramidei lui Keops.

Parte din aceste descoperiri a reuşit să le publice în mod sumar înainte de instaurarea cenzurii şi regimului comunist-ateu.

Apariţia volumului «Armonia Universală», a prilejuit prezentarea cărţii de către autor, în sala Ateneului Român din Bucureşti, în faţa unui auditoriu care a umplut sala până la refuz.

Era evident de ce atât de curând avea să se răscoale iadul şi să-şi mobilizeze forţele, pentru etichetarea acestui om, cu scop de izolare şi stigmatizare, de reducerea lui la tăcere, în condiţiile în care filosofia ateistă avea să devină religie de stat.

Volumele următoare care au mai fost scrise în acest domeniu, în condiţii şi cu sacrificii greu de închipuit, nu au mai putut vedea lumina tiparului, deoarece Vasile Moisescu a devenit ţinta de atac, venit cu deosebire din partea unor oficialităţi religioase, stimulate de la spate de autorităţile comuniste, care voiau cu orice chip să impună în ţară filosofia marxist-ateistă.

Descoperirile ce i-au fost date lui de Dumnezeu în acest domeniu, doar viitorul le va confirma. Ieremia, proorocul, ca şi alţii, au fost contestaţi de cei din generaţia lor, dar au fost confirmaţi de Dumnezeu pentru posteritate şi noi ne delectăm şi ne simţim îmbogăţiţi, citind istoria slujbei lor speciale pentru Dumnezeu, chiar şi peste milenii…

A fost de o umilinţă pilduitoare, de un spirit de sacrificiu total, trăind împreună cu familia în condiţii nespus de modeste. A ştiut să trăiască sărac, ca să poată îmbogăţi pe mulţi din punct de vedere spiritual.

Din ale lui era întotdeauna gata să dea, să renunţe, fiind întotdeauna gata de sacrificiu, ca şi un miel de jertfă. Dar, avea un curaj ca «de leu» când era vorba de Adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Aici nu făcea concesii…

Din dragostea lui pentru Adevăr şi din fidelitatea lui faţă de Dumnezeu şi de tărâmul sfânt, s-a născut un conflict ireconciliabil cu toate sistemele religioase omeneşti, care au înlocuit autoritatea lui Dumnezeu în adunările creştine, cu autoritatea uzurpatoare a omului.

Nu s-a lăsat asimilat niciodată de un creştinism instituţionalizat şi fals, de aceea a fost «sacrificat şi lapidat», ca Însuşi Domnul Iisus, de «de ai Săi», crezând că ei aduc astfel o slujbă lui Dumnezeu.

Împreună cu alţii, care au fost structuraţi la fel, împărtăşind aceeaşi soartă «a lepădării», ia fiinţă în anul 1953, «Adunarea Creştină» din Arad, de pe strada Oituz numărul 27, care a devenit curând un loc de refugiu spiritual pentru toţi cei prigoniţi.

Satan şi slujitorii lui au urât însă existenţa şi influenţa acestei Adunări. Aşa că, în 16 dec.1958, un grup de 12 credincioşi sunt arestaţi, cea mai mare parte dintre ei fiind direct din efectivul Adunării. S-a înscenat un proces de către regimul comunist, cu avizul favorabil dat de unele căpetenii religioase, iar autorizaţia de funcţionare dată de Cultul Creştin după Evanghelie, a fost confiscată şi localul închis şi sigilat.

Pedepsele administrate la proces au fost foarte severe, fratelui Vasile Moisescu i s-au repartizat nu mai puţin de 25 de ani «muncă silnică».

Au urmat ani grei de suferinţe şi închisoare, pentru el şi pentru familia lui, pentru că a ştiut să stea cu şira spinării dreaptă şi să nu accepte nici un fel de compromis.

Închisorile cele mai grele din ţară, cum au fost Timişoara, Gherla şi Jilava, unde l-am reîntâlnit după 6 ani de detenţie, aveau să-i întărească şi mai mult credinţa şi consacrarea.

Dumnezeu a îngăduit ca adeseori, pe tot cuprinsul istoriei sacre, unii dintre cei mai aleşi copii ai Lui să treacă pe cele mai întunecoase poteci ale lepădării şi dispreţului venit din partea unei lumi păgâne ori religioase, dar vrăjmaşe lui Iisus Christos.

E greu de imaginat, pentru cine nu a trecut prin filiera persecuţiilor cu scop de exterminare, ce anume înseamnă a fi în colţii ascuţiţi ai unei asemenea fiare, de tip apocaliptic.

Aveau să împlinească şi în zilele noastre Cuvântul lui Dumnezeu din Evrei 11:35-38:

«Unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut ca să primească izbăvirea care li se dădea, ci au fost chinuiţi, au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare, au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu fierăstrăul, chinuiţi, au murit ucişi cu sabia, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi. Ei, de care lumea nu era vrednică – au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului…»

Nu a avut pretenţii de la viaţă; era mulţumit în orice situaţie; în schimb, s-a dăruit pe sine fără rezerve, pentru binele şi fericirea altora… Aşa se face că într-o zi a şi plecat pentru totdeauna acasă la Domnul, cu uşurinţă, încât părea mai mult a strămutare decât a moarte, seninul inimii şi al feţei nepărăsindu-l nici în clipa morţii.

Acum când ţi-ai luat rămas bun de la noi şi ai plecat la Cel prea iubit Domn al tău şi ai intrat în marele sabat al odihnei Lui, la Cel care Singurul va şti să aprecieze cu competenţă şi să răsplătească viaţa şi slujba ta…

Al tău frate şi tovarăş de slujbă, de suferinţă şi de lanţuri,

Mia Iovin, Chicago, Aprilie 1985.

O altă evocare a preocupărilor lui Vasile V. Moisescu apare în editorialul lui Dorin Motz, redactorul-şef al revistei „Lucruri noi şi vechi”, nr.19, sept-oct. 1988, California, SUA:

„Pentru mulţi cărturari ai neamului nostru, recunoaşterea şi binemeritata glorie au venit uneori abia după plecarea lor în veşnicie.

Despre unul din aceştia aş dori să vorbesc astăzi.

Se numeşte Vasile Moisescu şi a fost chemat acasă în luna aprilie a anului 1985, cu puţin timp înainte de a împlini 80 de ani.

Făcând ordine în bibliotecă, zilele trecute, am dat peste o carte intitulată «New Light on the Great Pyramid», de Dr. David Webber şi N.W.Hutchings. Este vorba despre Marea piramidă Keops, pe care autorii o numesc «o profeţie în piatră». Voi cita un paragraf din această interesantă carte:

«Marea Piramidă a fost construită pe o stâncă solidă, care a fost nivelată în jurul liniilor bazei, cu pietre de unghi ce au fost înfipte la o adâncime de opt ţoli în masa stâncii. Măsurătorile s-au făcut în cotul ebraic, care are lungimea de 25,025 ţoli. Lungimea fiecăreia din cele patru laturi este de 365,2422 coţi, adică exact numărul zilelor din anul solar.

Unghiul înclinaţiei laturilor piramidei este de aşa fel încât să le permită să se întâlnească în vârful prestabilit al piramidei de exact 232,52 coţi. De ce a făcut proiectantul piramidei să fie ea de exact această înălţime? Când lungimea bazei înmulţită cu doi se împarte cu această cifră, se obţine 3,14159, adică numărul pi sau raportul dintre diametrul unui cerc şi circumferinţa sa. Grecilor li s-a atribuit meritul de a fi făcut această descoperire, dar reiese limpede că proiectantul Marii Piramide a cunoscut acest secret cu cel puţin 2500 de ani înainte de descoperirile geometriei greceşti…

Piramida stă exact în centrul masei pământului… Pietrele din cele patru unghiuri ale piramidei, la baza ei, sunt atât de perfect fixate în adevăratele puncte cardinale, est, vest, nord şi sud, încât atunci când soarele traversează echinoxul, nu lasă absolut nici o umbră pe nici una din cele patru laturi ale piramidei»

Mă opresc aici cu citatul. De ce m-a impresionat această carte? Pentru că de când îl ştiu pe «fratele Vasilică», parcă totdeauna, făcea ce făcea, şi tot la Piramidă ajungea, în discuţiile pe care le avea cu prietenii şi colaboratorii săi – spre exasperarea şi dispreţul multora, în special conducătorii religioşi din vremea aceea, care nu l-au înţeles şi pentru că era deosebit de ei, pentru că se temeau de capacitatea lui, l-au pus pe tuşă şi au încercat să-l suprime.

Puţini oameni au avut o mai mare tenacitate, un mai mare curaj să înfrunte prejudecata, ignoranţa, descurajările şi chiar anii grei de temniţă comunistă şi totuşi să nu se dea bătut niciodată, să nu-şi piardă nădejdea că munca sa va vedea într-o zi lumina tiparului.

Citind cartea americanilor despre piramidă, mi-am amintit că toate aceste lucruri şi multe alte taine minunate din ceea ce s-a numit Biblia în piatră le-am auzit de nenumărate ori expuse de marele savant sau citite în manuscrisele pe care a reuşit să le difuzeze în ţară şi străinătate.

V.V.Moisescu nu a fost doar un cărturar, ci şi un eminent profesor de limbi clasice – greacă şi ebraică – teolog şi unul dintre cei mai buni experţi ai Sfintelor Scripturi. De la el ne-au rămas, de asemenea, o serie întreagă de cântări şi poezii de o mare sensibilitate artistică şi un conţinut profund biblic.

Dorin Moţ – aprilie 1985”.

Fascinaţia armoniei universale i-a fost revelată tânărului Vasile V. Moisescu în varietatea ordinii naturale a lucrurilor. Înainte de a sonda metafizic misterul universului şi de a suspecta hermeneutic aparenţele lumii vii, tânărul învăţăcel se va fi minunat îndeajuns de miracolul existenţei mundane. Preocuparea lui pentru astronomie datează încă din frageda tinereţe, când îl descoperise pe Flammarion. Conform propriilor sale mărturii, deseori era surprins de colegii săi din seminar, privind bolta cerească ore în şir.

„Ca adolescent, conştiinţa mi se trezea, cu întrebări asupra soartei mele veşnice. Citindu-l pe Flammarion, îmi găseam oarecare liniştire în astronomie. Un pedagog m-a zărit cum stăteam noaptea târziu, la fereastra de pe coridor. Odată am îngenunchiat între troienele de zăpadă adresându-mă locuitorilor din astre cam cu vorbele acestea: «Fie-vă milă de mine! Ajutaţi-mă să mă smulg de pe planeta asta mizeră! Dezlegaţi-mi enigma vieţii!»”

Tot din aceeaşi perioadă, cea a studiilor la Seminar, ne-a parvenit un carneţel-agendă, în care, parcimonios, fiul de funcţionar sărac din Domneşti, îşi ţine evidenţa cheltuielilor cu acribie de contabil, oferindu-ne posibilitatea de a afla, alături de lecturile clasice obligatorii, preferinţele sale în materie de carte. În lungile sale liste, alături de nume ca: Fenelon, La Fontaine, Corneille, Schiller, Shakespeare, Cicero, Seneca, Marc Aureliu, Sf.Augustin, J.Pestalozzi, Victor Hugo, care împreună cu Ioan Gură de Aur şi exegezele lui Gala Galaction asupra lui Renan constituiau, probabil, o parte din bibliografia obligatorie a Seminarului, întâlnim şi cărţi îndrăzneţe, cum ar fi: „De profundis” a lui Oscar Wilde, „Catehismul budist” de Olcott, „Teoria relativităţii” a lui A. Einstein, „Teoria ondulaţiei universale” de V.Conta, „Micromegas” şi „Zadig” ale lui Voltaire, „Originea Speciilor” şi „Aşa grăit-a Zarathustra”, o carte despre hipnotism a lui Wundt, ba chiar şi lucrarea „Spiritul şi visele” a românului naturalizat în Franţa – Vaschide, cu activitate de pionierat în domeniul cercetării inconştientului, înainte de psihanalişti. Din literatura română, menţionează „Din valurile vieţii” şi „Educaţiunea morală” ale lui Ioan Slavici, „Poezii” de Octavian Goga, „Fire de tort” – George Coşbuc, „Oameni şi fapte” – Nicolae Iorga, „Corespondenţa Anghel” – Şt.O. Iosif, „Cuvinte sufleteşti” – Carmen Sylva, „Păsările noastre” – Simion Florea Marian, „Cartea omului practic” – Eugeniu Speranţia, „Poate creştinul să fie socialist?”- G.Galaction. În aceste liste eclectice de cărţi cumpărate, figurează la loc de cinste Flammarion cu două titluri: „Visuri înstelate” şi „Urania”, în două volume.

Un spirit preocupat de astronomie se va confrunta, inevitabil, cu provocarea matematicii. Deşi era umanist prin formaţie, Vasile V. Moisescu se va arăta fascinat de matematică.

„Deşi aridă pentru mulţi, ca diamantele brute, pe care unele triburi le schimbau cu bucurie pe sticle colorate”, jocul cu mărgele de sticlă în care va vedea „rădăcina tuturor ştiinţelor care merită acest nume. În ce constă siguranţa ei, egalabilă doar cu a Bibliei? E mereu deschisă oricărei inovaţii ce rezistă demonstraţiei sau experimentului. Fără darul descoperirii, comentariile asupra Sfintei Scripturi sunt sterpe. Revelaţiile sfinte scrise se refractă astfel în aspecte sumbre, chiar în mii de secte. Natura supranaturală pretinde organe adecvate, mai degrabă decât instrumentaj perfecţionat. Şi Lucian Blaga înclina mult spre  spiritul matematic. De aceea, în teza sa de doctorat, a tratat despre «Matematica în biologia lui Mendel»”, notează Vasile V. Moisescu în „Autobiografia” sa.

Lumea adevărului revelat, lumea corespondenţelor multiple este în mod necesar una religioasă, cel puţin în accepţiunea ei etimologică, o lume a relaţiilor secrete şi discrete care există între componente, iar rostul cercetătorului este de a intui matricea, fie pattern, arhetip, gestalt, structură. „După cum însăşi această natură este ascunsă în partea ei  invizibilă, la fel viul cuvânt al lui Dumnezeu conţine, în structura sa, partea abstractă, adică numărul. Orice vietate este structurată. Prin acestea, e distinctă de haosul neviului”. Reducând lumea la cel mai mic numitor comun, numărul însuşi, convins că „mărunte lumi păstrează dogma”, are nostalgia principiului unificator, a Pietrei filosofale, aici numite „Perla”:

„Se va da dreptate celor ce, trudindu-se în ţarina Evangheliei şi găsind Comoara Comorilor, au vândut toate bunurile cele doar pentru prezent şi care, din marea popoarelor şi din durerea de nespus, au scos Perla de nepreţuit, Cea care unifică toate nuanţele de Lumină, acum refractată în mii de interpretări”.

Preocupările legate de Marea piramidă a lui Keops datează încă din perioada când, la Seminar fiind, frecventează biserica „Cuibul cu barză”. Acolo o va cunoaşte pe Collete Bruteanu, nepoata lui Maniu (viitoarea soţie a lui Sergiu Grossu, militant din exilul său francez pentru dreptul la libertatea de conştiinţă – n.n.), care, redactor fiind, cunoscându-i ideile, îi solicită un articol pentru revistă, iar Vasile V. Moisescu acceptă provocarea.

Pe vremea aceea, Paul Brunton stârnea interesul cu bestseller-urile sale – „India secretă” şi „Egiptul secret”, cărţi agreabile de popularizare a civilizaţiilor îndepărtate în spaţiu sau timp, fără pretenţii ştiinţifice.

Referindu-se la acea perioadă, pornind de la relatările soţului ei, Sânziana notează, oferind, de asemenea, un scurt compendiu de piramidologie:

„Subiectul deci a fost găsit. S-a apucat să caute în biblioteci, ca să se informeze cât mai temeinic. Dar nu s-a mulţumit cu cât i se cerea pentru articol, căci subiectul acesta a pus stăpânire asupra lui, urmând de aici ani de cercetare şi calcule. S-a documentat în limba franceză, folosindu-se de cărţile unor arheologi şi piramidologi, care dădeau măsurători făcute cu precizie, de către ingineri competenţi, la faţa locului… (Piramida lui Keops). Fiind cercetată în Occident de o seamă de oameni de ştiinţă, s-au dezvăluit prin coridoarele, întretăierile şi liniile găsite, istoria omenirii şi cea biblică, precum şi o mulţime de date ştiinţifice cu previziuni pe care doar ştiinţa actuală le poate confirma. Interpretarea lor s-a putut realiza doar după ce a fost măsurată cu sistemul britanic, compus din deget, uncie/ţol, picior, cot, yard. O măsură oarecare corespunde unei anumite durate de timp. Un exemplu din istoria religioasă este coridorul care este ascendent, dar e atât de scund, încât trebuie să mergi aplecat. Sui, dar încovoiat (spaţiul) reprezentând perioada Legii. La data care marchează Învierea Domnului, coridorul devine dintr-odată de şapte ori mai înalt, 7 fiind numărul deplinătăţii. Piramida nu spune nimic de la sine decât întăreşte Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, a fost numită «Biblia de piatră». Versetele din Biblie care se referă la Piramida lui Keops, au valorile literelor-cifre, în limbile corespunzătoare (ebraica pentru Vechiul Testament şi greaca pentru Noul Testament), cu numerele întâlnite în Piramidă. Vârful ei lipseşte. La echinocţii, la amiaza zilei, dacă te aşezi la mijlocul laturii Piramidei, soarele ocupă vârful lipsă. Mulţi piramidologi au descoperit şi au interpretat diferitele aspecte ale Piramidei, Vasilică având şi el de completat unele, chiar din ştiinţă.

Partea principală a lucrării lui constă în descoperirea interpretării numărului omniprezent în Piramidă: 286,1. Axa intrării în piramidă şi a coridoarelor e deviată de la planul median cu 286 ţoli. În dreptul răstignirii, întâlnim iar diferenţa de 286 ţoli. Şi vârful lipsă, niciodată zidit, e 286 ţoli. Aşa cum am mai spus, Vasilică din tinereţe s-a ocupat şi cu numerele, cu 7, în special. S-a gândit să transpună pe 286 în sistem septimal. Prezenţa numărului 7 de-a lungul factorului complinitor 286 (cum l-am întâlnit şi la coridorul ce devine de 7 ori mai înalt) este o indicaţie spre rezolvarea lui numai prin sacrul sistem septimal.”

Pornind de la studiile sale de piramidologie, Vasile V. Moisescu stabileşte conexiuni, care azi ne pot părea, dacă nu fanteziste, cel puţin îndrăzneţe, cu Templul Solar de la Sarmisegetusa, ştiute fiind şi preocupările sale de arheologie.

„La Templul Solar din Sarmisegetusa dacică am întâlnit aidoma Fiul Celui Preaînalt, influenţă pe care o atribui contactului cu emigranţii din Asiria ai celor 10 triburi nordice ebraice, deportaţi înainte de cele două de la Ierusalim. Când Babilonul a scuturat jugul asirian, cele 10 triburi au trecut prin Crimeea, prin Transnistria, Moldova, Galiţia, Danemarca şi s-au oprit în Anglia, numindu-se ebraic british, adică  bărbaţii legământului. Supuşii Anglilor au evident specific semit. Au dus cu ei şi măsurile biblico-piramidice”.

În ceea ce priveşte cercetarea piramidologică, Vasile V. Moisescu doreşte să-şi confrunte rezultatele cu cele ale contemporanilor săi din străinătate.

„Fără reuşită, am încercat corespondenţă cu savanţi din străinătate; înainte de a fi arestat, cu predecesorul meu, D. Davidson, căruia îi datorez primele zecimale de la dimensiunile piramidei, ca să-l anunţ că am decodat enigma lui 286,1.

După eliberare, când făcusem câteva descoperiri în astronomia şi fizica Marii Piramide, am scris lui Paul A.M. Dirac, laureat al premiului Nobel pentru fizică, cel care preconiza a se geometriza fizica, că am găsit, în schemele ei, zecimalele care corespund cu piatra de încercare a fizicii viitorului, cu constanta structurii fine, compusă din triumviratul constantelor, căci găsisem geometrizarea vitezei luminii, exact până dincolo de 1 mm, aşa cum este experimentată prin laser.

Lui Alexander Thom (cel care a petrecut câteva decenii studiind construcţiile megalitice şi care a ajuns la concluzia că cele mai multe dintre ele aveau un rol astronomic – n.n.), i-am comunicat că unitatea de măsură pe care a dedus-o din măsurarea vechilor mari pietre dispuse în figuri orientate după aştri este fix verticala de la baza Piramidei.

Fenomenalului atomist Philbert Bernhardt i-am transmis vestea că cifrele vârstei universului, date de scăderea gravitaţiei, sunt indicate la începutul spirei a 8-a din spirala logaritmică.

Am trimis diferite articole legate de piramidologie şi ştiinţă redactorului-şef al revistei „Science et Vie” de la Paris, Renau de la Taille, fără însă a primi vreun răspuns.”

Luase cunoştinţă şi de Gnoza de la Princeton:

„Savanţii de la Princeton au ajuns la concluzia că măreţiile cosmosului se datorează Minţii Divine. Deoarece teologii creştini nu se ţin la curent cu noile investigaţii asupra creaţiunii, aceşti savanţi sunt ameninţaţi să cadă pradă neognosticismului, combătut de apostolii Pavel şi Ioan.”

Cercetările sale, ştiute deja de unii intelectuali bucureşteni, vor fi aduse la cunoştinţa marelui public, începând cu anul 1942, în revista „Natura”. Revistă selectă pentru răspândirea ştiinţei, întemeiată în 1905, de Grigore Ţiţeica şi G.G.Longinescu, se tipărea lunar sub îngrijirea profesorilor universitari I.Simionescu (preşedintele Academiei Române în acea perioadă) şi Octav Onicescu, aici publicându-şi articolele şi C.I.Parhon. În „Natura” aşadar apar două articole ale lui Vasile V. Moisescu, „Tainele Piramidei lui Keops” în nr.4 din aprilie 1942 şi „Lungimea unui grad terestru dată de Marea Piramidă egipteană”, în nr. 9 din septembrie 1942. Cităm fragmente din „Tainele Piramidei lui Keops”:

„Asupra subiectului acesta s-a scris o bibliotecă întreagă, începând de la Herodot, până la cercetătorii actuali, care, an de an, descoperă ceva şi mai nou asupra acestui inepuizabil rezervor de comori ştiinţifice, care este Marea Piramidă.

Dacă trebuie să caut în ţara noastră spirite cu adevărat interesate în privinţa aceasta, socot că îi găsesc mai sigur între selecţii cititori ai revistei «Natura».

Intenţionez ca, în paginile ei ospitaliere, pentru gânduri serioase, să demonstrez ceea ce face originalitatea tezei mele de doctorat şi anume: dezlegarea precisă a laitmotivului arhitectonic al Marii piramide. Acesta dispersează de câtva timp pe renumiţii piramidologi, căci sensul «numărului deficient» întâlnit pretutindeni în dimensiunile misterioasei piramide este recunoscut ca fiind de neaflat. Mai înainte însă de a-i da cheia, este necesar să rezum preţioasele descoperiri ale înaintaşilor mei, în studierea parţială a Marii piramide. Nu pot face înţeles ceea ce reprezintă ea în ansamblu decât după ce dovedesc că fiece colţişor al ei simbolizează ceva din armonia cosmică.

Th. Moreux, directorul observatorului astronomic din Bourges, în faimoasa lui carte «La science misterieuse des pharaons» (Paris, O.Doin, 1925), după ce enumeră câteva principale date astronomice incluse clar în prima piramidă (atâtea câte se aflaseră până acum două decenii), conchide astfel: «Faptul că toate aceste cuceriri ale ştiinţei moderne sunt în Marea piramidă în starea de mărimi naturale, măsurate şi totdeauna măsurabile – iar ca să se arate la lumina zilei, având nevoie doar de significaţia metrică (n.r.ascunsă) ce o poartă cu ele – acest fapt este evident inexplicabil, după părerile noastre asupra civilizaţiei străvechi, dar aici e un fapt pe care în zadar te-ai încerca să-l pui la îndoială şi care afundă pe actualii savanţi în cea mai mare nedumerire.»

Mai mult încă: cititorii vor fi întâlnit unele articole care, urmărind mai degrabă senzaţionalul, expun datele istorice şi profetice revelate de interiorul Marii piramide. E drept că în sprijinul afirmaţiilor acestea vin măsurătorile efectuate recent de comisiunile oficiale, care au măsurat extrem de exact sistemul de coridoare şi camere dinlăuntrul acestei piramide. Interpreţii ei, transformându-i dimensiunile în vechi măsuri egiptene, scot astfel la iveală un uimitor breviar al istoriei universale, unde fiecare an este reprezentat prin măsura aceea sacră, care, precum vom vedea, este singura unitate de măsură ideală, corespunzând perfect exigenţelor ştiinţifice. Fracţiunile ei micrometrice întâlnite în piramidă,  arată ora când s-a întâmplat cutare eveniment important. De ex: un coridor scund dă, la începutul lui, ziua intrării în războiul trecut, iar la ieşirea din el, ziua exactă a încetării lui. Alte particularităţi ale interiorului, perfect încadrate în continuarea scării cronologice spaţializate pe teren, marchează momentele cruciale în istorie. Astfel, ora exactă a răstignirii Mântuitorului este înfăţişată prin intrarea în marea galerie care dintr-odată se înalţă de 7 ori mai mult decât galeria precedentă. Diferenţa dintre înălţimile lor conţine şi aici, fireşte, profund misteriosul «număr deficit», cu aproximaţie de miimi de milimetru.

Bineînţeles că explicaţiile amănunţite nu le pot publica decât în volumele ce le compun pe baza bogatului material documentar repartizat în vreo 250 titluri de câte 4 pagini mari. Lectura lor e menită totuşi să captiveze, expunând cele mai variate domenii ale ştiinţei, fără să le despartă de spiritualitatea ce o includ, dedusă geometriceşte din fiecare detaliu arhitectonic.

Nu mă îndoiesc că Marea piramidă deţine secretul unificării tuturor ştiinţelor exacte, pentru că studiul ei presupune versarea în ansamblul cunoştinţelor omeneşti, al căror plan ea îl poartă fără greş.

Închegarea ei atât de unitară comportă totdeodată aceeaşi minuţiozitate ca şi la îmbinarea giganticelor blocuri din interiorul ei, atât de bine apropiate unul de altul, cum sunt feliile unei lentile uriaşe, încât nici nu se simte că e formată din bucăţi. Din ea ai putea deduce, algebriceşte, orice principală teză de care ai nevoie.

Ştiinţă pozitivă se numeşte tot ce se poate reda prin numere, căci nimic nu este mai lipsit de subiectivism decât numărul. Marea piramidă, redând totul matematiceşte, pentru a da de firul conducător, e de ajuns să ştii anumite raporturi proprii numai ei, în afară de cele avute în comun cu oricare piramidă, socotită geometric. Ea este un vast sistem de proporţii care, în strictă reducţie, revin toate la baza ei de măsurătoare: Orbita solară, întâlnită pretutindeni în structura sa, ca şi măsura într-o bucată de muzică. Consider ca punct central al acestei teze evidenţierea rostului piramidei şi anume: Glorificare Soarelui spiritual, prin simbolurile lumii solare, în toate amănuntele de construcţie. De aici până la ghirlanda de profeţii, extraordinar de precise date de ea, mai ales asupra istoriei sacre, nu-i nici o distanţă, căci ISUS este «Lumina lumii».

Epoca noastră de-abia a început să îngâne abeceul acestei epistole de piatră, care i se adresează din partea unei străvechi civilizaţii pe cale să renască, în virtutea ciclurilor istorice.

Interpreţii acestei opere arhitecturale-mistice nu găsesc altă soluţie a apariţiei unei atare probleme de granit în vastul deşert al neştiinţei noastre decât mărturisind că aici avem de-a face cu templul ştiinţei-religii, unitatea după care sufletul modern tânjeşte mereu, dar care dăinuieşte încă pe alocuri, de la Nil la Danubiu, din lumea antediluviană până la cea actuală. Reiese clar că nişte patriarhi ai spiritualităţii au primit misiunea să imortalizeze în Marea piramidă un întreg sistem de revelaţii supraterestre, cărora abia azi li s-a aflat cheia descifrării lor.

Dacă s-ar face efective semnalizări luminoase către locuitorii altor planete, limbajul convenţional în stare să le atragă atenţia nu ar fi altul decât figurile geometrice, din viziunea cărora ei să poată deduce că acestea au fost dinadins utilizate de nişte fiinţe cugetătoare. Tot aşa, limbajul prin care spiritele mult înălţate îşi transmit ideile este cel matematic-geometric, schema gândirii însăşi.

Felul acesta de exprimare transcendentă s-a făcut iarăşi înţeles în Marea piramidă de când ştiinţa modernă a redobândit, prin forţări uriaşe, noţiunile încorporate de-a gata în acest monument datând de 46 de veacuri.”

În revista cu deschidere europeană „Neo-Europa”, în numerele din ianuarie-februarie şi martie-aprilie 1944, este publicată integral lucrarea „Taina tainelor din Piramida lui Keops” de Vasile V. Moisescu. Ca ecou la apariţia acestei lucrări, a apărut în „Universul” din 7 februarie, sub semnătura lui Gr.Fotino articolul „Uimitoarea descoperire a numărului cheie din Marea piramidă”, din care cităm:

„De când s-a adus la cunoştinţa publicului că un Român a dat dezlegarea definitivă a celui mai mare secret al piramidei lui Keops, deseori auzi discutându-se asupra acestui monument extraordinar. În România prea puţini se interesează de tainele ştiinţifice incluse în piramidă pe calea numerelor din măsurile dimensiunilor ei. Cei mai mulţi se opresc doar la profeţiile redate prin lungimile coridoarelor, curioşi să afle ce spune piramida despre evenimentele actuale.

Descoperirea d-lui V.Moisescu îmbrăţişează însă zările cele mai întinse ale cugetării umane, putem spune chiar că depăşeşte orizonturile pământeşti. Într-adevăr, scopul acestei construcţii fără seamăn este să înfăţişeze prin limbajul strict numeric adevărurile cele mai esenţiale în care se confundă armonios universul vizibil cu cel spiritual, într-o unitate indestructibilă.

Firul călăuzitor printre noianul de date astronomice ale piramidei a fost declarat ca fiind de nedescifrat cu resursele minţii omeneşti. E vorba de factorul arhitectonic 286,1022 ţoli piramidici (ţolul sau degetul e a 250 milioana parte din raza polară a pământului n.r.). Acel număr de o precizie micrometrică se întâlneşte pretutindeni în misterioasa construcţie, ca un laitmotiv într-o simfonie. El formează o altă piramidă, ideală, care învăluie şi pătrunde în toate ungherele piramida cea concretă. Adăugând oricărei dimensiuni bagheta magică a lui 286…, pietrele încep să grăiască. Până acum blocurile piramidei au relevat doar ceea ce face esenţa sistemului nostru planetar. Ce ascunde însă acest număr în el însuşi, iată ce intrigă pe savanţi!

Fără mijloacele aritmetice inedite la care a recurs dl. Vasile Moisescu, nu se putea rezolva enigma enigmelor din Marea piramidă. Demonstrarea d-sale, care satisface exigenţele metodologiei ştiinţifice, este expusă rezumativ în recentul număr al revistei «Neo-Europa»  şi apoi într-un volum care va apare imediat după Paşti.”

Cercetările lui Vasile V. Moisescu în domeniul piramidologiei vor fi aduse la cunoştinţa marelui public, începând cu anul 1944 şi prin intermediul conferinţelor ştiinţifice, ce se vor desfăşura fie la Sala Dalles, fie la Asociaţia „Nicolae Iorga” sau la Ateneul Român.

Conjugându-şi eforturile cu cele ale preotului Toma Chiricuţă, confesorul Reginei Maria, redactorul revistei „Ortodoxia”, paroh al bisericii (bijuterie de artă) de lângă Poşta Centrală, fascinat el însuşi de piramidologie, va încerca să evidenţieze caracterul profund creştin al revelaţiilor piramidei lui Keops.

În ziarul „Timpul” din 25 ianuarie 1944, apare articolul „Conferinţa despre Marea Piramidă”, ca ecou al primei conferinţe organizate de Fundaţia Dalles în data de 18 ianuarie, cu titlul „Misterul Marii Piramide descoperit de un român”. Cităm din acest articol :

„Preotul profesor Toma Chiricuţă a prezentat călduros publicului o parte din descoperirile asupra piramidei lui Keops, făcute de dl. Doctorand V.V.Moisescu din Domneşti-Muscel.

După ce a menţionat unele date astronomice şi geodezice incluse clar în structura acestui monument providenţial, a pregătit terenul pentru demonstrarea aportului românesc la înaintarea studiului piramidologic.

În ţara noastră, prea puţini se interesează de uimitoarele revelaţii pe calea piramidei grăitoare de secrete milenare.

Savanţii din Apus au declarat că numărul 286 întîlnit pretutindeni în Marea Piramidă rămîne încă cea mai mare enigmă din toate cele dezlegate pînă acum, lucru curios, tocmai cu ajutorul acestui «factor deficient.»

Există o piramidă invizibilă ce învăluie pe cea văzută şi o pătrunde prin tot interiorul ei. Diferenţa dintre piramida concretă şi cea ideală, doar schiţată pe teren, e totdeauna acest nr.286, 1022 de ţoli piramidici.

Evident, este intenţionată reprezentarea nesfârşită cu atâtea zecimale a acestei diferenţe. Ce să însemne oare?

Arheologii au declarat această întrebare ca fiind sortită să rămână fără răspuns. Totuşi laitmotivul numeric al Marii Piramide este acum interpretat ştiinţificeşte, în urma cercetărilor îndelungate ale unui pasionat al filosofiei numerelor şi care însuşi a contribuit la progresul ei.

Rezultatul studiilor d-lui V.V.Moisescu duse până la marginile raţiunii sănătoase le-a expus în cele vreo mie de pagini ale manuscrisului.

Una din cele mai de seamă laturi ale descoperirii constă în faptul că acest templu al spiritualităţii umane este consacrat în mod natural soarelui, piramida fiind schematizarea astronomică a epopeii solare. În mod simbolic este consacrată lui Osiris, soarele spiritual preînchipuitor al lui Hristos, iar în mod absolut este dedicată lui Iisus, care este «Lumina lumii.»”

Tot din ziarul „Timpul” din 4 februarie 1944 aflăm că în data de 1 februarie s-a ţinut o a doua conferinţă despre piramida lui Keops, cel care a deschis lucrările fiind tot preotul profesor Toma Chiricuţă, cu o intervenţie – „O noapte petrecută cu duhurile în inima marii piramide”, în care combătea dimensiunea păgână a „Egiptului secret” al lui Brunton, aducând în sprijinul său rezultatele matematice ale lui Vasile V. Moisescu.

Autorul articolului spune:

„În concluzie, dl. V. Moisescu este acela care a apucat calea cea bună ce l-a dus la descoperirea strict matematică a tainei tainelor din această Biblie de piatră, alergând la rugăciune şi studiu tenace”.

O apreciere asemănătoare întâlnim şi în „Curentul” din 5 Februarie 1944, iar în „Curentul” din 26 iunie 1944 găsim un lung articol intitulat „Enigma Marii Piramide dezlegată de un român”, semnat de arhitectul N.Enescu, din care cităm:

„A avut mult răsunet vestea că cel mai de seamă mister al piramidei lui Keops este, în sfârşit, definitiv elucidat de un compatriot al nostru: dl. prof. V.V.Moisescu, muscelean, înzestrat nu numai cu calităţile oamenilor de la munte, ci şi cu ceea ce se cere unui veritabil savant…

E o fală pentru neamul românesc că, în vremuri tulburi lui, i-a fost dată misiunea să înmănuncheze în dezvăluirea tainei acesteia toate celelalte secrete ale piramidei, descoperite, rând pe rând, de o armată întreagă de astronomi, ingineri şi arheologi, admirate de elita gânditorilor din toate continentele…

De altfel, aspectele sub care se studiază Piramida sunt atât de numeroase încât nu exagerez afirmând că ea cuprinde un fel de enciclopedie zidită. Alţii, ca şi când ar fi anticipat descoperirea d-lui Moisescu, au numit piramida «Biblia de piatră». Într-adevăr, opera lui Keops (mai bine zis planul inspirat executat de acest faraon) se pretează la simbolismele religioase cele mai de neaşteptat, mai ales ţinând seama de relatările vechilor texte egiptene…

Prin aceste exemple simple, alese dintre sute altele, n-am făcut decât să atragem atenţia publicului românesc că teza d-lui Moisescu are solide temelii. E vorba de sintetizarea descoperirilor piramidologice de până acum, prin aflarea sensului faimosului «factor deficient», adică acel număr de măsuri piramidice care lipsesc vârfului şi principalelor dimensiuni. Numai prelungite cu numărul acesta până la limitele unei «piramide ideale» doar trasată pe teren se obţin multiplele date astronomice şi profetice. Aşa ceva nu se mai întâlneşte la nici o construcţie, fie ea cât de mistică.

Arheologii au declarat ca fiind de nedezlegat enigma numărului cheie de 286,1022 degete. Iată că un Român i-a dat unica dezlegare cu putinţă. Ţara noastră dispune astfel de încă un mijloc de a proclama vitalitatea neamului.

Tranşarea acestui nod gordian, de care se leagă tot ce este mai esenţial în cugetarea omenească, este demonstraţia cu mijloace aritmetice inedite, prin introducerea în calculele d-sale a sistemului septimal şi prin identificarea valorilor corespunzătoare cu pasagiile capitale din originalele Bibliei. Să nu ne mire faptul acesta, ci să-l cercetăm ca pe orice fapt ştiinţificeşte stabilit, prin logica evidenţelor numerice.

În aceste vremuri, când talazurile necredinţei izbesc mai mult ca oricând baza aşezărilor umane, Numele cel mai presus de orice nume, pe care-L indică descoperitorul, este înălţat ca Vârf şi împlinitor a toate în piramida socială.”

În numărul ziarului „Dreptatea”, dedicat Crăciunului din acelaşi an, apare un articol intitulat „Naşterea Domnului, arătată de Marea Piramidă”, semnat de Vasile V. Moisescu, un text  erudit, deşi se vrea de largă adresabilitate, text din care cităm:

„E o sarcină neobişnuit de grea încercarea de a prezenta izolat, doar o părticică din ghirlanda de date astronomice şi profetice ascunse în cel mai enigmatic monument al omenirii. În afară de aceasta, pe drept mi se cere să scriu un articol pe înţelesul tuturor. Cu alte cuvinte, trebuie să renunţ la demonstraţiile ştiinţifice care fac din acest studiu ceva pozitiv, ce nu se poate confunda cu misticismul religios sau filosofic. Sunt nevoit aşadar să mă limitez la simple expuneri, cu riscul de a fi taxat ca visător, deşi am rămas un incorigibil Toma experimentatorul.

Tocmai în aceasta constă seriozitatea piramidologiei: ea ni se adresează numai şi numai în limbajul numeric, o exprimare fără echivocuri. Rezultatele ştiinţelor realiste, reducându-se la numere, tot ele slujesc ca singurul mijloc ce satisface cerinţele celor mai sceptici în privinţa afirmaţiilor care depăşesc obişnuitele preocupări. Putem vorbi aşadar de o supraştiinţă, în care obiectivele credinţei se îmbină armonios cu cifrele astronomiei. Această metaştiinţă nu se poate găsi decât în Piramidă şi-n profunzimile Bibliei…

Data naşterii Domnului după Piramidă e în perfectă potrivire cu o profeţie din «Cartea Enoh», care spunea că Mântuitorul lumii Se va naşte la 15 Tisari, după calendarul biblic şi că va muri la 15 Nisan, exact cum s-a şi întâmplat şi cum arată piramida…”

Preţuirea pe care preotul Chiricuţă o poartă confratelui său în ale piramidologiei face obiectul articolului amplu pe care acesta îl scrie şi îl intitulează „Pietrele care strigă” – în revista „Ortodoxia”, din 6 Februarie 1944.

Ziarul „Universul”, într-un număr din aceeaşi lună, februarie 12, în articolul „Contribuţii româneşti în domeniul piramidologiei” vorbeşte despre competenţa ştiinţifică a conferenţiarului în aceşti termeni:

„Cu acest prilej, s-a arătat cum dl. V. Moisescu, apreciat pentru râvna cercetărilor d-sale în domeniul biblic ca posesor al limbilor ebraică, latină, greacă şi al altor limbi orientale, printr-un studiu aprofundat al Bibliei şi sprijinit pe puterea rugăciunii, are meritul de a fi descifrat cea mai spinoasă enigmă piramidologică, declarată de arheologi ca fiind de nedezlegat”.

A doua serie de conferinţe, de astă dată în 1947, când Vasile V. Moisescu, mutat la Arad, va face efortul de a reveni periodic în capitală, va prilejui reacţii variate ale presei, de la articole favorabile, precum în „Drapelul”, din 14 februarie 1947:

„Cu o mare însufleţire, dl. Moisescu a condus pe ascultători prin dedalurile misterioase ale Piramidei, revelându-le armonia divină a dimensiunilor acestui monument şi simbolismul lor transcendent. Expunerea caldă şi plină de vervă a d-lui Moisescu a fost răsplătită cu numeroase aplauze”, la cele corosive, cum va fi cel al lui George Călinescu, intitulat „Piramidologie” din „Naţiunea”, din 5 iunie 1947, asupra căruia vom reveni.

Conferinţele din februarie 1947, organizate de scriitorul M.Bibiri-Sturia, la Ateneul Român, se vor bucura de girul unor personalităţi cunoscute în epocă: Dimitrie Pompei, academicianul matematician, care, în alocuţiunea sa, evidenţiază meritele ştiinţifice ale lui Moisescu:

„Un român, prof. V. V. Moisescu, a adus o contribuţie capitală în piramidologie, descifrând numărul-cheie al Marii piramide; iată pentru ce socotim noi că răspândirea cunoştinţelor despre piramida lui Keops este binevenită prin acest ciclu de conferinţe”.

Au participat de asemenea, profesorul universitar Eugen Herovanu, profesorul universitar Ştefan Burileanu, dr. Ilie Piticaru-autorul „Teoriei evoluţiei spirituale”, scriitoarea şi plasticiana Olga Greceanu.

Vasile V. Moisescu îşi va aminti, peste ani, despre atmosfera în care se desfăşurau conferinţele:

„Cea mai de seamă a fost seria de conferinţe din februarie 1947, la Ateneul Român. Fiind o iarnă grea, tramvaiele circulau prea puţine. Totuşi, deşi cu taxe de intrare, publicul umpluse sala. Am avut un succes răsunător, bine regizat şi de scriitorul M. Bibiri-Sturia, directorul revistei Neo-Europa. Un inginer dintre auditori, îngrijorat că prea mult caz făceam de Biblie, a vociferat să revin la subiect. Am răspuns: «Subiectul este Domnul Iisus»”.

Va mai avea parte de acest tip de reacţii şi cu alte ocazii, mai ales atunci când avea de a face cu iniţiaţi în teozofie, foarte la modă. De altfel, una dintre conferinţele pe care le va susţine, într-o localitate aproape de Bucureşti, se va desfăşura chiar la conacul profesorului universitar Giurgea, „renumit în străinătate pentru studierea ectoplasmei, o materie fină ce formează legătura dintre suflet şi trup. Prin ea se practică telepatia, telekinezia, levitaţia etc., tot fenomene ce ţin de parapsihologie. Asistenţa era compusă din fizicieni, medici, literaţi etc. Amfitrionul,  dându-mi cuvântul, am început cu rezumarea despre măreaţa construcţie, cu comorile ei din astronomie şi matematică. Ştiam că nu le era străină nici capacitatea Piramidei în materie de profeţii pentru viitorul anticipat de ea, cu 4500 de ani. Când am ajuns să dezvălui cum arată ea viaţa Mântuitorului, mai ales cum a murit ca jertfă de ispăşire, ca la un semnal, toţi dintr-o dată, au început să protesteze: «Karma e ineluctabilă! Nimeni nu poate înlătura legea ei.» O idolatrizau ca pe supremul zeu – Fatum, fatalitatea, destinul orb. Le-am explicat cum un misionar creştin din India fu invitat la un simpozion, unde un teosof, ca ei, a pus un vierme în mijlocul unui cerc de jăratic zicând:

«Cum nu poate acest biet vierme să iasă din cercul de foc, tot aşa nu poate omul să se elibereze de karma sa multimilenară, decât prin alte mii de reîncarnări, până atinge pacea nirvanei»

Misionarul însă a apucat viermele între degete şi l-a salvat, rostind: «Aşa e Harul, graţierea».”.

Cu toate că respinge teoriile budiste ale metempsihozei, Vasile V. Moisescu pare familiarizat cu jargonul antroposofic steinerian, atunci când întâmpină surprinzătoarele miracole zilnice. Îşi explică astfel fenomenele de déjà vu, de comunicare telepatică, de abilitatea de a-şi programa trezirea la ora fixată, fără ajutorul ceasornicului:

„De multe ori, puneam să sune ceasul deşteptător la ora cutare, precizând şi minutele; însă, mă trezeam singur, cu un minut – două mai devreme decât manevrasem. Ziua, abia dacă nimeresc să ghicesc cât e ora, fără să mă uit la ceas. Îmi explic trezirea că trupul sufletesc, care, în timpul somnului, iese din cel carnal, consultă ora şi minutul. Ca să cruţe conştientul de sunetul ce mi-ar da un mic şoc nervos, intrarea în corp o anticipă, cu puţină diferenţă.”

Deşi câştigă tot mai mult simpatia intelighenţiei bucureştene, la întruniri venind chiar experţi în prognoze, cum ar fi fostul preşedinte al Băncii Naţionale, produce tulburare cu viziunea sa universalist-sincretică, în rândurile clerului neoprotestant.

Aflat la adunările frăţeşti care-l aveau ca amfitrion pe pastorul reformat Richard Wurmbrand, nu conteneşte să critice formalismul înrădăcinat al conducătorilor oficiali, pe care-i acuză de maniere dictatoriale. Urmarea: este acuzat că vrea să înfiinţeze o nouă sectă.

Revenind la Conferinţa din februarie 1947, trebuie să amintim un articol scurt, apărut într-o revistă umoristică, prin care, după ce-şi pune în temă cititorii despre ce vrea să însemne piramidologia, conchide printr-un joc de cuvinte:

„În orice caz auditorii sunt sfătuiţi ca la această piramidală conferinţă să vie înarmaţi cu piramidon.”

În maniera sa de cronicar optimist-mizantrop, Călinescu vede în piramidologie o preocupare diversionistă în frivolitatea ei, un lux al vremurilor tihnite, o manieră evazionistă de a evita problemele stringente ale actualităţii prozaice:

„Pe un stâlp am văzut un afiş bizar, parcă de pe vremea lui Eliade, chemând publicul în cutare zi la o conferinţă despre piramida lui Keops, descifrată în sensurile ei esoterice.

Era un abate francez, Moreux, care se pasiona de astfel de studii. Câteva decenii după expediţia lui Napoleon I în Egipt, termenul «piramidă» devenise curent ca metaforă pentru lucrurile de excepţie şi, de la C.Negruzzi încoace, multe sunt  «piramidale»  pentru poeţii noştri.

În fine, există şi o disciplină care se numeşte «piramidologie».

Dacă lumea a început să prindă gust de piramida lui Keops, asta e un semn sigur că ea s-a săturat până-n gât de răzmeriţe şi războaie.

Încât, când mi-a spus cineva cum că în Turcia s-ar fi declarat că e primejdie de război, am zis în gândul meu: «Turcii îşi râd de noi. Nu poate să mai fie război, decât cine ştie pe unde, prin Liberia ori prin Guatemala, pe acele continente care n-au gustat încă senzaţiile tari.»

Noi aci vrem să uităm de atâtea necazuri, vrem să ne bucurăm de viaţă şi semnul cel mai sigur al vitalităţii normale e o anume monotonie terestră care face pe om să se refugieze în vis, să se-ntrebe de figurile din lună, de petele din soare şi de arhitectura hermetică a piramidelor.

Generalii încep să-şi piardă ascendenţa; vin să le ia locul savanţii absoluţi şi inactuali, astrologii, sanscritologii, piramidologii. În loc să ne echipăm cu arme, ne echipăm cu cărţi. Toate acestea sunt bune şi aşa va fi fără îndoială. Trecem însă printr-o fază de eclipsă, cînd nu e nici zi, nici noapte şi cînd, pentru a ne putea dedica abstracţiunilor, mai avem nevoie de câteva elemente, de pildă de o bună, suficientă bucată de pâine, de un salariu bun, dacă suntem intelectuali, de o cifră de afaceri oneste normală, dacă suntem negustori.

Pentru ca să ajungem la această ultimă izbîndă, mai avem nevoie de o mică armată constructivă şi administrativă. Sub ocrotirea ei, noi vom fi în stare să răsfoim cărţile noastre.

Însă, e bine să fim înţeleşi. N-aş dori ca acest soldat al păcii de care încă se simte trebuinţă, să facă şi el piramidologie. În mormintele egiptene, pe lângă mumii, s-au găsit şi boabe de grâu.

Cu ele n-am semăna câmpul, nici nu ne-am hrăni. Ne trebuie piloţi care să stea la cârmă, pe când noi dormim şi visăm, după o lungă trudă sau pe când noi contemplăm Ursa mare şi steaua Aldebaran. Însă pilotul să nu se uite pe cer. El măcar să fie pozitiv.

Am spus mai deunăzi că am văzut România plină de fluturi albi.

Ceea ce m-a mirat este că nu numai eu am privit spectacolul cu admiraţie, dar toată lumea părea uimită numai de latura plastică a fenomenului. Călătorii păreau furaţi de poezie şi uitau că la anul, în locul fructelor, am putea să culegem omizi. Această nepăsare faţă de latura practică este un semn îmbucurător al epocilor de pace.

Când însă ea cuprinde şi pe agronom şi pe prefect se cheamă piramidologie.” („Piramidologie”, „Naţiunea” din 5 iunie, 1947)

Trebuie amintit faptul că, tot în luna iunie a anului 1947, cu doar câteva zile înainte de Naţionalizare, iese de sub tipar, la Arad, cartea „Armonia universală”. A fost una din ultimele cărţi ce au mai putut fi tipărite în România acelor vremuri, datorită caracterului ei mistico-religios, aşa cum a fost ea catalogată de cei care l-au judecat şi condamnat pe Vasile V. Moisescu.

Despre Vasile V. Moisescu se va încumeta să scrie în termeni pozitivi – înainte de 1989, în România – doar profesorul Bruno Wurtz de la Timişoara, în cursul său şapirografiat  „Filozofia anticipării”, vol II, din 1988, atunci când vorbeşte despre apokatastază, viziunea eretică a lui Origene, idee teologică împărtăşită şi de Vasile V. Moisescu:

„Profund antimaniheistă, doctrina apokatastasis este o învăţătură a împăcării, reconcilierii, a mântuirii şi a recuperării generale, situată la antipodul doctrinei ortodoxe cu privire la durata veşnică a torturilor în infern. În peisajul confesional din România s-a remarcat teologul neoprotestant Vasile Moisescu printr-o propovăduire în spiritul acestei generoase doctrine (pp.15 )”.

Tot înainte de 1989, avem referinţe despre Vasile V. Moisescu în cartea filosofului, teologului şi scriitorului Sergiu Grossu – „Le Calvaire de la Roumanie chretienne”. Aceasta a fost publicată la Editions France-Paris în 1987 şi s-a vrut oglinda suferinţelor credincioşilor din România, indiferent de cultul din care făceau parte.

Ediţia în limba română, sub titlul „Calvarul României creştine” a apărut la Editura „Convorbiri literare & ABC Deva”, în anul 1992. Sergiu Grossu a trăit el însuşi trista experienţă a unui regim totalitar, care dorea să facă să dispară religia din România. „Este vorba de o persecuţie sistematică a credincioşilor, dar mascată; crudă, greu de sesizat din afară; extrem de dureroasă pentru acei care îi sunt victime, dar aproape invizibilă pentru un observator străin”, spune autorul. El continuă: „în consecinţă, represiunea religioasă care s-a abătut în România n-a cruţat nici o confesiune. Din 1948 până în 1955, şi apoi din 1958 până în 1964, mulţi credincioşi au suferit urmăriri poliţieneşti, arestarea şi încarcerarea. Să notăm, între altele, numele teologului V.V.Moisescu, din oraşul Arad, autorul cărţilor «Taina tainelor din piramida lui Keops» şi «Armonia universală»”. (pagina 106)

Referinţe, dar în termeni critici, despre lucrările publicate ale lui Vasile V. Moisescu au făcut Constantin Daniel în cartea sa despre „Cultura spirituală a Egiptului antic” şi Emil Poenaru în lucrarea sa despre Sarmisegetusa – „Calendarul de la Sarmisegetusa Regia”.

Constantin Daniel, după ce îi pomeneşte numele şi titlul lucrărilor („Taina tainelor din Piramida lui Keops” şi „Armonia universală” – n.n.), afirmă că nu a existat niciodată un cot sacru piramidal prin care dimensiunile Marii piramide au putut fi descifrate. (paginile 158 şi 173.)

Emil Poenaru, deşi a avut mai multe convorbiri cu Vasile V. Moisescu în legătură cu Marea piramidă a lui Keops, face aluzie în cartea sa la faptul că nu ar exista piramida ideală, mărginindu-se doar la cea zidită, vizibilă.

Într-o scrisoare adresată lui Şerban Mihai-Emil din Cluj, în care enumeră multiplele piedici care i se pun pentru a nu i se populariza lucrările pur ştiinţifice, Vasile V. Moisescu conchide:

„Dată fiind bătrîneţea mea (78 de ani), poate că abia pe lumea cealaltă iubiţii mei compatrioţi vor afla despre mine ce surprize aveam de gând să le ofer.”

În climatul nou, postrevoluţionar, paranoizat de scenariile elucubrante ale unui Pavel Coruţ, a reînceput să se vorbească de Vasile V. Moisescu.

Despre cercetările cu privire la Marea piramidă, un capitol amplu îi dedică, în cartea sa „Civilizaţiile extraterestre şi a III-a conflagraţie mondială”, (Editura Datina, 1993, colecţia „Lumi paralele”), Cristian Negureanu, care citează in extenso pagini din studiile maestrului.

„Colosul piramidic a uimit lumea timp de aproape patru milenii. Tot aşa, rezultatele cercetărilor asupra lui sunt de domeniul imensităţii.

Printre cercetători, a fost şi un român foarte cunoscut la vremea sa, dar aproape uitat în ultima perioadă de timp. (pagina 194)

Părerea autorului este că în Marea Piramidă există împletirea într-un singur Adevăr a adevăratei ştiinţe cu adevărata credinţă.” (pag. 199)

„Prin prezentarea acestor câteva fragmente din cercetările lui V.V.Moisescu am dorit să atrag atenţia asupra acestor lucrări de excepţie care sper că vor putea fi evaluate în viitorul apropiat la adevărata lor valoare.” Astfel îşi încheie Cristian Negureanu capitolul rezervat Marii piramide.

Aceleaşi studii au stârnit interesul unor cercetători ca Ioan Rodeanu, preocupat de situri arheologice sau Mărioara Godeanu, de la Centrul de Cercetări pentru Tehnologii Ecologice.

Au apărut şi câteva articole în presa scrisă, printre care „Profetul de lângă noi: V.V.Moisescu” de Constantin Cozmiuc, în revista „Mozaic” şi „Profeţiile Marii Piramide”, în „Renaşterea bănăţeană” din 16 noiembrie 1991, de acelaşi autor.

Sub titlul „Un mare piramidolog român” apare în „Magazin parapsihologic” numărul 3 din 1992, sub semnătura lui Dan Brăneanu, din care cităm finalul articolului:

„A sosit momentul cînd opera D-lui V.V.Moisescu să fie reconsiderată prin retipărirea celor două lucrări («Taina tainelor din piramida lui Keops» şi «Armonia universală») – adevărate rarităţi bibliofile – cu însoţirea lor de un aparat critic competent, care să ţină seama de ultimele cercetări în domeniu.”

În cartea sa „Cărările speranţei”, vol. VI – „Destine ale rezistenţei din Banat”, Editura Marineasa – Timişoara 2004, autoarea Ileana Silveanu prezintă destinele celor care, punându-şi viaţa în pericol, n-au acceptat comunismul.

Temeiul îl constituie informaţiile culese din documentele aflate la Tribunalul Militar Timişoara sau la Arhivele Statului, dar şi informaţiile oferite de supravieţuitorii cumplitei perioade de aproape cincizeci de ani (1946-1989). Totul se bazează pe dovezi ce nu pot fi contestate.

Este important să reţinem faptul că uneltele dictaturii comuniste nu s-au pornit doar împotriva opozanţilor politici propriu-zişi. Ei au urmărit lichidarea tuturor celor cu care nu erau de acord. Aşa se face că în vizorul lor au intrat şi persoanele care împărtăşeau o credinţă religioasă neconformă opiniilor comuniste. Relatările autoarei îi cuprind şi pe aceştia, dintre care un număr relativ mare de pagini, 51, le este rezervat celor din lotul Vasile V. Moisescu (pag.215-266).

În secţiunea „Restituiri” a revistei „Creştinul” ce apare la Bucureşti, au fost publicate mai multe articole ale lui Vasile V. Moisescu, printre care şi cel intitulat „Invitaţia la fericire”(numerele 5 şi 6 din anul 2004). Tot în această revistă este publicată o fotocopie a unui fragment din lucrările lui Vasile V. Moisescu, unde se poate vedea ştampila cenzurii de stat prin care părţi semnificative din respectivul articol au fost eliminate.

Nu cu mult timp în urmă am primit o scrisoare din partea familiei Doina şi Octavian Cosman din Cluj-Napoca, care mă informau că au făcut o vizită la Universitatea Oxford din Marea Britanie, unde un bibliotecar le-a arătat câteva manuscrise în limba română. Numele acestuia este Malcom Waker şi lucrează la „Keston Institute” din Oxford, instituţie care se ocupă cu studiul fenomenului religios din Estul Europei. „Astfel – spun autorii scrisorii – am descoperit un manuscris al D-lui Prof. V.V.Moisescu, care conţinea aproximativ 140 de pagini, legate în fascicole. Am citit doar fascicolul intitulat «Dacă pietrele ar vorbi». Cele scrise m-au impresionat profund.

În ianuarie 1998 am primit o scrisoare din Oxford, semnată Dr. William Booth, în care acesta scria: «Am început recent o cercetare asupra lucrării D-lui V.V.Moisescu cu privire la concepţia sa asupra biologiei şi religiei.

Din nefericire, la ora actuală nu cunoaştem prea multe despre V.V.Moisescu.

Malcom Walker mi-a sugerat că D-voastră m-aţi putea ajuta să aflu mai multe despre acest savant.».”

Autorii scrisorii continuă: „Înţelepciunea Divină este cea care descoperă lucrurile la timpul potrivit. Cred că tatăl D-voastră înţelegea cu mult mai bine decât mine aceste vorbe. Poate a sosit timpul ca opera tatălui D-voastră să cunoască lumina tiparului şi răspândirea într-o limbă de circulaţie mondială. Oricum, ar fi mare păcat să se deterioreze sau să se piardă astfel de lucrări de o valoare deosebită.”

Încheiem această lucrare dedicată vieţii şi activităţii lui Vasile V. Moisescu prin câteva remarci din interviul luat lui Cristian Moisescu, de către Adriana Huţanu, pentru „Arhiva suferinţei”:

„Dacă ar trebui să-l caracterizez pe tatăl meu în doar câteva cuvinte,  m-aş opri la două: candoare şi înţelepciune.

Vasile V. Moisescu a avut, lucru rar în această lume desacralizată, candoarea unui copilaş care se bucură de tot ceea ce a creat Dumnezeu, o bucurie ce nu l-a părăsit nici în anii grei de temniţă.

Tatăl meu, Vasile Moisescu, a avut o mistuitoare vocaţie pentru Marea piramidă, pe care o considera o veritabilă Biblie în piatră şi acestei vocaţii i-a închinat întreaga sa putere de muncă.

Timp de o viaţă el şi-a petrecut multe ore din zi şi noapte aplecat peste manuscrisele sale, dintre care doar câteva au văzut lumina tiparului.

O viaţă exemplară prin muncă şi exemplară, de asemenea, prin lipsa oricăror satisfacţii imediate, el a avut tăria de cuget să continue, sigur de Adevărul în care credea.

Pentru că este nevoie de o mare credinţă să construieşti, fără nerăbdarea de a o arăta lumii, o întreagă catedrală, cum a făcut, trudind până la aproape optzeci de ani, tatăl meu, Vasile Moisescu.”

Bibliografie

1. Avram N. Elisei, Ionescu I. Luca,  Boşcănici G., Mitulescu, Monografia comunei Domneşti, Editura Caligraf Activ–Piteşti, 1998

2. Bobancu Şerban, Samoilă Cornel, Poenaru Emil, Calendarul de la Sarmisegetusa Regia – Editura Academiei R.S.R., 1980

3. Constantin Daniel, Cultura spirituală a Egiptului antic, Cartea românească, Bucureşti 1985

4. Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri, Editura Minerva, Bucureşti – 1976

5. Hurdubeţiu Ion, Negru–Vodă între tradiţii şi istorie, Magazin istoric, februarie 1982, p.21

6. Moisescu Sânziana, V. V. Moisescu- Date biografice, în manuscris, 2001

7. Moisescu Sânziana, Despre Vasile V. Moisescu, în manuscris, Houston –Texas, S.U.A., noiembrie 1989.

8. Moisescu V. Vasile, Biografie, manuscris dactilografiat, 1984

9. Tribunalul Militar Timişoara, Dosar nr.84 din 1959,  Volumele I – XVI

10. Visky Ferenc jr., Prizonierii speranţei

11. Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Editura Koinonia – Cluj-Napoca, 2002

12. Hurdubeţiu Ion [?], „Negru-Vodă între tradiţii şi istorie”, Magazin istoric, februarie 1982, p.21.

13. Ion Elisabeta, Istoria Românilor, vol.IV, 1938.  [de trecut]

14. Ionescu Petre-Muscel, Istoria veche şi nouă a comunei Domneşti, 1940.

15. Iorga Nicolae, Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, vol.VI, 1904.    [de trecut]

16. Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol.I-VI

Am avut acest har de a lucra la libraria Betania din Arad, librarie care a luat fiinta datorita dorintei fratelui V. V. Moisescu si care era acum in administratia fiului sau Cristian Moisescu.

Pe V. V. Moisescu nu l-am cunoscut personal dar am avut tangenta cu scrieriile  lui deosebite…

    Cu toata dragostea Angela

Advertisements

One thought on “Vasile V. Moisescu – BIOGRAFIE, fragmente (3)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s