Vasile V. Moisescu – BIOGRAFIE, fragmente (2)

Şederea în Bucureşti a familiei Moisescu va cunoaşte, dincolo de dificultăţi financiare şi locative – probleme cu care se vor confrunta de-a lungul întregii lor convieţuiri – un moment de cumpănă, în anul 1946: boala lui Vasile. Iniţial diagnosticată ca reumatism banal, boala se va dovedi extrem de severă: neoplazie a extremităţii superioare a peroneului stâng, altfel spus, în urma biopsiei efectuate la Institutul Babeş, cancer. La operaţie, doctorii vor descoperi o tumoră de mărimea unui ou mare de gâscă, tumoră care, neavând capsulă, ameninţa să invadeze întregul muşchi. Rezecţia ţesutului distrus îi va salva viaţa. La analize i s-au mai descoperit insuficienţă venoasă cronică şi insuficienţă hepatică, boli care au apărut şi avansat în timpul activităţii istovitoare de care a avut parte cât timp a funcţionat la Ministerul Justiţiei. În multele sale memorii şi autobiografii adresate oficialilor, Vasile V. Moisescu se va referi la acea perioadă:

„Toţi funcţionarii şi aprozii Ministerului de Justiţie pot fi citaţi ca martori, cum mă istoveam, ridicând poveri materiale peste puterile mele… Eram însărcinat cu achiziţionarea şi expedierea numeroaselor materiale de apărare pasivă  pentru tribunalele şi judecătoriile din toată ţara. Lăzile cu măşti, târnăcoapele, sirenele, extinctoarele etc. erau depozitate în subsolurile umede, neaerisite, întunecoase şi arhiprăfuite ale Ministerului. Puţinii aprozi care rămăseseră nemobilizaţi nu puteau decât rareori să-mi dea ajutor. Aceeaşi situaţie (şi mai agravată) după terminarea ostilităţilor: am fost numit gestionar al imensului depozit de cărţi juridice, de expediat la instanţe şi de vândut la amatori. Aceste sute de mii de volume mucegăite şi unele arse de bombardamente, plus publicaţiile periodice, a trebuit să le scot de sub dărâmăturile pereţilor bombardaţi, să le aşez în rafturile până la tavan, cot la cot cu aprozii, care altminteri refuzau această corvoadă, de multe ori fiind siliţi să lucrăm ore suplimentare. Aceste condiţii, precum şi urcarea pe stelaje şi deseori până la etajul III, unde erau şefii mei (cerându-mi cărţi şi relaţii, din lipsa aproape permanentă a ascensorului) m-au distrus trupeşte.”

După pensionare, în puţinele luni în care va mai rămâne în Bucureşti, va mai lucra la O.V.I.C.A.R., Oficiul pentru Valorificarea Animalelor, Cărnii şi Derivatelor, după care se va muta, împreună cu familia, la rudele soţiei, în Arad.

Se născuseră Teana-Sânziana, în 1943 la Corbi-Muscel şi Bucur-Claudiu, în 1945, la Bucureşti, primii doi copii.

Era în 1946. Sărăcie după război, climat politic instabil, suspiciune generalizată. De această suspiciune s-a lovit mai întâi Vasile V. Moisescu, atunci când a încercat să se integreze în comunitatea neoprotestantă arădeană. Noncomformist, având exigenţa trăirii religioase autentice, dincolo de rigidităţi formaliste, va reuşi să irite (aşa cum a reuşit să stârnească oprobriul clerului ortodox, în periplul lui prin seminarii) figurile consacrate ale cultului baptist. Anturat de tineri, preţuit de intelectuali, Moisescu se vede acuzat de fraţii de credinţă de disidenţă, de tentative de îndepărtare de formulele cultice tradiţionale.

Securitatea vrea să profite de aceste disensiuni şi îi propune să colaboreze, ca informator, infiltrat în grupul credincioşilor baptişti.

Sânziana Moisescu îşi aminteşte:

„Securitatea aflând că Vasilică nu e bine privit de baptişti, al căror formalism mort îl critica, a căutat să-l folosească ca informator împotriva lor.

Oricât era el împotriva formalismului, îi iubea pe fraţii de credinţă şi sub nici un chip nu s-ar fi făcut o unealtă în mâna Securităţii.

În perioada anului 1949 mai ales, Vasilică era chemat des la  Securitate, cu scopul de a fi făcut informator, împotriva fraţilor şi cum presiunile erau foarte mari, hotărât să nu cedeze nicidecum, odată, găsindu-se acolo, şi-a zis că, dacă mai scapă teafăr afară, va porni încotrova, presiunile fiind insuportabile. Scăpând, spre seară, a venit acasă şi mi-a spus că pleacă, nici el nu ştie unde, dar pleacă.”

Hotărât aşadar să nu cedeze presiunilor Securităţii şi ca să scape de ei – întocmai cum făcuse strămoşul său Moise Cioabă – după o vizită la sediul acesteia, se decide să se refugieze pentru un timp la rudele sale din Muscel. Îi scrie Sânzianei, din Timişoara, o scrisoare care-i parvine prin intermediar, cerându-i să-l urmeze în Muscel, împreună cu cei doi copii mai mici, Cristian şi Alciona, ceilalţi doi mai mari, Teana şi Bucurel, de şase, respectiv patru ani, urmând să rămână la Arad, la părinţii ei. Sânziana se conformează, pleacă la Timişoara cu cei doi copii, iar de acolo, în Argeş, la rudele soţului. În Argeş, Vasilică avea un frate, Victor, contabil la Fabrica de Cherestea din Curtea de Argeş, o soră, Justina, învăţătoare la Şcoala din Domneşti, unde soţul ei era profesor şi o soră mai mare, Eugenia Groşanu, învăţătoare în Corbi, cea în casa căreia se va adăposti, împreună cu familia.

Deşi erau înconjuraţi de dragostea rudelor, Sânziana nu va putea uita, nici după ani, spaima tacită şi insidioasă care li se cuibărea în suflet odată cu căderea nopţii:

„Nu uit nopţile, căci sora soţului locuia pe şoseaua principală care ducea în munţi şi mereu treceau maşini ale Securităţii, dubele, cum le spuneam noi, în munţi fiind ascunşi partizani, cum, la fiecare zgomot de maşină, mi se strângea inima, crezând că sunt în urmărirea noastră.”

Sosiţi la Corbi în noiembrie 1949, vor rămâne acolo până în ianuarie 1951. Între timp, dragostea maternă fiind mai puternică decât frica, Sânziana va găsi curajul de a-şi recupera cei doi copii mai mari rămaşi la Arad, astfel că, în aprilie 1950, reuşeşte să îi aducă şi pe ei în Argeş, pentru o perioadă scurtă, după care se va întoarce cu toată familia la Arad, unde Vasile V. Moisescu se va confrunta cu cele două probleme eterne: cea a spaţiului locativ şi cea a găsirii unui loc de muncă.

Când era funcţionar la Ministerul Justiţiei, încă necăsătorit, locuia studenţeşte într-o mansardă. După căsătorie, în Bucureşti, va închiria o cameră dintr-un apartament de pe strada Olteni. La Arad vor sta în casa socrului său, o locuinţă formată din trei camere şi o bucătărie, împreună cu bunica soţiei, pe strada Pionierilor nr.1. Întorşi din Argeş, va afla că două camere din cele trei i-au fost luate, familia Moisescu urmând să locuiască, împreună cu bunica, într-o cameră şi o bucătărie. În aceste condiţii, face un schimb de locuinţă cu socrul său, mutându-se în casa acestuia din strada Barbusse nr.12.

Adresându-se Oficiului de Închirieri Arad, Vasile V. Moisescu solicită:

„Doresc a mă muta în imobilul din str. Barbusse 12, apartamentul 1, din locuinţa ce a fost ocupată de Gheorghe Mladin, care este socrul meu şi cu care am convenit să se mute în camera şi bucătăria ce mi-a rămas în str. Pionierilor no.1, unde va locui împreună cu bunica soţiei mele. Eu voi ocupa cu familia mea cu 4 copii fosta locuinţă a lui Mladin Gheorghe din str. Barbusse 12, compusă din 1 cameră şi o bucătărie, bucătăria o voi transforma în cameră, iar soţia va folosi bucătăria comună cu Sida Aurelia, proprietara imobilului.”

Într-o autobiografie datată 22 septembrie 1948, Vasile V. Moisescu nota:

„Nu posed nici o avere mobilă sau imobilă, nici eu şi nici soţia. Mă ocup actualmente cu studii ştiinţific-biblice. Resursele ce-mi fac posibil un trai prea modest le completez, în afară de pensie, din orice ocupaţie ce mi se oferă sporadic, ca de exemplu, însoţitor la vagoanele cu cereale.

N-am urmărit şi nici nu urmăresc situaţii materiale. De aceea, mi-am câştigat minimul de existenţă lucrând din greu, oriunde eram primit.

Nu am fost niciodată înscris în vreun partid, deşi convingerile mele, încă de pe când eram student, au fost şi sunt sincer democratice.”

În acea perioadă, urmează cursurile de recalificare în strungărie la Centrul de Recalificare nr.5 Arad. Tot în acelaşi an, 1950, funcţionează pentru o perioadă scurtă la D.C.A. Vinga, în calitate de contabil casier, de unde îşi dă demisia din cauza salariului mic, din care nu reuşea să-şi facă aprovizionarea (desfiinţându-se cantina, se vedea nevoit să-şi facă aprovizionarea din comună, unde preţurile erau mai mari decât în Arad). Pe lângă faptul că a fost nevoit să îndure foamete şi să se îndatoreze financiar, se vedea în imposibilitatea de a-şi întreţine familia.

Pe 16 octombrie 1951, Direcţia Generală a Rezervelor de Muncă îl repartizează la Întreprinderea de Stat pentru Produse Finite din Lemn „Răsăritul” din Pâncota, dar, ajuns acolo, află că era deja cineva angajat pe postul de contabil. O situaţie similară întâmpină o lună mai târziu, când, depunând cerere de angajare la Şcoala de Pilotaj de la Mocrea, tot pentru postul de contabil, află că forul tutelar, Comisia Centrală a Aviaţiei Sportive Bucureşti numise un bucureştean în acel post.

În iunie 1952 adresează o cerere de angajare în cadrul Institutului de Proiectări Silvice, iar la solicitarea depusă i se cer, pe lângă datele referitoare la cariera sa profesională, informaţii la zi despre persoanele care l-au cunoscut în perioadele 1932-1944 şi 1947-1952 şi care puteau da recomandări, descrieri detaliate despre activitatea sa politică înainte şi după 23 August 1944:

„Veţi da date amănunţite în legătură cu prigoanele din timpul fascist şi situaţia Dvs. politică, cît şi vederile Dvs. politice din acea perioadă.”

În cele din urmă, la 14 iunie 1952, prin Oficiul de Plasare, este repartizat la Cooperativa de Consum Zădăreni, ca ajutor de contabil.

Având experienţă didactică, atât ca învăţător, cât şi ca profesor (pe vremea când lucra în Ministerul Justiţiei, pentru a-şi suplimenta veniturile, a predat la Seminarul Ortodox bucureştean şi la o şcoală de ucenici, studii serale), s-a adresat Sfatului Popular al Oraşului Arad, Secţiunea Învăţământ, pentru a solicita catedră. Este refuzat, sub pretextul lipsei posturilor vacante. Acelaşi răspuns îl va primi şi în 1956, când, fiind deja angajat, solicită ore de limba latină şi franceză la şcolile din oraşul Arad sau de matematică, la cursul inferior, pentru a-şi rotunji veniturile.

Din iunie 1952 până în ianuarie 1953 a lucrat la Gospodăria Agricolă de Stat „Tudor Vladimirescu”, din cadrul Trustului „Gostat”, apoi se va angaja ca magazioner şi gestionar la Sanepid Arad. Excedat de greutăţile pe care le întâmpina la serviciu, aflându-se în situaţia de a răspunde personal pentru acţiuni pe care nu le putea controla, cere, la 17 septembrie 1953, să fie absolvit de calitatea de gestionar.

„Începând cu luna septembrie, observ că trebuie să răspund eu pentru acţiunile altora. După litera regulamentului, într-adevăr mânuitorul de materiale e responsabil şi de Sanepidul propriu-zis şi de Laborator şi de Staţia de Dezinfectare. Totuşi, dată fiind împrăştierea acestor componente ale Sanepidului, cheile de la una din pivniţele Laboratorului şi de la multiplele magazii ale staţiei de dezinfectare şi de la bazinele cu petrol şi soluţiile de nitroxan sunt în mâinile altora, care lucrează cu aceste materiale direct şi încontinuu. Dată fiind situaţia aceasta de fapt, care acum nu poate continua şi cu cea de drept, se ivesc inconveniente. De exemplu, zilele acestea, tov. chimist a predat Laboratorului de higienă din Ineu, fără să mă anunţe cel puţin pe mine, reactivi pentru care n-am semnat de primire, de a căror păstrare şi mânuire e conştient doar dânsul, ca unul de specialitate. La fel, primirea petrolului, în cantităţi considerabile, predarea lui la campania anti-papatace, împreună cu ulei de nitroxan şi DDT, precum şi întocmirea situaţiilor de consum a acestora sau a stocurilor existente mi-e în toate sensurile imposibil să le descurc, aşa cum am limpede evidenţa contabilă a materialelor pentru care am semnat de primirea şi predarea lor.

În afară de aceste, la efectuarea scriptelor ce mi se cer de regulament întâmpin tot felul de dificultăţi cu unităţile sanitare. Lipsindu-mi autoritatea necesară de a întrona legalitatea, sunt totuşi tras la răspundere pentru dezordinea creată de aceste împrejurări care nu depind de voinţa mea.”

În atare conjunctură, va fi tentat să accepte o ofertă care părea foarte avantajoasă, bănoasă chiar, cea de a lucra ca rutierist II, ajutor de şofer, la coloana de tractoare din Hălmagiu. Salariul era de 1.000 lei lunar, plus diurnă, cazare, kilometraj. Postul părea atractiv şi pentru că întreprinderea părea că avea nevoie de un lucrător deprins cu ţinerea evidenţei materialelor, activitate cu care Vasile V. Moisescu era obişnuit. Din păcate, această tentativă de a-şi schimba serviciul s-a dovedit o cacealma, şeful de coloană, cel cu care vorbise anterior, neavând nici o cădere de a face angajări. Bine că, prevăzător fiind, nu-şi dăduse demisia de la Sanepid şi că unicul prejudiciu a fost doar ziua lucrată în perioada de probă, de la 4 dimineaţa până după zece seara.

Va fi transferat abia la 1 august 1954 la Punctul Sanitar de Frontieră Curtici, pe post de agent dezinfector principal, cu un salariu brut de 340 de lei, plus 51 lei spor de periclitate.

Greutăţile vieţii continuă, astfel că in 1955 este împuternicit să efectueze control permanent în trenurile internaţionale, precum şi asupra personalului de serviciu sau oricăror persoane aflate pe teritoriul Punctului de Frontieră. A fost agent dezinfector la Curtici până la 1 august 1957, când a fost transferat, cu ocazia încadrărilor, tot ca agent dezinfector, la Circumscripţia Sanitară Vladimirescu, unde va rămâne, scriptic, până la 15 ianuarie 1959, când, în urma arestării, i se va desface contractul de muncă.

Un fapt demn doar de biografia unui om deosebit este acela că Marin Preda, cunoscînd cazul său de la prieteni comuni din Bucureşti, îşi creonează personajul Liviu Petrina din celebrul roman „Cel mai iubit dintre pământeni” folosind o parte din biografia lui Vasile V. Moisescu.

Încă de când a venit în Arad, Vasile V. Moisescu a intrat în atenţia Securităţii. Cercetările lui în domeniile cunoaşterii esoterice, influenţa pe care figura sa charismatică o avea în grupul credincioşilor intelectuali din diverse confesiuni, maniera sa non-violentă de a rezista presiunilor noului sistem, toate îl făceau suspect, demn deci de a fi supravegheat îndeaproape. Sânziana Moisescu îşi aminteşte:

„În jurul anului 1955, Securitatea a sechestrat o cameră din apartamentul chiriaşei surorii mele, plasând acolo un tânăr ofiţer de Securitate, spre a-l avea pe Vasilică sub observaţie. Vasilică, în naivitatea lui, îi arăta calcule ştiinţifice de la Piramidă cu care se ocupa.”

Datorită convingerilor sale religioase şi a credinţei sale vii, în ciuda unor aplecări social-democrate asupra suferinţei celor mulţi şi obidiţi, Vasile V. Moisescu va respinge ideologia comunistă pentru ateismul pe care aceasta îl propaga. Astfel că, atunci când s-a pus problema înregimentării mezinei sale în rândurile organizaţiei de pionieri de la şcoală, familia s-a văzut aruncată în plină dilemă morală:

„Atunci, pe la sfârşitul lui noiembrie, s-a pus problema la şcoală să fie făcută pionieră fiica noastră cea mai mică, Alciona. Cum reuşisem şi cu ceilalţi să nu fie făcuţi pionieri, deşi au fost propuşi fiecare la vremea lor, acum căutam ca şi aceasta să fie scutită. Nu am judecat nicicând pe cei ai căror copii au fost pionieri, dar eu am ţinut să nu fie, întrucât li se cerea să ia un angajament că vor sluji comunismul, altfel zis, ateismul.”

În această încercare de la finele lui noiembrie 1958, Sânziana va presimţi preludiul unor provocări mai mari pe care Dumnezeu le pune în faţa celor aleşi, pentru a le testa răbdarea, puterea de a îndura, curajul de a le depăşi, credinţa nestrămutată în perenitatea unor valori ameninţate de tăvălugul istoriei.

În seara zilei de 16 decembrie 1958, în urma descinderii oamenilor Securităţii şi a percheziţiei, Vasile V. Moisescu va fi arestat. Sânziana Moisescu notează:

„În Decembrie 1958, în seara de 16 a lunii, ne-am pomenit cu un grup de securişti. Nu ştiam în acele momente că un alt asemenea grup a intrat şi în apartamentul surorii mele şi cumnatului meu, Sida Dumitru, în aceeaşi casă. Tot atunci au atacat şi casele celorlalţi din grupul de întrunire, care tot atunci au fost ridicaţi pentru acelaşi lot.

După ce au cotrobăit peste tot, adunând un maldăr de scrieri şi lucrări ale lui Vasilică, cărţi şi corespondenţa de peste ani cu diversele personalităţi din ţară şi de peste hotare, spre a le confisca, l-au ridicat şi dus şi pe el, cu ei. La despărţire, fără a le cere voie, ne-am rugat, iar cuvântul dintre noi a fost: Domnul Iisus Însuşi.”

Atunci au fost confiscate nouăsprezece manuscrise gata de tipar şi vreo 20 de plicuri mari, cu nenumărate calcule de peste 12 cifre, rezultatul parţial al cercetărilor de zeci de ani, după cum va menţiona mai târziu Vasile V. Moisescu:

„Mi-au fost confiscate în afară de numeroase cărţi deosebit de valoroase, corespondenţa mea cu personalităţi din ţară şi din străinătate, nouăsprezece manuscrise gata de tipar şi vreo 20 de plicuri mari, cu nenumărate calcule de peste 12 cifre, unele chiar de 25, toate deduse din raportul pi, umplând fiecare câte o pagină de coală. Zeci de ani am tot calculat, în speranţa nedezamăgită că voi găsi corespondenţe între Biblie şi natură. Satisfacţia trecea de cea a armoniilor muzicale. Era un fel de beţie duhovnicească.”

Când Securitatea a descins la ora 23, apucându-se să răvăşească printre puţinele bunuri şi multele hârtii, nimeni n-ar fi crezut că încadrarea fusese deja dată. Vasile V. Moisescu a fost silit să semneze ordinul de arestare sub învinuirea de „uneltire contra ordinii sociale”. Deprinşi cu reflexele justiţiei democratice, oamenii încă mai sperau în „prezumţia de nevinovăţie”. Cel care a instrumentat cazul, căpitanul Parascan Ioan, locţiitor-şef al Serviciului de Anchete Penale din Direcţia Regională M.A.I. Timişoara, în Ordonanţa de reţinere şi în Ordonanţa privind începerea procesului penal, pe care le emite la 16 decembrie 1958, le-a stabilit deja culpa: „uneltire contra ordinii sociale”.

Evident că, în buna tradiţie comunistă, nimeni nu se simte dator să aducă la cunoştinţa inculpaţilor faptele pentru care erau urmăriţi. Din documentele deţinute de C.N.S.A.S, aflăm acum că, încă din 16 decembrie, lui Vasile V. Moisescu i se aduc următoarele învinuiri:

„Situându-se la conducerea acestei grupări (Moisiştii), a organizat în mod regulat şedinţe secrete la domiciliul său sau în rotaţie, la restul membrilor. La aceste şedinţe secrete a desfăşurat activitate de educare mistică pe baza concepţiilor şi ritualului formulat de el. În cadrul şedinţelor secrete, Vasile Moisescu împreună cu grupul său, au purtat discuţii cu caracter duşmănos regimului democrat popular al R.P.R., propovăduind schimbarea orânduirii de stat. Au ascultat şi apoi au comentat în mod duşmănos ştirile emise de posturile de radio imperialiste ca Vocea Americii, Europa Liberă etc., elogiind sistemul de stat capitalist. În vederea educării membrilor grupului subversiv, Moisescu Vasile a redactat mai multe scrieri cu conţinut reacţionar, antipopular, pe care le-a difuzat în rândul aderenţilor săi. Avînd în vedere că aceste fapte sunt prevăzute şi pedepsite de art. 209 pct.1, din C.P. al R.P.R., în baza celor de mai sus şi în conformitate cu art.195, 196 şi 198 din C.Pr.P. al R.P.R.

DISPUN

Pornirea procesului penal pentru săvîrşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale. Urmărirea penală se va efectua de către un anchetator penal de securitate din Serviciul de anchete penale al Dir. Reg.M.A.I. Timişoara.”

Avem aici un text eşantion, plin de stereotipiile conspiraţionismului comunist: şedinţele sunt „secrete”, grupul e „subversiv”, „discuţiile au caracter duşmănos”, participanţii „au comentat în mod duşmănos ştirile emise de posturile de radio imperialiste”, scrierile au „conţinut reacţionar, antipopular”. Un singur cuvânt, rătăcit dintr-o altă sferă semantică, distonează cu ansamblul: „a propovădui”, ales probabil, prin asociaţie de idei, să se potrivească „activităţii de educare mistică”.

Aceleaşi idei şi aceleaşi sintagme de înfierare comunistă le întâlnim şi în ordonanţele de începere a urmăririi penale în cazul celorlalţi participanţi. Aflăm că Băbuţ Teodor frecventează regulat această „grupare subversivă”, participă la „adunările clandestine”, unde poartă „discuţii duşmănoase în legătură cu situaţia din R.P.R., şi-a manifestat nemulţumirea faţă de o serie de măsuri luate în mod defavorabil regimului din R.P.R., ştirile audiate la posturile de radio imperialiste de către unii dintre membri care au colportat unele zvonuri tendenţioase”.

La acestea se mai adaugă şi faptul că, la una dintre întâlnirile din 1956, „toţi şi-au manifestat simpatia faţă de acţiunile Contrarevoluţiei din Ungaria şi au fost împotriva faptului că trupele sovietice au intervenit pentru lichidarea ei”.

Lui Vesel Alexandru din Timişoara i se impută faptul că a fost de acord cu scrierile religioase ale lui Moisescu, scrieri care au „caracter anticomunist”. Pe lângă aceasta, se face vinovat şi că deţine, în locuinţa sa, tipărituri „cu caracter antropozofic”.

Gădăleanu Vincenţiu a participat la adunările „Eclesiei Creştine” (numele sub care era cunoscută mişcarea dizidentă a lui Vasile V. Moisescu n.n.), a citit lucrările acestuia, aflând astfel că „în urma unor aşa-zise calcule piramidologice, în legătură cu piramida Keops, prevede că în anii 1953, 1959 şi 1978 se vor produce schimbări politice în defavoarea lagărului socialist”.

Învinuit că, deşi era la curent cu activitatea anticomunistă şi antisovietică a lui Moisescu, acceptă să-şi pună casa la dispoziţie pentru întruniri mistico-religioase, Ioan Secheli „i-a acordat sprijin lui Vasile Moisescu în activitatea subversivă pe care acesta a desfăşurat-o”.

Ca şi ceilalţi învinuiţi din grup, Moţ Simion „a purtat discuţii antipopulare, ostile regimului, prin care şi-au manifestat nemulţumirea faţă de unele măsuri luate de Partid şi Guvern şi speranţa în faptul că regimul democrat-popular din România se va schimba în curând”.

Lotul avea un singur recidivist, pe Ginga Ioan, care mai fusese condamnat pentru „omisiunea denunţării unei organizaţii subversive”. Român născut în Cincinnati-ul „Femeii în roşu”, fost pilot în U.S.Army, având deci posibilitatea de a compara cele două orânduiri, Ginga era suspect:

„În anul 1955, în timp ce se găsea în locuinţa lui Ban Traian, de faţă fiind şi Harap Dumitru, cel în cauză a avut manifestări antipopulare şi antisovietice susţinând că România ar fi condusă de către sovietici, că toate bunurile produse în ţară  s-ar duce în URSS, că în România nu s-ar acorda libertate deplină cultelor, că muncitorii din R.P.R. ar duce-o rău din cauza regimului actual şi că totul ce se scrie în presă sunt minciuni.”

În Ordonanţa de reţinere a inculpatului Moisescu Vasile care începe cu „În numele legii şi a poporului, Eu, căpitan Parascan Ioan, Locţiitor şef al Serviciului de Anchete Penale, al Direcţiei Reg. M.A.I. Timişoara…” se menţionează infracţiunea „de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct.1 din C.P. al R.P.R”. Dată fiind gravitatea faptelor, acelaşi anchetator care a ordonat arestarea şi percheziţia, căpitanul Parascan, pe data de 17 decembrie 1958, îi prelungeşte arestul cu cinci zile, până pe data de 20 decembrie, considerând că are nevoie de mai mult timp pentru cercetări. Pe 17 decembrie, în timp ce era dus în arestul M.A.I Timişoara, acasă percheziţia continua şi îi erau confiscate manuscrisele, începând cu planşele scrise pe hârtie de calc şi hârtie milimetrică, pline cu calcule şi desene ale Piramidei, doi saci plini cu hârtii, cam 100 de file de calcule, 16 plicuri cu studii de piramidologie, diverse cărţi şi corespondenţa personală.

În Anexa la mandatul de percheziţie mai apar după cum urmează:         „Un manuscris dactilografiat Tainele Marii Piramide, manuscrise cu titlurile Punct de Reper, Precizări introductive, Şapte în legătură cu omul, 100 de file din Piramidologia, un număr de 100 notiţe, poezii şi scrisori, două exemplare din cărţile editate de V. V. Moisescu cu titlul Armonia universală, in număr de 15 file din Taina Tainelor, două cărţi intitulate Fiziologie filozofică, Cântările Betaniei, în două exemplare, un număr de 11 cărţi cuprinzând probleme idealiste şi religioase-mistice, un număr de 3 Biblii, din care una în limba esperanto, un manuscris de 9 pagini în limba franceză intitulat Elogiul numerelor, un manuscris de 7 pagini intitulat Armonia ansamblelor piramidice, un manuscris în limba franceză, de 5 pagini intitulat Câteva precizări introductive.”

Din apartamentul vecin, cel al cumnatului său, Sida Dumitru, au confiscat maşina de scris Kappel, precum şi 126 de pagini din lucrarea „Piramidologia”, pagini găsite în camera în care locuia cu chirie un delegat egiptean al Uzinelor „Gheorghe Dimitrov” din Arad.

La percheziţia corporală, lui Moisescu i se vor confisca actele personale, buletinul şi două perechi de ochelari. I se face şi „un opis al averii”, în care sunt menţionate: „1. Un palton de culoare neagră uzat,  2. Un costum de culoare neagră în stare bună, 3. Un costum de haine maro şi gri uzat, 4. O pereche de pantofi buni şi o pereche de pantofi uzaţi, 5. Cinci cămăşi”.

Această impresionantă avere este confirmată în procesul-verbal al interogatoriul datat 23 ianuarie 1959, realizat de anchetatorul penal Lt. maj. de securitate Pop Ioan, precum şi în adeverinţa eliberată de Secţiunea financiară a Sfatului Popular al Oraşului Arad – la data de 3 februarie 1959 – care face cunoscut „că numitul nu figurează în evidenţele fiscale… cu nici o avere mobilă sau imobilă sau alte venituri impozabile”. Cu toate acestea, extrasul din Hotărârea penală nr.72 din 18 februarie 1959 face referire la „confiscarea averii lui personale în întregime”.

În cazul celorlalţi inculpaţi, situaţia materială este şi mai hilară. Harap Dumitru declară pe propria răspundere că deţine un reşou de aragaz cu butelie, trei cămăşi şi două perechi de indispensabili, două capre şi un purcel. În schimb, la efectuarea percheziţiei corporale, organele vigilente vor confisca: „suma de un leu şi optzeci şi cinci de bani, un portmoneu din piele neagră foarte uzat, o pereche de ochelari pentru scris cu ramă portocalie, un număr de 43 timbre pentru cotizaţii tip CCS, un număr de 4 timbre pentru cotizaţie tip AVSAP, una fotografie”.

La Ginga Ioan vor găsi: „Un piaptăn de os cu dinţii rupţi, un creon negru, un stilou marca Melbi transparent, cu peniţa iridium şi capacul spart”. Iovin Mihail declară că deţine „1 buc. recamier în curs de achitare şi 1 buc. aparat de radio marca Pionier”, la care ascultase emisiunile posturilor străine duşmănoase, în timp ce Moţ Simion, căruia i s-a confiscat la percheziţia corporală o fiţuică decupată din ziar cu mersul trenurilor, se poate lăuda cu o „mobilă compusă din dormitor, pat dublu, dulap cu trei uşi şi două noptiere, 1 bicicletă marca Diamant şi 2 purcei”. Biciclete au şi Băbuţ Todor şi Mladin Gheorghe.

Dacă cel mai avut pare a fi învinuitul Ban Traian, cu două paturi şi o dormeză, plus un pătuţ de copil, cel mai elegant rămâne Sekely Ioan, la domiciliul căruia au găsit, alături de cărţi religioase şi cărţi de Rudolf Steiner, plus „un costum camgarin bleumaren în stare bună, un costum alb de bouret, 2 cămăşi de pouplin, una pereche de pantofi uzaţi, un balonseider uzat, una pereche indispensabili bune, două perechi de chiloţi, două pijamale folosite”, în contrast evident cu îmbrăcămintea proletară a lui Simion Moţ – „un loden maro, confecţie Republica oraş Stalin, uzură 90%, un veston bleumaren cu dunguliţe albe, la două rânduri, uzură 60%, una pălărie tip vânătoresc uzură 80%”, bunuri confiscate la data de 6 mai 1959, pe baza sentinţei definitive, de către Executorul judecătoresc.

În ceea ce-l priveşte pe Mladin Gheorghe – acesta declară, pe lîngă bicicleta amintită mai sus, „una maşină electrică de spălat rufe, în curs de achitare, de la magazinul de stat şi un aragaz cu două ochiuri cu 1 butelie”, pe cînd Băbuţ Todor mai deţine „un pian marca Bosendorfer şi două buc. aragaz cu 2 ochiuri”.

Supus presiunilor, la interogatoriul luat imediat după arestare, pe data de 20 decembrie 1958, Vasile V. Moisescu va fi silit să facă declaraţii care aveau să-l incrimineze:

„Am format o grupare religioasă-mistică în oraşul Arad, am organizat şi ţinut o serie de adunări clandestine în locuinţele atât ale membrilor, cât şi aderenţilor grupării «Eclesia Creştină», am difuzat şi am dat explicaţii asupra următoarelor lucrări: «Triumful Hristic», «Armonia Universală», «Masa Domului», «Taina tainelor», «Tainele sărbătorilor mozaice», «Cauzele îndreptăţitei separări», «Călătoria lui Pavel»  şi altele.”

Dacă în acest prim interogatoriu întrebările s-au concentrat asupra organizării şi asupra membrilor grupării religioase, următoarele anchete vor viza presupusa atitudine anticomunistă şi antistatală a discuţiilor care aveau loc cu ocazia întrunirilor religioase.

Pornind de la cele cinci fiţuici, probe de acuzare, găsite printre lucrările ştiinţifice cu prilejul percheziţiilor, Moisescu va fi silit să-şi decripteze intenţiile subversive:

„În prima fiţuică se află scris în primul rând următoarele: «Copilul şi lupii». În legătură cu aceasta am vrut să fac o fabulă în care să fac o alegorie în care lupii să fie ţările capitaliste şi ursul să fie U.R.S.S. În continuare se află scris: «Nici 5% la radio, ciudat bruiat». Despre aceasta declar că m-am referit la faptul că nu se poate auzi la posturile de radio importante nici 5 % din cauza bruiajului şi că este rău, după mine, acest fapt. În această notiţă se mai află scris: «crearea condiţiilor prielnice pentru propăşirea răului». Prin această frază am vrut să spun că în R.P.R. nu s-ar da salarii bune muncitorilor şi funcţionarilor şi din această cauză se comit furturi şi ajung mulţi la închisoare. În continuare, tot pe prima fiţuică, se mai găseşte scris: «Cunoşti pe Satan după fiii săi». Prin această frază am făcut o referire duşmănoasă la faptul că am asemuit pe comunişti cu fiii Diavolului. Tot în această fiţuică am mai scris tot în mod tendenţios faptul că în R.P.R.  nu s-ar găsi medicamente şi că muncitorii ar duce o viaţă grea din care cauză sunt şi mulţi suferinzi.

În a doua fiţuică, printre altele, am scris: «Salariile în 1955, statistica recunoştea, sunt de 15 ori sub minimul de trai, un salar nu ajunge pentru o pereche de pantofi; duminica se organizează şedinţe obligatorii pentru ca oamenii să nu meargă la biserică; ţăranii sunt obligaţi să cumpere grâu pentru a da cotele; cozi de peste 100 metri la 0,250 făină, lapte, oase, zahăr şi altele.»

Toate fragmentele din fiţuica ce mi-a fost prezentată şi pe care le-am redat mai sus, au fost scrise de mine prin anul 1955 şi ele au un conţinut ostil regimului. Unele dintre  acestea le-am scris  chiar în urma  convingerilor mele politice potrivnice regimului, iar pe altele le-am auzit în diferite împrejurări şi fiind de acord cu ele, le-am notat pe aceste fiţuici. Nu am arătat la nimeni această fiţuică, însă, cu ocazia adunărilor noastre clandestine, înainte de a începe predica, când am purtat unele discuţii politice, atunci am pus în discuţie unele dintre aceste probleme ce le-am notat în cele două fiţuici şi pe această bază au luat naştere unele discuţii.”

La data de 22 ianuarie 1959, Vasile V. Moisescu a fost pus să rescrie textele din fiţuici, încheind cu formula: „aceste probe de scris sunt date de mine în 22 ian.1959 ” şi cu semnătura sa.

Deşi Vasile V. Moisescu recunoscuse paternitatea materialelor confiscate, în Ordonanţa privind efectuarea expertizei grafice din 23 decembrie 1958 se evocă „mai multe scrieri anonime…”. Această ordonanţă, dispune, „în vederea stabilirii autorului”, efectuarea unei expertize grafice.

Expertiza grafologică trebuie completată de expertiza tehnică a maşinilor de scris confiscate şi mai ales de „efectuarea unei expertize pentru descifrarea scrierilor cifrate”, concluzionând:

„(…) În urma celor de mai sus se va cere expertului să precizeze dacă scrierile în litigiu cu caracter antidemocratic au fost scrise de către numitul Moisescu Vasile (anonimul cunoscut…n.n.), precum şi care este caracterul scrierilor cifrate.”

La data de 28 ianuarie 1959 apare Raportul de expertiză grafică, sub semnătura locotenentului de miliţie Oprea Ioan, expert grafic din cadrul Direcţiei Miliţiei Regiunii Timişoara, biroul tehnico-ştiinţific, raport din care spicuim (respectînd grafia autorului, care se pretinde a fi „expert grafic”):

„(…) s-au găsit mai multe notiţe anonime cu caracter antidemocratric, scris cu mîna pe foi volante şi pe diferite caiete…

Pentru efectuarea expertizei ni s-a pus la dispoziţie materialul găsit cu ocazia percheziţiei, din care am ales cîteva piese în care reiese în mod evident, caracterul anti-democratic al scrierilor numitului Moisescu.

În general acesta a studiat Piramidologia, ca ştiinţă fixă sub prizma mistică. Aceasta în scopul descrierii universului şi a evenimentelor ce vor urma, prin calculele piramidice. Aceste scrieri în diferite pasage au un caracter anti-democratic. De exemplu: a denumit comunismul «Satan», iar comuniştii ca fii ai acestuia.

În manuscris şi manual tipărit (Diecezana Arad) autorul foloseşte o serie întreagă de formule piramidice, cu calcule interminabile. De asemeni mai foloseşte un cifru care îi aparţine; presupun că e cifru mistico-matematic, la al cărui deslegare încă nu s-a ajuns de către acei care îl cercetează, plus de noi care studiem materialul.

Astfel, pentru efectuarea prezentului act am ales cîteva foi volante care cuprind însemnări ale delicventului, mai corect spus, sînt unele adnotări ale acestuia, cu privire la o viitoare lucrare. Exemplu: «Cunoşti pe satan şi fii lui», «Birocraţie ca nici-odată», «salariile din 1955 sînt de 15 ori sub minimul de trai» etc. („exemplu” asupra cunoştinţelor „grafice” şi gramaticale ale autorului raportului de expertiză – n.n.).

Spre comparare am luat probe de scris prin dictare.

În cuprinsul prezentului raport ni se cere a răspunde la întrebarea:

Dacă scrisul de pe lucrările care tratează despre «Marea piramidă»  şi unele însemnări pe foi volante, aparţin sau nu numitului Moisescu Vasile.

Descrierea pieselor litigioase

Piesele litigioase le constituie mai multe manuscrise care tratează despre piramidologie. Astfel, voi căuta să descriu fiecare material în parte şi conţinutul acestuia :

1.     Repertoar piramidic de 100 file, format A4 în care sînt trecute de la a-z denumirile piramidice echivalente cu simbolul matematic. Ex. Astronomia=c15–62151n8, 21, n20, 38f44f45, 63–sau armoniile piramidei = 221m23f36 – 374n13par24.

2.     6 foi de caiet dictando, care tratează despre a şasea minune a lui Elisei.

3.     Mai multe foi volante cu note muzicale, conţinut melodii creştine.

4.     Manuscris despre alfabetele ebraic şi grec.

5.     5 file tratînd despre diferite capitole ce urmau a fi scrise.

6.     5 file de format A4, tratînd despre piramidologie pentru revista contemporanul.

7.     Manuscrisul tratatului «Triumful Hristic» în număr de cca.200 file.

8.     Manuscris despre «Masa Domnului», cca 150 file.

9.     Două caiete de format A3, care conţin manuscrisul manualului piramidologia.

10.           Cîteva tratate în limba franceză despre piramidologie, scrise pe 20 file volante.

11.           Două foi de hîrtie volantă de format A5, pe care numitul Moisescu a făcut diferite însemnări, cu conţinut anti-democratic. Scrisul este depus în creion negru de tăria lui HB.

Pe prima foaie adnotările sînt făcute sistem poezie, adică o aşezare a rîndurilor în versuri, scrisul este depus numai pe o pagină, iar cealaltă este albă.

A doua coală de acelaş format, adnotările sînt făcute pe zece rînduri.

Descrierea modelelor tip

Modelele tip sînt recoltate pe două coale de hîrtie, de format A5, prin dictare. Scrisul s-a depus întocmai ca în piesele litigioase, respectîndu-se forma şi tăria creionului…”

 

În ceea ce priveşte raportul tehnic, întocmit de un alt expert al Miliţiei, acesta formulează următoarele :

 

„C O N C L U Z I U N I :

Lucrările dactilografiate cu conţinut contrarevoluţionar «Triumful Hristic prin rezolvarea Misterului Marei Piramide Vol.I.», «Ce este Ştiinţa Piramidologiei», poezia «Melodia Melodiilor», «Primele Cini ale Domnului în Ierusalim», «Numirile Mîntuitorului şi ale Noastre», «Natura Cîntă», «Cina Domnului şi Botezul» şi «Memoriul adresat Academiei R.P.R.» au fost dactilografiate cu maşinile de scris marca Adller şi Kappel găsite la percheziţia domiciliară efectuată la locuinţa numitului V.V.Moisescu.”

De notat că, potrivit celor două note de plată întocmite de şeful Biroului tehnico-ştiinţific cu ocazia expertizelor, au fost consumate materiale în valoare de 75, respectiv 100 lei, sume ce urmau a fi înglobate în cheltuielile de judecată.

Una dintre fiţuicile expertizate conţine o poezie, care se încheie cu un fragment ce se constituie într-o mare vină a inculpatului – speranţa într-o lume şi vremuri mai bune:

„Numai sub domnia Lui

fi-va dreptul omului

la avere, libertate

care astăzi ne sunt luate.

Vai de tine, Anticrist

c-ai… ce e mai trist

aruncat vei fi în foc,

cu ai tăi cu toţi în bloc.”

 

Alte însemnări de pe „fiţuici” se referă la „legi nepublicate, cenzurarea scrisorilor celor de pe listă, biruri speciale, prezenţa Securităţii şi Miliţiei în întreprinderi, cadrişti, idolatrizarea sportului, ateism, falsificarea lucrărilor scrise” şi altele asemenea. De remarcat faptul că Vasile V. Moisescu, care cunoştea la perfecţie stenografia, le-ar fi putut nota (încripta) în aşa fel încât să devină nişte simple realităţi.

Că depoziţiile incriminatoare au fost luate sub presiune, nu încape nici o îndoială, după cum nu am putea exclude nici posibilitatea ca anchetatorii, pornind de la câteva date disparate, să-i impună acuzatului propria lor grilă de interpretare, să genereze şi să dezvolte o ficţiune paranoică şi o demonstraţie care pare a se susţine, dacă n-ar porni de la premise false.

Securitatea încearcă să strângă probe materiale, decupând documente, lipind fragmente de text, căutând să reconstituie, ca într-un joc de puzzle, dovada acţiunilor subversive.

În interogatoriul din 5 ianuarie 1959, acuzatul este silit să declare că, la adunările religioase, credincioşii se rugau pentru schimbarea regimului din R.P.R., vehiculând exprimări cum ar fi: „comunismul e biciul lui Dumnezeu pentru a pedepsi pe cei care s-au îmbuibat pe spinarea altuia sau ne-au prigonit pe noi”, unde apare clară intervenţia autorului anchetator, prin sintagmele clişeu a luptei de clasă: „cei care s-au îmbuibat pe spinarea altuia”. In interogatoriul din 30 ianuarie 1959, anchetatorul înaintează în elucidarea atitudinii antiguvernamentale a învinuitului Moisescu, introducând în discuţie posturile de radio duşmănoase, despre care acuzatul declară:

„Tot în aceste împrejurări am făcut comentarii antipopulare în legătură cu ştirile transmise de posturile de radio imperialiste, cum este Vocea Americii.”

Parcurgând materialele redactate în cadrul numeroaselor interogatorii, de cele mai multe ori de către anchetatorii înşişi, se poate vedea gradul de instrucţie şi cultură al acestora, nişte agramaţi, care au devenit, ulterior, colonei şi generali de Miliţie şi Securitate.

De remarcat că toate procesele-verbale ale interogatoriilor redactate de agramaţi sunt semnate cu mână tremurândă de acuzaţi, fapt evidenţiat prin compararea cu semnăturile uzuale ale acestora.

Fiind considerat evenimentul cel mai important, primul care pune sub semnul întrebării legitimitatea şi slăbiciunile orânduirii comuniste, Revoluţia din Ungaria este o temă care revine obsesiv în interogatoriile luate celorlalţi arestaţi din lotul Moisescu.

„În timpul evenimentelor contrarevoluţionare din R.P.U., inculpatul Vasile Moisescu a preamărit acţiunile contrarevoluţionarilor arătînd că astfel de evenimente se vor extinde şi la noi şi vom fi «eliberaţi».”

Pe aceeaşi temă, se reţine în contul învinuiţilor participarea la „o adunare secretă…, cu care prilej toţi şi-au manifestat simpatia faţă de acţiunile contrarevoluţiei din Ungaria şi au fost împotriva faptului că trupele sovietice au intervenit pentru lichidarea contrarevoluţiei”, Vasile V. Moisescu admiţând că „am manifestat indignarea spunând că armata sovietică se amestecă în treburile interne ale acestei ţări.”

Dintr-o depoziţie aflată între materialele anchetei aflăm că „Moisescu Vasile a arătat că îşi exprimă admiraţia faţă de unguri, în sensul că un popor atît de mic a îndrăznit să se revolte împotriva comunismului şi împotriva regimului din ţara lor…

Acesta va rămîne un eveniment neşters în istoria poporului ungar… În continuarea acestor discuţii, Moisescu a arătat că, cu tot eroismul lor, ungurii n-au reuşit să readucă în Ungaria veche orânduire burgheză, pentru că ticăloşii din Apus care le-au promis ajutor, nu s-au ţinut de cuvânt.”

Martor al acuzării, numitul Căpitan Nicolae, îşi aminteşte că, în discuţiile purtate la birou cu învinuitul Ban Traian, acesta s-ar fi exprimat:

„În Ungaria, şapte persoane care erau adolescenţi de-ai lui Imre Nagy, erau patrioţi adevăraţi, revoluţionari şi nu contrarevoluţionari.”

Numita Gartner Victoria, martor al acuzării, asistând la discuţiile cu caracter politic care s-au purtat între învinuiţii Ban Traian şi Harap Dumitru, pretinde că Ban Traian a afirmat:

„În urma acestui lucru şi în R.P.R. va fi o situaţie asemănătoare, pentru că şi aici poporul este nemulţumit”, iar Harap Dumitru şi-a exprimat speranţa că şi „ţara noastră va fi eliberată”.

Acuzat în lotul Moisescu, Simion Moţ povesteşte o secvenţă în care s-a discutat despre evenimentele din Ungaria:

„În perioada evenimentelor petrecute în R.P.Ungară, într-una din zile, nu-mi amintesc data, subsemnatul, împreună cu Moisescu Vasile, Iovin Mihai, Mladin Gheorghe şi Băbuţ Teodor, am comentat evenimentele petrecute în Ungaria din 1956. Astfel, înainte de începerea unei şedinţe religioase din localul din str. Oituz nr.27 din Arad, ne-am adunat toţi cei de mai sus şi am purtat discuţii referitor la aceste evenimente, după cum urmează: Iovin Mihai avea aparat de radio şi ne-a informat despre mersul evenimentelor din Ungaria, deschizând discuţia  pe tema emisiunilor postului de radio din Ungaria, care se afla atunci în mâna revoluţionarilor. Astfel cu toţii ne-am manifestat nemulţumirea în legătură cu faptul că trupele sovietice au intervenit şi au înăbuşit revoluţia. Moisescu Vasile a continuat apoi discuţia, afirmând că în urma acestor evenimente petrecute în Ungaria, s-ar putea întâmpla la fel şi în R.P.R., ca urmare a situaţiei încordate din interiorul ţării.”

Legat de evenimentele din Ungaria, dar „şi în legătură cu unele evenimente petrecute în ţară, cărora le-a dat o interpretare în spiritul ideilor potrivnice şi antipopulare, de care erau stăpîniţi”, rechizitoriul evidenţiază vina cea mare a inculpaţilor, aceştia „sperînd în schimbarea regimului democrat popular din R.P.R.”.

Într-o altă depoziţie, se afirmă că „Moisescu Vasile a mai avut manifestări duşmănoase… a mai afirmat că regimul care este astăzi în ţara noastră are puterea satanei, pentru că este ateist şi nu crede în Dumnezeu şi că acesta nu va permite acest lucru şi-l va nimici.”

Părerile învinuiţilor legate de politica externă este o altă constantă a interesului anchetatorilor. Întrebat, la ancheta din ziua de 26 ianuarie 1959, despre motivele care îl determină să solicite Ambasadei S.U.A. redobândirea cetăţeniei, acuzatul „Jingă” (Ioan Ginga n.n.) îşi aminteşte că le-a spus celorlalţi acuzaţi că „nu sunt mulţumit cu situaţia materială ce o am în R.P.R. şi că în America veniturile sunt mai mari faţă de munca ce o depun. Le spuneam prietenilor mei că acolo se trăieşte mai bine.”

Era evident că cei arestaţi aveau cunoştinţă despre Convenţia de la Geneva, din 1955, care amnistia delictele politice, cel puţin aşa reiese din interogatoriile luate celor din lotul Moisescu.

Deşi, într-un prim interogatoriu, Secheli Ioan declară categoric că nu s-au purtat discuţii cu caracter politic în prezenţa sa, sub constrângere va menţiona faptul că „în cadrul predicilor sale, Vasile Moisescu preamărea Statele Unite ale Americii, afirmând că de aceea este bogată deoarece strămoşii actualei populaţii sunt foştii refugiaţi religioşi ai Europei. De asemeni îmi amintesc că în cadrul acestor predici Moisescu Vasile vorbind de existenţa bombei atomice a afirmat că datorită faptului că poporul american ar fi mai credincios, Dumnezeu le-ar fi dat acestora bomba atomică şi că dacă populaţia din U.R.S.S. ar fi fost mai credincioasă, Dumnezeu le-ar fi dat-o lor.”

Iovin Nicolae, pornind de la „Armonia Universală”, arată caracterul profetic al lucrării, capacitatea ei premonitorie în domeniul evoluţiilor politice:

„Autorul arată unele date calendaristice prin prisma cărora face unele preziceri la unele evenimente ce se vor petrece pe plan mondial.

Astfel, am reţinut că în anul 1953, luna august (Armistiţiul din Coreea n.n.) autorul, respectiv Vasile Moisescu, prezicea că se vor petrece evenimente radicale pe tărâm politic mondial în defavoarea lagărului socialist, care va fi distrus.”

Despre aceleaşi predicţii vorbeşte şi învinuitul Băbuţ, care menţionează:

„Ştiu că în aceeaşi lucrare, anume «Armonia universală», Moisescu Vasile mai preconizează schimbări politice asemănătoare la data de 27 Decembrie 1959 şi 4 Decembrie 1978.”

Un semn al împlinirii profeţiilor este plecarea evreilor din ţară. Mladin Gheorghe îşi aminteşte că Moisescu ar fi afirmat că „plecarea acestora în ţara lor este o prorocire a Scripturii, care prevesteşte sfârşitul acestei epoci”.

Atât martorii, cât şi acuzaţii, admit că s-au purtat „discuţii duşmănoase” despre realităţile din ţară.

Martorul Căpitan Nicolae declară că învinuitul Ban Traian ar fi afirmat:

„În România se construiesc spitale, mai bine ar face conducătorii pâine albă pentru că se îmbolnăveşte întreaga ţară de pâinea care se face la noi…în America se face atâta grâu încât îl aruncă în mare. Suntem conduşi de nişte analfabeţi.”

În ceea ce-l priveşte pe învinuitul Ginga Ioan, anchetatorul penal consemnează că acesta „a avut manifestări antipopulare şi antisovietice susţinînd că România ar fi condusă de către sovietici, că toate bunurile produse în ţară s-ar duce în U.R.S.S., că în R.P.R. nu s-ar acorda libertate deplină cultelor, că muncitorii în R.P.R. ar duce-o rău din cauza regimului actual şi că totul ce se scrie în presă sînt minciuni. Mai mult de atît, acesta ar fi declarat că în America muncitorii o duc mult mai bine.”

O altă nemulţumire a lui Vasile V. Moisescu, una personală însă, ar fi aceea că nu este apreciat ca om de ştiinţă. Simion Moţ declară la interogatoriu: „nu este apreciat, deşi este un om de ştiinţă. Aşteaptă schimbarea regimului democrat popular pentru că numai atunci îşi va putea tipări cărţile sale ştiinţifice referitoare la descoperirile făcute de el în domeniul piramidologiei, ştiinţă care, afirmă el, este mult apreciată de puterile occidentale, dar nu şi de statul nostru.”.

De remarcat este şi faptul că anchetele şi interogatoriile au continuat chiar şi în ajunul Crăciunului anului 1958.

Deşi fusese „învinuit” deja prin Ordonanţa de reţinere, la data de 29 ianuarie 1959, anchetatorul penal prim lt. maj. de securitate Mihăilescu Mircea, emite Ordonanţa de punere sub învinuire, cu următorul conţinut:

„Eu, Lt. Maj. Mihăilescu Mircea, anchetator penal prim de securitate din Serv. de anchete penale al Dir. Reg. M.A.I. Timişoara, analizînd materialele dosarului de anchetă nr.1165/958, privind activitatea infracţională a numitului Moisescu Vasile născut la 15 mai 1905, în com. Domneşti, rai. Curtea de Argeş, reg. Piteşti, de naţionalitate română, cetăţean al R.P.R.,

C O N S T A T :

Moisescu Vasile, element cu concepţii mistico-religioase, pînă la fanatism, în decursul anilor a activat în cadrul mai multor grupări sectante din care este exclus pe rînd. În anul 1949 după ce este exclus din rîndurile sectei baptiste, datorită concepţiilor sale mistico-religioase pe care şi le formase şi care contraziceau pe cele ale sectei baptiste, trece la formarea unui grup dezident în care iniţial au intrat numiţii: Iovin Mihai, Mladin Gheorghe, Băbuţ Teodor, deasemeni şi aceştia fiind excluşi din cadrul sectei baptiste pentru că susţineau ideile lui Moisescu Vasile.

Ulterior au mai fost atraşi în această grupare şi alte elemente ca: Ginga Ioan, Moţ Simion din Arad, Harap Dumitru şi Ban Traian din Gurahonţ, Vesel Alexandru, Gadaleanu Vicenţiu, Secheli Ioan din Timişoara, Todor Nicolae din Caransebeş, precum şi alte elemente care erau excluse din diferite grupări religioase.

Situîndu-se în fruntea acestei grupări constituite ilegal, fără a avea autorizaţie de funcţionare din partea forurilor competente, Moisescu Vasile a desfăşurat o intensă activitate mistico-raligioasă, prin organizarea şi ţinerea mai multor adunări în mod clandestin, în Arad, Timişoara, Caransebeş, Gurahonţ şi în alte localităţi. Cu aceste ocazii, Moisescu Vasile a răspîndit în rîndul membrilor grupării sale constituite ilegal, lucrările sale proprii ca «Armonia Universală», «Taina Sărbătorilor Mozaice», «Triumful Hristic» şi altele, prin care a propovăduit schimbarea regimului democrat popular din ţara noastră, a făcut unele previziuni prin care susţinînd că, după calculele sale piramidologice, în 1953, 1959 şi 1978 se vor petrece schimbări politice în favoarea lagărului imperialist şi că pînă la data respectivă lagărul socialist se va destrăma.

Aceste lucrări au fost răspîndite de către Moisescu Vasile la membrii din cadrul grupului său subversiv pentru a le studia.

Tot în cadrul acestor adunări ilegale, Moisescu Vasile a mai purtat şi alte discuţii duşmănoase regimului, manifestîndu-şi nemulţumirea faţă de acest regim şi dorinţa de a se schimba cît mai repede.

În perioada evenimentelor contrarevoluţionare din Ungaria, Moisescu Vasile şi ceilalţi membrii ai grupării sale au simpatizat cu acţiunile elementelor contrarevoluţionare şi au sperat că asemenea evenimente se vor petrece şi în România.

Aflînd despre arestarea coînvinuiţilor Harap Dumitru şi Ban Traian, numitul Moisescu Vasile cunoscînd conţinutul duşmănos al scrierilor sale răspîndite la diferiţi aderenţi şi membrii ai grupării subversive, a dat misiunea coînvinuitului Iovin Mihai de a se deplasa la toate aceste persoane spre a le preveni că au fost arestaţi cei doi şi de a distruge filele din lucrările respective ce aveau conţinut duşmănos.

De asemenea tot în scopul de a nu fi găsite la domiciliul său cu ocazia unei eventuale percheziţii, Moisescu Vasile a făcut o bibliotecă secretă cu materialele concepute şi scrise de el personal, la coînvinuitul Ban Traian din Gurahonţ, raionul Arad. Aceste lucrări au un caracter antipopular şi anticomunist. Sunt menţionate: «Masa Domnului», «Taina Sărbătorilor Mozaice», «Triumful Hristic», «Tineri credincioşi în Societate», «Fiul risipitor», «Cîntările Betaniei», «Poezii», «Biblia», «Poţi pierde viaţa veşnică», «Invitaţii la fericire», «Templul şi Fluviul său».

Avînd în vedere dispoziţiunile art.248/1, 248/6, 248/7 şi 248/8 din C.Pr.P. al R.P.R.,

D I S P U N :

Punerea sub învinuire a numitului Moisescu Vasile pentru

săvîrşirea infracţiunii de «uneltire contra ordinei sociale», fapt prev. şi ped. de art.209 pct.1 din C.P. al R.P.R. şi art.325 ptr. răspîndire de scrieri interzise.

Conţinutul prezentei ordonanţe se va aduce la cunoştinţa numitului Moisescu Vasile, sub semnătură”.

Copia prezentei ordonanţe se va înainta Procurorului Militar care supraveghea ancheta, în termen de 24 ore de la întocmirea ei.

După două zile, la 31 ianuarie 1959, este emisă Ordonanţa privind ataşarea probelor materiale, prin care anchetatorul penal prim de Securitate din serviciul de anchete penale, Lt. Maj. Mihăilescu Mircea, „analizînd dosarul nr.1165/958, privind pe numitul Moisescu Vasile, învinuit de săvîrşirea infracţiunii de «uneltire contra ordinii sociale»”, constată:

„În timpul percheziţiei domiciliare efectuate la locuinţa arestatului Moisescu Vasile, au fost găsite şi ridicate următoarele: două cărţi intitulate «Armonia Universală», al cărei autor este el însuşi; un manuscris intitulat «Triumful Hristic»; un manuscris intitulat «Masa Domnului»; publicaţia interzisă intitulată «The Great Pyramid. Its Divine Message» scrisă în limba engleză; una maşină de scris marca Kappel şi o altă maşină de scris marca Adler, precum şi mai multe scheme care se referă la unele din lucrările proprii ale numitului Moisescu Vasile.

De asemeni la domiciliul susnumitului s-au mai găsit cinci fiţuici scrise cu creionul, care au un conţinut duşmănos, autorul acestora fiind Moisescu Vasile.

Avînd în vedere că materialele menţionate mai sus au importanţă pentru cazul respectiv, în calitate de probă materială, şi în conf. cu art.179/4 şi 205 din C.P.P.,

D I S P U N :

Anexarea materialelor menţionate mai sus, ca probă materială la dosar.”

De remarcat faptul că aceste „teribile probe materiale” au fost distruse în 23 martie 1959, imediat după primul proces din februarie, înainte de recurs, denotând totalul dispreţ faţă de normele juridice.

Din materialul probator incriminator sunt extrase – în anexe – pasaje din unele lucrări, cum ar fi:

 

Din „Armonia Universală”:

 

Pag.43 „(…) cu scopul să se vadă lămurit că nu prin înţelepciunea noastră se fac cele mai de seamă opere: 2Cor.4.7”

Pag.150 „(…) În toată istoria manifestărilor spiritului omenesc, întîlnim devierea de la planul armoniei: în literatură, în artă, în filosofie, în ştiinţă, dar mai ales în religia aparentă, marea iluzie a gloatelor. Civilizaţia noastră europeană a căzut în extrema materialist-maşinistă….Încă din zorile începutului ei, omenirea a deviat de la armoniosul plan trasat pentru ea de Dumnezeu…”

Pag.153 „(…) Timpul liber, prilejuit prin înlocuirea braţelor, este arhiocupat împotriva intereselor noastre veşnice. Invenţiile, desigur neutre în ceea ce priveşte moralitatea, sînt utilizate la amplificarea imoralităţii…”

Pag.153 „(…) Cei ce automat continuă să meargă de-a lungul peretelui răsăritean, pe covorul granitic, aceia vor fi împiedicaţi la înaintarea lor de peretele sudic, în 20 Aug.1953 (Armistiţiul din Coreea n.n.)  şi constrînşi să se orienteze spre dreapta, spre zidul vestic, tîrîţi la meridianul judecăţii, în 4 Nov.1978…”

 

Din „Triumful Hristic”:

 

Pag.8  „(…) sunt 33 ani (în 1953), de cînd am aprofundat studiile ce m-au pregătit pentru a dezlega enigma piramidică, iar după ce am dezlegat-o (în 1939, toamna), ani de-a rîndul i-am consacrat cercetărilor piramidologice, Providenţa hărăzindu-mi răgazul necesar, pe cînd compatrioţii mei erau la munci forţate ori la birocraţia din ce în ce mai complicată, care le storcea ultima vlagă şi nu le lăsa cîtuşi de puţin timp liber pentru a se ocupa de cele spirituale, istovindu-i în plus cu şedinţe, cu «munci voluntare» etc… Aleşii diavolului, în cele mai prielnice condiţii pentru progresarea răului, mi-au răpit timpul şi energia. Atunci, rareori, ca să-mi despovărez sufletul, încercam cele mai îndrăzneţe rezolvări, sperînd că divina compensaţie are să mă învioreze prin reuşite. Astfel, am înţeles versetul: «Tocmai de aceea simt plăcere în slăbiciuni şi necazuri», fiindcă abia atunci eram pregătit să disting între slabul meu aport faţă de incomensurabilul favor al Marelui Destăinuitor…”

Pag.10 „(…) Am depăşit stagiul extragerii aurului din nisipul furnizat de popularizatorii piramidologiei, căci (prin rezolvările capitale şi prin numerica textelor biblice) eu am dat de un filon masiv, de un fantastic tezaur…Ce-am tipărit a folosit mult compatrioţilor mei, ridicînd moralul în timpul tiraniei…”.

Pag.21 „(…) O nenorocită contrafacere a Piramidei: Turnul Babel s-a năruit, aşa cum vor fi spulberate în curînd atihristicile concepţii, «clădite» cu pămînt şi smoala iadului. Nu întîmplător s-a numit Babilon o localitate ce era dincolo de Nil, la răsărit de clădirea ce simbolizează ordinea de Sus…”

Pag.32 „(…) Trăim perioada prezisă de Daniel, în profeţia ce i-a fost dictată şi care a rămas neînţeleasă chiar de el: «Şi eu am auzit, dar n-am înţeles. Şi am zis: Doamne, care va fi sfîrşitul acestora?. El a zis: Daniele, căci aceste cuvinte sînt ascunse şi pecetluite pînă la timpul sfîrşitului. Mulţi vor fi purificaţi, albiţi şi afînaţi. Cei răi vor lucra cu răutate şi nici unul din cei răi nu va înţelege, dar cei înţelepţi vor pricepe… Ascunde cuvintele şi pecetluieşte cartea, pînă la vremea sfîrşitului. Atunci, mulţi vor sonda totul şi ŞTIINŢA va fi înmulţită». Acelaşi verset îl putem aplica şi la dezvăluirea secretelor Marii Piramide şi ele făcînd cu siguranţă parte din «totul» sondat. E vremea desigilării misterelor.”

Pag.33 „(…) În capitolul intitulat «Dezlegarea enigmei Marii piramide» rezervată epocii noastre…

Cerul a găsit cu cale să desvălue-n sfîrşit ceea ce 4 milenii au ţinut ascuns. Nu s-a descoperit misterul misterelor Marii Piramide decît acum «la sfîrşitul veacurilor».”

Pag.34 „(…) Numai acum reapare pe scena istoriei secretul dezintegrării materiei, concomitent cu cealaltă «bombă atomică» a dezlegării enigmei piramidice, în favoarea creştinismului pur apostolic, adică alipirea directă de Hristos, revenirea (111) la EL Însuşi, fără întreruperea (666) sistemelor…”

Pag.35 „(…) Abia anul 2002 d.H. dă suma valorii numerice a primelor 4 Nume mesianice, 4 nr.compus din 286 x 7. Este prea probabil că anul 6000 d.Ad. să fie sfîrşitul celor 6 milenii de trudă şi păcat ale omenirii.

Aşa ne asigură şi «Cartea lui Enoh»: Mileniul al 7-lea va fi întreg sabatic, odihna edenică pentru tot pămîntul, după zbuciumul năruirilor actuale.

Între 1657 d.Ad. (sfîrşitul potopului) şi 6000 d.Ad. sînt 4343, ultimele 3 cifre arătînd marele sfîrşit, căci este 7x7x7. Sensul acestui număr fiind ceva definitiv încheiat.  Anul 6000 fix e dat de verticala prin jumătatea stăvilarului de la etaj.50 (planşa). De 50 de ori cîte 120=6000… Cum însă e de presupus că zdrobirea ultimului antihrist va avea loc în 1996 d.H., ultima perioadă de 120 de ani însemnează că a început la 1876 d.H., cînd pentru prima oară s-a promulgat mesajul Marii Piramide, mesaj în adevăratul înţeles al cuvîntului…”

Pag.54 „(…) D.Diderot, genialul enciclopedist, în societatea unor filosofi, care batjocoreau Biblia, a ridicat următorul protest: «Domnilor, poate să fie această carte oricum, dar respectul pentru adevăr mă obligă să mărturisesc, fără pornire şi fără poticnire, că nu cunosc pe nimeni, nici în Franţa nici altundeva în lume, care să scrie ori să vorbească cu atît talent ca păstorii şi vameşii ce au scris această carte. Afirm că chiar nimeni din noi n-ar fi în stare să scrie o istorie aşa de simplă şi aşa de sublimă, aşa de frumoasă, de mişcătoare, de un efect aşa de puternic asupra inimii şi care să exercite o înrîurire pe care veacurile n-o pot slăbi, cum exercită fiecare şi chiar cea mai neînsemnată istorisire a patimilor şi morţii lui Iisus Hristos.»

O anchetă asupra sistemelor raţionaliste din ultimii 130 de ani duce la următoarea concluzie: Toate sistemele negative asupra lui Hristos şi Evanghelie au reuşit într-un singur punct: să-şi dea reciproc loviturile de moarte!

Lordul poet G.Byron a lăsat pe Biblia sa următoarea inscripţie: «În această prea sfîntă carte se cuprinde taina tuturor tainelor…Cei care o citesc doar ca să se îndoiască de spusele ei ori să le dispreţuiască, mai bine nu s-ar fi născut.»

Bine a remarcat un credincios că «Asupra oricărei alte cărţi pe care n-o cunoaşte, omul cult se abţine să-şi dea părerea; cînd însă e vorba de Biblie, deşi n-a citit-o, gata, îşi dă  verdictul că e aşa şi aşa. De unde atîta vrăjmăşie? Firea omenească vede aici pe Domnul, de Care se sperie, exact ca îndrăciţii care Îi strigau: Ai venit să ne chinuieşti înainte de vreme ? Lasă-ne să ne facem de cap, împlinindu-ne poftele!»”.

 

Din capitolul „ Substratul iniţiatic al Bibliei”:

„Biblia e cartea ce dezleagă cu vorbe simple cele mai adînci întrebări care au frămîntat omenirea, de cînd există ea, care dă răspunsuri copilului şi se joacă cu înţelepciunea înţelepţilor, o poezie şi o epopee impunătoare, care cuprinde toate în sine, atît de înaltă şi atît de profundă, cum nu-i nimic din tot ce s-a scris de către oameni”(Fr.Betex, prof.universitar de şt.naturale).

În capitolul «Unica religie» dovedesc cum cărţile zise sacre ale celorlalte religii nici nu merită să se compare cu Biblia. Vedele brahmane, Kingul confucianist, Triptica budistă, Zenda-Vesta iranică şi Coranul mahomedan cuprind o babilonie de rituri, legende şi mituri incomestibile, amestecate cu morală, dar fără simbolisme profetice, fără profeţii propriu-zise. Cel care le-a inspirat se temea, desigur, că – dînd prorocii – prin neîmplinirea lor, s-ar fi aruncat discredit asupra întregii cărţi. Biblia e unicul cod religios ale cărei sute de amănunte profetice, o treime din conţinutul ei, s-au împlinit cu o fidelitate astronomică. Cine altul decît Dirijorul istoriei ar fi putut să le afişeze, cu mii de ani mai înainte de împlinire ?

După calculul probabilităţilor compuse, există o singură şansă între 33.554.432 de neşanse ca să se realizeze cele 25 de profeţii din V.T.  referitoare  doar la sfîrşitul vieţii Mîntuitorului… ”

Pag.92 „(…) Asemănător cu războiul prefigurat mai sus, se va pune capăt războaielor. În Gen.49.1, Iacob a profeţit fiilor săi «ce li se va întîmpla la sfîrşitul zilelor». Socotind ca iniţiale literele din pasajul acesta ebraic, obţinem următoarele cuvinte: Cînd va trece cea mai mare parte din al 6-lea mileniu, va domni un împărat rău peste Imperiul german. Un violent război va însîngera ţările Europei. Roma va fi distrusă. Domnul va fi împărat. Ierusalimul va fi reclădit, Mesia va veni…

Germanii sînt indicaţi în V.T. prin numirea Gomer. La Ezec.39 (unde iarăşi se vorbeşte despre războiul final de la Armaghedon…) se amintesc şi aliaţii lor scandinavici: Thog, care citit invers, după metoda ebraică, dă Goţii, Kuş şi Put, împotrivitorii coaliţiei nordului, sînt hamiţi: Etiopia şi… Tot aici sînt pomeniţi des numiţii Gog şi Magog, căpetenia hoardelor nordice. Gog «coliterează» cu Kauk, Kaukazus însemnînd muntele Asiei Mici. Acelaşi Gog prin atebaş, devine Rur, numele prescurtat al lui Ruric, întemeietorul regatului rus. Gog este doară căpetenia Roşului, Meşecului şi Tubalului, numiri clar echivalente cu Rusia, numită în slavonă Rosia – Rusia de Nord, nume ce evocă şi roşul bolşevic. Meşecul este vechiul nume al Moscovei, Rusia de Sud. Rîul ei poartă şi azi numele, păstrat ca amintire de către tribul ce locuia altădată lîngă Caucaz. Tubal, Tobolskul de la graniţa Siberiei, poartă numele acelui nepot al ucigaşului Cain, care a inventat primele instrumente. Iată deci maşinismul readus pe scena istoriei, ca la începutul civilizaţiei necredincioase. Cele 3 numiri rezumă întreg imperialismul rusesc, ducerea la culme a blestemăţiilor cainite. Ca la început, sfîrşitul! Unul din numele Rusiei era Sclavonia şi pe drept, căci Meşecul devenise renumit prin negoţul de sclavi. E fără adîncă însemnătate faptul că Meşek era al 6-lea fiu al lui Iafet, din cei 7 cîţi avea acest strămoş al indo-europenilor? Nr.6 e şi aici în sens rău, căci «răul de la Miază-Noapte vine.»

Magog (cu valoarea numerică 46) coliterează cu Ruri (v.n. 410) după cum Gog (v.n.6) corespunde cu Rur (v.n.400). Suma acestora e 862, tocmai anul d.H. cînd Rurik a întemeiat regatul rus, nume şi dată profeţite hermetic, cu 25 veacuri mai înainte. Gog 6 şi 6, Magog 46 = 58, nr. ce e situat (pe cercul divizat septimal) exact vis-a-vis de 286, arătînd deznodămîntul crizei antihristice, precum şi noul potop al mîniei lui Dumnezeu, prin Noul Noe, a cărui vn e 58, traducîndu-se: Mîngîiere, după atîtea zbuciumări ale neamului omenesc.

Izabela, în ebraică, dă, prin atbaş: Mosy. Numirea aceasta e simbolul celor mai crunte persecuţii împotriva poporului lui Dumnezeu şi

cel pămîntesc şi cel ceresc. În Biblie, e arătată ca model de cruzime şi perversiune. Izabela Spaniei inchizitoriale, nici ea nu şi-a dezminţit numele. E sistemul bisericist împotriva Eclesiei divine… Nabot nu i-a cedat moştenirea părintească (N.Test), via hărăzită să fie transformată într-o grădină de zarzavat (tradiţia). Numele lui se traduce: profet, deci reprezentant al sistemului divin, neoficialist… Cînd autoritatea regală încălca pe cea de Sus, Dumnezeu trimitea profeţi.”

 

Din „Tainele sărbătorilor mozaice”:

 

„(…) Trebuie însă să treacă prin mari prigoane cei ce au cerut nesăbuit ca sîngele lui Iisus să cadă peste ei şi peste urmaşii lor.

Împlinirea acestui blestem, de ei cerut, cade mai ales peste a 60-a generaţie a lor, socotind homeric cîte 3 generaţii pe secol, în decurs de 2000 de ani (2000:33=60,6060…). Se presupune îndeobşte că Antihristul propriu-zis va apare în preajma anului 6000 de la Adam, aproximativ 1996, după era creştină, greşit fixată. Scara cronologică a Piramidei arată şi anul 6000 fix, ca mare sfîrşit, înconjurat de tot felul de concordanţe geometric-astronomice… Repet: să nu se confunde răpirea Eclesiei (sfîrşitul epocii prezente) cu nimicirea lui Antihrist, la finele prea scurtei epoci a 6-a.

Nu e locul să tratez decît fugitiv (aici în legătură cu sărb. a 6-a) despre 666 – pe care, fără să-şi dea seama, l-au purtat în titulatura lor marii inamici ai Domnului pe faţă sau pe ascuns… Nici unul însă din aceşti pregătitori ai ultimei bestii antihristice nu aveau propriul lor nume ale cărui litere să dea suma de 666. Abia cînd îi va fi îngăduit să se manifeste, se va şti numele lui. Duhul lui Hristos, care lucrează acum prin membrii Eclesiei, îi pune serioase piedici, contracarîndu-i planurile.

Cînd însă Eclesia va fi luată din calea lui, îşi va duce la îndeplinire încercările eşuate în atîtea rînduri, mai ales la ultima repetiţie a piesei sale: comunismul, unde caracterul satanic se poate studia ca în nici o altă înfăţişare diabolică de pînă acum. Cine vrea să cunoască pe dracul, îl vede oglindit în comuniştii convinşi. Toate eşecurile au o falsă securitate, urmată însă de o năpraznică zdrobire. Pasajele antihristice, perioadă de care în N.T. vorbesc mai pe larg:1) Luca 23.27; 2) Matei 27.25; 3) În volumele despre piramidă fac aceasta la partea profetică şi mai ales la rezolvarea enigmei piramidei, care comportă şi pe 666, în opoziţie cu 111, nr. Numelui divin… 4) socotite ca cifre, după metoda celor antici, cum ştim, de ex. că latinii puneau V în loc de 5, X în loc de 10, C=100; 5) 2Tes.26.7; 6) 1 Tes.5.3.”

Alături de aceste fragmente şi de însemnările disparate din fiţuici, acuzatorii culeg câteva pagini de jurnal. Cea datată 1 Mai 1954 deplânge ingratitudinea contemporanilor faţă de eroi, viaţa grea a credincioşilor risipiţi în gloată, istoviţi de muncă şi de griji.

Într-o altă pagină aduce un omagiu soţiei sale, ceva între „Cântarea Cântărilor” şi „Psalmul de taină”, păstrând, desigur, proporţiile.

„…Soţie! Tu care reprezinţi şi simbolizezi în mic slava şi podoaba Bisericii lui Hristos.

Nimbul drag al mângâierii, al gingăşiei, al umilinţei, al curăţeniei

şi frumuseţii, care eşti făcută să fii podoaba şi cununa bărbatului tău;

Tu care eşti ruptă şi smulsă din sânul lui şi în care trebuie să pulseze sângele lui, care trebuie să ducă ecoul răsuflării lui, a gândurilor lui mai departe;

Tu care trebuie să dai colorit rodului muncii spirituale şi materiale;

Tu care eşti făcută să fii zâna lui, să-i dai aripi în gîndirea lui, cu care să zboare departe, departe de lume în transcendent, de unde să aducă mierea dulce şi balsamul vindecător pentru călătorii de aici.”

Din „Armonia universală”, un fragment care le atrage atenţia este cel care vizează progresul tehnologic:

„Civilizaţia noastră europeană a căzut în extrema materialist-maşinistă, pe când civilizaţia indiană se complace în pasivitatea contemplaţiei.”

O dezvoltare a acestei idei o găsim în extrasul de la pagina 153, într-o mixtură spirituală care i-ar mulţumi şi pe reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt şi pe Osho sau Maharishi Yogi.

„Dar nici ştiinţa, filosofia sau politica n-au dreptul să se erijeze în moştenitori ai acestui alt «necesar rău» social, ultima cârjă a aproape inexistenţei morale. Maşinismul nu ne-a făcut mai fericiţi decât pe năpăstuiţii noştri strămoşi. Timpul liber, prilejuit prin înlocuirea braţelor, este arhiocupat împotriva intereselor noastre veşnice. Invenţiile, desigur neutre în ceea ce priveşte moralitatea, sunt utilizate la amplificarea imoralităţii. Ne lăudăm cu viitoarele libertăţi, dar nu dorim mai întâi libertatea lăuntrică, fără de care ne vom asupri reciproc, mai rău ca oricând.”

Referitor la prima parte a acestui fragment, Vasile V. Moisescu a fost pus – în cadrul interogatoriului – să „declare despre conţinutul său duşmănos”, el declarînd astfel că „«Armonia universală» cuprinde mai multe fraze care se referă în mod duşmănos la adresa materialismului şi comunismului, însă aceste pasaje le-am formulat în fraze care au adus posibilitatea ca cititorul să înţeleagă pericolul ce-l reprezintă materialismul, comunismul, ideile religioase.”

Referitor la apariţia acestei lucrări, Vasile V. Moisescu mai declară că „în 1947, am reuşit cu sprijinul lui Ioan Botoş  din Şiria – Arad, care m-a ajutat cu bani, şi a tipografului Gheorghe Munteanu, să se tipărească în două mii de exemplare.”

Între alte învinuiri reţinute la adresa inculpatului Moisescu Vasile, se regăseşte şi faptul că „a răspîndit în rîndul membrilor sectei lucrările sale proprii care au un conţinut duşmănos şi prin răstălmăcirea acestora de către inculpat, propovăduia schimbarea regimului democrat popular la noi în ţară, susţinînd totodată că lagărul socialist se va destrăma pînă la finele anului 1978”.

(Chiar dacă nu a fost acel an, 1978, totuşi mişcările sindicale din Polonia şi alte forme de protest organizat din celelalte ţări ale fostului lagăr socialist au anticipat această destrămare care a avut loc începînd cu anul 1989. n.n.)

Cu privire la conţinutul „lucrărilor concepute de Moisescu Vasile”, dintre care se menţionează „Taina Sărbătorilor Mozaice”, „Triumful Hristic”, „Diana Efesenilor”, „Tineri creştini în societate” şi „Armonia Universală”, în rechizitoriu se arată că „majoritatea din aceste lucrări conţin o serie de alegorii subtile, cu caracter antipopular, cît şi comentarii directe anti-comuniste”, ele generînd, de asemenea, „comentarii antipopulare”.

Rechizitoriul mai reţine că „tot în cadrul adunărilor ilegale ale sectei mistico-religioasă Moisiştii, inculpatul Moisescu Vasile a purtat şi alte discuţii duşmănoase regimului, manifestîndu-şi dorinţa ca regimul actual din ţara noastră să se schimbe cît mai curînd.

În timpul evenimentelor contrarevoluţionare din R.P.U., inculpatul a preamărit acţiunile contrarevoluţionarilor arătînd că astfel de evenimente se vor extinde şi la noi şi vom fi eliberaţi”.

De asemenea, „cu ocazia plecării evreilor în Izrael, Moisescu Vasile a afirmat că plecarea acestora în ţara lor este o prorocire a scripturii, care prevesteşte sfîrşitul acestei epoci”.

O concluzie, cel puţin parţială, a rechizitoriului este că „scopul organizaţiei iniţiată şi condusă de Moisescu Vasile era acela de a lucra prin orice formă, împotriva regimului de democraţie populară din ţara noastră, propagînd în rîndurile membrilor grupării subversive, faptul că lagărul socialist se va destrăma, iar la conducere vor veni imperialiştii americani.”

În altă parte, se menţionează că „membrii sectei… au purtat discuţii antipopulare în legătură cu situaţia din R.P.R., şi-au manifestat nemulţumirea faţă de o serie de măsuri luate de partid şi guvern, au comentat în mod defavorabil regimului din R.P.R. ştirile audiate la posturile de radio imperialiste, de către unii dintre membrii şi au colportat zvonurile tendenţioase.”

În ceea ce priveşte încadrarea juridică, rechizitoriul concluzionează:

„În drept fapta invinuitului Moisescu Vasile de a fi pus bazele grupării mistico-religioase şi de atragere în această grupare a elementelor a căror activitate a fost expusă mai sus, de a fi redactat mai multe scrieri ce au un conţinut anticomunist şi antipopular, de a fi multiplicat scrierile sale şi răspîndit în rîndul membrilor acestor grupări şi a fi făcut propagandă, pe baza acestora, de propovăduire a schimbării regimului din ţara noastră şi de destrămarea lagărului socialist, constituie infracţiunea de «uneltire contra ordinii sociale»  prev. şi ped. de art.209 pct.1 şi de «răspîndire de publicaţii şi înscrisuri cu conţinut duşmănos şi interzise», constituie infracţiunea prev.şi ped. de art. 325 pct.1 din CP. al R.P.R..”

Pornind de la cele de mai sus, ne putem da seama că Securităţii i-a fost uşor să constrângă acuzaţii la a semna declaraţii dictate de anchetatori. Probele erau deja construite, nu le mai rămânea decât să-i facă pe incriminaţi să-şi asume culpa.

Despre Vasile Moisescu şi „alţi 11 elemente”, aşa cum sunt ei numiţi în adresa Ministerului către Biroul închisorii pe data de 7 februarie 1959, adică despre lotul Moisescu, aflăm mai multe date personale în documentul „Concluzii de învinuire”.

Ca provenienţă socială, 8 sunt funcţionari, un mecanic, un strungar, un inginer constructor şi un profesor. Au domiciliul în Arad 6 acuzaţi, în Gurahonţ, raionul Arad, locuiesc 2, în Timişoara – 3, în Caransebeş – 1. Cu toţii însă „sînt elemente care au la bază o educaţie burgheză mistico-religioasă, toţi în decursul anilor fiind aderenţi sau membri ai unor grupări religioase”.

Referindu-se la inculpatul principal, putem citi următoarele:

„Moisescu Vasile, element fanatic cu concepţii mistico-religioase, pretins «desvăluitor» al unor aşa-zise taine ale piramidei «Keops», autor al mai multor scrieri cu caracter mistico-religios şi anticomunist.

Moisescu Vasile a format o grupare subversivă cu care a activat ilegal pînă la data arestării.

În cadrul acestei organizaţii, Moisescu Vasile şi-a răspîndit lucrările sale ilegale prin care propovăduia răsturnarea regimului democrat popular din ţara noastră şi a formulat unele «previziuni»  prin care susţinea că după calculele sale în anii 1953, 1959 şi 1978 se vor produce schimbări radicale cu care ocazie lagărul socialist va fi

distrus.”

Moisescu se dorea un creştin universalist, preocupările lor spirituale depăşeau delimitările sectare; chiar apartenenţa religioasă a grupului era eterogenă, întrunirile având un caracter ecumenic, iar „cele ce au fost spuse la întrunire puteau fi rostite şi la Catedrală” – după afirmaţia protopopului de Timişoara. La întruniri participau creştini după Evanghelie, baptişti, penticostali şi ortodocşi, care uneori cochetau şi cu antroposofia. La întrunirile de la Timişoara veneau arhitecţi, jurişti, foşti profesori, studenţi şi chiar preoţi de la Catedrală.

Concluziile de învinuire nu se abat nici ele de la schematismul epocii, indiferent de gravitatea culpei, de gradul de implicare în activitatea grupului, toţi făcându-se vinovaţi de „uneltire contra orânduirii”.

Trebuie menţionat faptul că, deşi în toate documentele Securităţii gruparea apare ca fiind ilegală, existau acte perfect valabile – autorizaţie de funcţionare, sediul în Arad, pe strada Oituz nr.27 etc.- aspecte trecute însă cu vederea de anchetatori pentru a da impresia unei grupări ilegale şi subversive.

La început Sânziana n-a realizat gravitatea momentului. Nu avea nici toate datele pentru a o face. De abia pe la începutul lui ianuarie 1959, în cercurile credincioşilor, au început să apară zvonuri cu privire la situaţia deosebit de îngrijorătoare în care se aflau fraţii de credinţă. Dintre arestaţi, şase erau din Arad. Aparţinătorii le-au angajat avocaţi, cu excepţia Sânzianei şi a altei soţii, aflată şi ea în dificultăţi financiare. Un alt motiv, dincolo de cel financiar, pentru care Sânziana nu a recurs la serviciile unui avocat profesionist, a fost încrederea ei neclintită în justiţia divină.

Mai întâi, arestaţii au fost duşi la sediul Securităţii din Timişoara.

În februarie 1959, Sânziana a primit o scrisoare oficială prin care era chemată la proces ca martor al acuzării, fapt care i s-a părut destul de ciudat, fiind soţia învinuitului; cei din familiile celor arestaţi au fost chemaţi la Securitate, unde le-au fost confruntate mărturiile în maniera binecunoscută a poliţiei politice, incitând la suspiciune prin cuvintele „fraţii voştri vă învinuiesc” (referire la conducătorii şi împuterniciţii cultului baptist – n.n.).

Procesul a fost fixat pe data de 18 februarie, a doua zi după ziua de naştere a Sânzianei Moisescu (împlinise 40 de ani) şi a fost un proces cu public, la Tribunalul Militar din Timişoara, cu o sală neîncăpătoare pentru mulţimea adunată. Sfaturile binevoitorilor aflaţi în libertate, de limitare a mărturiei doar la strictul necesar, i-au fost utile Sânzianei, care şi-a putut sistematiza discursul. Ea mărturiseşte, ulterior:

„Era bine că am aflat aceasta, căci astfel, în subconştient, s-a cristalizat esenţialul a ceea ce aveam de spus. Cerându-mi-se să mă prezint, n-am aşteptat să mi se pună nici o întrebare, necugetat, m-am întors cu spatele la oficialităţi, cu faţa către cei 12 şi am zis: «Sunt fericită că soţul meu este aici pentru Numele Domnului Iisus». Cel puţin pe unul dintre ei l-am văzut atunci că-şi acoperea faţa cu palmele. Cei ce judecau s-au cam tulburat, m-au ameninţat că vreau să ajung lângă cei 12 (aduşi în sala de judecată cu lanţuri la picioare ca nişte criminali periculoşi), fapt ce l-am şi crezut în acel moment. Mai chestionându-mă puţin, am spus că nici un preţ nu e prea mare pentru Domnul meu. Toate acestea au decurs oarecum fără a-mi da seama.”

Şi Vasile V. Moisescu a apreciat atitudinea demnă a soţiei sale la proces:

„Sânziana mea s-a purtat ca o eroină, căci, fiind interogată dacă are ceva de adăugat la procesul-verbal semnat de ea, a rostit aşa: «Sunt fericită că soţul meu este aici pentru cauza Domnului Iisus.» Fiind ameninţată de ofiţerul preşedinte că poate s-o aresteze şi pe ea, s-a îndreptat voioasă spre banca acuzaţilor. A fost o încurajare venită oportun pentru toţi tovarăşii mei de suferinţă, învinuiţi că am complotat la răsturnarea regimului.”

Vasile V. Moisescu va mai avea o surpriză la proces când avocatul propus din oficiu, Victor Cordoş, pe care nu-l cunoscuse anterior şi cu care nu a putut să vorbească în timpul arestului, acesta având acces doar la depoziţiile luate sub presiune acuzatului, îi creionează un portret de idealist interesat de tainele ultime ale universului. Acesta îl aseamănă cu „bătrânul dascăl” eminescian din Scrisoarea I, încercând să-şi construiască pledoaria pe incompatibilitatea dintre maniera detaşată a savantului preocupat de „calculul fără capăt”, care are „universul fără margini” la degetul său mic, care dezleagă „noaptea-adâncă a veşniciei” în „şiruri”, sprijinind „lumea şi vecinicia într-un număr” şi acuza de implicare în ordinea vulgar-mundană a politicului, de răsturnare a regimului. Cu toate acestea nu va reuşi nici să-i înduioşeze pe noii satrapi ai puterii, nici să-i convingă pe inculţii dogmatici ai comunismului biruitor.

La proces, în unanimitate, acuzaţii resping depoziţiile anterioare, luate sub presiune. Vasile Moisescu declară în şedinţa publică din 18 februarie următoarele:

„Nu-mi menţin declaraţiile date la anchetă sub presiune şi nu recunosc faptele puse în sarcina mea”.

Admiţând că le este cunoscută premoniţia lui Moisescu, cum că în 1953 se va produce o schimbare în lume, ceilalţi din lot afirmă acum că nu era vorba de o schimbare de regim politic, toate discuţiile care se purtau la întruniri având caracter strict religios.

Acelaşi lucru va fi susţinut şi de martorii Szekely Volumia, Iovănescu Lazăr, Gădăleanu Ana, Tănase Constantin, Frantz Petru, Refec Grigore, Slev Macavei. Sida Aurelia şi Roşianu Paraschiva, mergând şi mai departe, au susţinut că „în timpul evenimentelor din Ungaria, Moisescu şi Mladin au discutat că sunt bucuroşi că nici un credincios nu s-a amestecat în conflictul din Ungaria”.

Dintre martori, doar Gartner Victoria îşi menţine declaraţia anterioară, cum că a asistat la o discuţie între Ban Traian şi Harap Dumitru, iar aceştia şi-au manifestat speranţa că „evenimentele din Ungaria se vor extinde şi la noi şi vom fi eliberaţi”.

Vorbind în apărarea inculpaţilor Moisescu, Băbuţ, Moţ, Iovin şi Mladin, avocatul Cordoş Victor încearcă să aducă la cunoştinţa asistenţei activitatea strict religioasă a grupării, accentuând faptul că prin discuţiile purtate, acuzaţii „nu puteau să schimbe ordinea socială existentă la noi în ţară”; a cerut astfel o pedeapsă în conformitate cu gravitatea reală a faptelor comise. Acelaşi lucru îl cere şi avocatul Dan Miclea pentru Ban Traian, ţinând cont de faptul că această grupare religioasă nu este o organizaţie anticomunistă. Alte pledoarii au vizat mai ales aspecte particulare: avocatul Dandea Viorel, în apărarea lui Harap, invocă sinceritatea inculpatului şi situaţia lui familială, avocatul Iacob Nicolae, apărătorul lui Ginga şi Szekely, arată că aceştia au activat numai până în 1957, avocatul Haliţchi Roman invocă lipsa de probe în cazul inculpării lui Vesel şi cere achitarea lui.

Dându-li-se dreptul la un ultim cuvânt în apărarea lor, „inculpatul Moisescu lasă la aprecierea instanţei, cerînd insistent ca lucrările şi materialele ridicate cu ocazia arestării să fie redate familiei, inculpatul Mladin a cerut achitarea, inculpatul Iovin Mihai lasă la aprecierea instanţei, Băbuţ Teodor cere o pedeapsă mai uşoară, Ban Traian cere să i se dea o pedeapsă minimă întrucât este bolnav, Moţ Simion lasă la aprecierea instanţei, Ginga Ioan cere o pedeapsă mai uşoară, Szekely Ioan nu are nimic de spus, Gădăleanu Vincenţiu cere o pedeapsă mai uşoară, iar inculpaţii Vesel Alexandru şi Todor Nicolae au cerut achitarea”.

Evident că autorităţile comuniste îşi vor dovedi lipsa de clemenţă şi, ca în cazul multelor procese intentate în acea perioadă de tristă amintire, îi va condamna la ani grei de închisoare pentru a da o lecţie aspră tuturor acelora care ar mai îndrăzni să critice regimul comunist.

În sentinţa nr.72 din 18 februarie 1959, emisă de Tribunalul Militar Timişoara (care are următoarea componenţă: Preşedinte-Cpt. Antal Adalbert, asesor popular – lt. maj. Mosoman Constantin, asesor popular – lt. maj.Ban Adalbert, procuror militar – cpt. Cenţiu Ioan, secretar – Andronic Ilie), condamnaţii din lotul Moisescu sunt împărţiţi în trei categorii: prima categorie – inculpatul Moisescu Vasile, iniţiatorul, conducătorul şi ideologul grupării, a doua categorie – inculpaţii Mladin Gheorghe, Iovin Mihai, Băbuţ Teodor şi Ban Traian, care s-au încadrat în gruparea lui Moisescu imediat după înfiinţare şi deci au dus o activitate îndelungată, iar în a treia categorie intră inculpaţii Harap Dumitru, Moţ Simion, Ginga Ioan, Szekely Ioan, Gădăleanu Vincenţiu, Vesel Alexandru şi Todor Nicolae, care s-au încadrat în gruparea interzisă în cursul lunii ianuarie 1954-1955 şi au o activitate de mai scurtă durată.

Prin urmare, pedepsele vor fi direct proporţionale cu vechimea activităţii în cadrul grupării:

1) Moisescu Vasile va fi condamnat la 25 de ani de muncă silnică şi la zece ani de degradare civică;

2) Mladin Gheorghe, Iovin Mihai, Băbuţ Teodor, Ban Traian, la câte 20 de ani de muncă silnică şi 8 de degradare civică;

3) Harap Dumitru, Ginga Ioan, Gădăleanu Vincenţiu, la 18 ani muncă silnică şi 7 de degradare civică;

4) Moţ Simion, Todor Nicolae, la 17 ani muncă silnică şi 7 ani degradare civică;

5) Szekely Ioan, la 16 ani muncă silnică şi 6 ani degradare civică;

6)Vesel Alexandru, la 12 ani muncă silnică şi 6 ani de degradare civică.

 

Încadraţi toţi 12 (număr simbolic! – n.n.) la „uneltire contra ordinii sociale”, câţiva dintre ei – Moisescu Vasile, Todor Nicolae şi Vesel Alexandru – vor fi încadraţi suplimentar la delictul de răspândire de publicaţii interzise, care se pedepseşte cu 7 ani de închisoare corecţională.

Iată prima parte a sentinţei:

„R.P.R.

TRIBUNALUL MILITAR TIMISOARA

Dosar nr.84/1959

S E N T I N T A  N R. 72

Astăzi 18 februarie 1959

Tribunalul Militar Timişoara, compus din :

Preşedinte: Căpitan de Just. Antal Adalbert

Asesori populari: Lt.Maj. Mosoman Constantin şi

Lt.Maj. Ban Adalbert

Procuror Militar:Căpitan de Just. Cenţiu Ioan

Secretar: Andronic Ilie

S-a întrunit în şedinţă publică, pentru a judeca pe inculpaţii:

1. Moisescu Vasile, născut la 15 mai 1905, în comuna Domneşti, raion Curtea de Argeş, regiunea Piteşti, fiul lui Vasile şi Ecaterina, cetăţean român, de profesiune agent sanitar, în trecut profesor pensionar, căsătorit, are 4 copii, avere personală nu posedă, stagiul militar satisfăcut cu gradul de soldat T.R. ctg.1927, la Reg. 30 Infanterie, aparţine de C.M. oraş Arad, fără antecedente penale, pregătire şcolară facultatea de litere şi filosofie, părinţii funcţionari, posedă 5 ha. pămînt şi una casă, cu ultimul domiciliu în Arad str. H.Barbuse nr.12, raion Arad, regiunea Timişoara, în stare de arest, învinuit pentru:

Crima de Uneltire Contra Ordinei Sociale, prevăzută şi pedepsită de art.209 pct.1 Cod Penal şi pentru

Delictul de Răspîndire de Publicaţii Interzise prevăzut şi pedepsit de art. 325 pct.1 Cod Penal….”

În procesul-verbal minută cu acelaşi număr, Tribunalul Militar, în formaţie restrînsă, fără procuror şi secretar şi deliberînd „în secret”,

 

„ÎN NUMELE POPORULUI

H O T Ă R E Ş T E :

Cu unanimitate de voturi făcînd aplicaţiune art.292 C.J.M. şi art.209 pct.2 lit.b. al.II Cod Penal, prin schimbare de calificare din crima de uneltire contra ordinei sociale prevăzută şi pedepsită de art.209 pct.1 Cod Penal, condamnă pe inculpaţii :

1) Moisescu Vasile, la 25 (două zeci şi cinci) ani muncă silnică şi 10 (zece) ani degradare civică… (Urmează ceilalţi 11 „moisişti” cu pedepse de la 20 la 12 ani muncă silnică şi degradare civică de la 8 la 7

ani, regresiv, în funcţie de gravitatea faptelor reţinute în seama lor).

Făcînd aplicaţiunea art.325 pct.1 Cod Penal, condamnă pe inculpaţii Moisescu Vasile, Todor Nicolae, Vesel Alexandru la cîte 7 (şapte) ani închisoare corecţională pentru Delictul de Răspîndire de Publicaţii Interzise.

Conform art.101 Cod Penal, aceşti inculpaţi vor executa pedepsele cele mai grave, adică Moisescu Vasile – 25 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică…

În baza art. 25 pct.6 al.II Cod Penal, confiscă în întregime averea personală a tuturor inculpaţilor (a cărei „consistenţă” a fost prezentată anterior ! – n.n.).

…Cu drept de recurs.”.

Încă din timpul procesului, avocaţii apărării, conştienţi de netemeinicia probelor, aveau în vedere un viitor recurs.

Cererile de recurs depuse de inculpaţi critică sentinţa, sub diverse forme, sub aspectul netemeiniciei şi nelegalităţii, al greşitei încadrări, precum şi al neluării în considerare a actelor de la dosar.

Spicuim din cererea inculpatului Ban Traian:

„Niciodată aceste fapte nu au fost încadrate în art.209, pct.III, C.P., care corespunde azi cu art.209 pct.1, lit.a din CP.

Faptele ce au fost încadrate în art.209, pct.III, respectiv 209 pct.1 CP prezentau un caracter deosebit prin aceea că voiau să schimbe prin violenţă forma de guvernămînt.

Ca exemplu de acest fel de organizaţie, indicăm pe aceea a cărei şef a fost Frăţilă Ioan, zis Boleanţu Căpăţînă, care a fost judecat nu de mult de Tribunalul Militar din Timişoara, iar recursul a fost judecat de Tribunalul Regiunii a III-a Militară din Cluj.

Membrii organizaţiilor respective aveau arme, erau organizaţi în grupe, aveau atitudini naţionalist-şovine, erau într-un cuvînt organizaţii fasciste şi prin aceasta prezentau un pericol social deosebit.

Dacă se compară cele două grupări se vede de la mare distanţă deosebirile dintre ele. («Armele» lotului Moisescu erau creioane, pixuri, stilouri, maşini de scris, coli de hîrtie etc. – n.n.).

Gruparea religioasă a lui Moisescu nici pe departe nu are caracterele organizaţiei lui Frăţilă Ioan. Cea pe care o judecaţi azi nu a avut arme, nu şi-a propus răsturnarea prin violenţă a formei de guvernămînt şi nu a avut caracter naţionalist – şovin.

Toate acestea duc la concluzia că încadrarea nu poate fi aceea cerută de tov. procuror.

Este adevărat că ei au discutat duşmănos la adresa regimului, dar această abatere are text de lege special, care o sancţionează, aşa cum am arătat mai sus, motive pentru care cerem să se respingă recursul Procuraturii şi să se admită recursul nostru şi faptele să se încadreze în art.209. pct.II, lit.a, CP, iar pedeapsa să se dea în limitele acestui text de lege…”

Din cererea de recurs a învinuitului Ginga Ioan, reţinem:

„(…) La această dată, cum s-a dovedit, ea (organizaţia religioasă condusă de Vasile V. Moisescu – n.n.) funcţiona în mod legal, avînd în acest scop autorizaţie, deci nu este vorba despre participare la adunări clandestine pentru că din punct de vedere religios nu era deosebire între creştinii după Evanghelie şi noi.

Am cunoscut unele lucrări ale lui Moisescu, pentru că ele au fost publicate, iar pe unele le-am citit personal, dar în cadrul adunărilor la care am luat parte nu s-au discutat aceste lucrări şi nici discuţii cu caracter duşmănos regimului nu au fost. Am arătat că nu am fost la toate adunările, deoarece serviciul în care lucram nu-mi permitea acest lucru, fiind de serviciu şi duminica…

În ce priveşte împrejurarea, faptul că am citit lucrările lui Moisescu, aceasta a fost cu mult înainte de a participa la adunările din Arad şi aceste lucrări au fost tipărite şi chiar publicate. De exemplu, «Taina tainelor din Piramida lui Keops» şi «Armonia Universală» şi eu nu le-am comentat cu nimeni şi nici nu le-am răspîndit altor persoane. Pentru simplul fapt că le-am citit nu pot ca să fiu pedepsit pentru că ele erau publicate. Altele care nu au fost publicate nu am citit şi nici nu mi s-a vorbit despre ele.”

Harap Dumitru, în cererea de recurs, arată că:

„(…) Într-adevăr, raportînd importanţa acestei grupări la numărul membrilor ei, la activitatea care s-a redus la întruniri, fără a se trece la materializarea ideilor şi ţelurilor ei, cred că nu putea prezenta o atare seriozitate şi determina urmări de atare gravitate care să justifice aplicarea textului de lege de mai sus-arătat.”

Ca particularitate care ni se pare hilară astăzi, des uzitată în protocolul autocriticii comuniste, redăm citatul final:

„(…) Sunt un element încă tînăr, fără antecedente penale, cu o meserie onorabilă, care dacă am putut să fiu captat în acea organizaţie-grupare religioasă, se datoreşte poate şi faptului că nu am avut parte de o educaţie militară, fiind prisos de contingent, atît de necesară în formarea unui cetăţean.”

Din cererea de recurs a inculpatului Gădăleanu Vincenţiu reţinem:

„(…) Inculpatul interogat fiind, atît în faza primelor cercetări, cît şi în faţa instanţei de fond, arată că la adunările la care a participat nu s-au purtat discuţii politice, ci numai discuţii cu caracter religios, discuţii despre Evanghelie şi probleme legate de acest subiect.

De altfel, această stare de fapt şi anume că la adunările din Timişoara, la domiciliul lui Secheli şi Gădăleanu nu s-au purtat discuţii cu caracter politic, ne-o confirmă o serie de martori care au participat şi ei la aceste adunări şi care în depoziţiile lor arată că s-au discutat numai diverse teme religioase, fără nici o aluzie la problemele politice.”

În apărarea lui Vesel Alexandru se arată că:

„Dintre toţi cei 12 inculpaţi, Vesel Alexandru este singurul de confesiune ortodox-creştină, nu a fost nici cînd membru al vreunei secte religioase şi nici nu a conceput să devină membru al unui alt cult.”

La cererile de recurs ale condamnaţilor, prin Decizia nr.443 din 27 martie 1959, Tribunalul Militar din Timişoara oferă o replică dură, care, reiterând acuzele anterioare, subliniază gravitatea faptelor invocate:

„Procurorul Militar, având cuvântul în combaterea recursurilor inculpaţilor, arată că faptele inculpaţilor erau îndreptate împotriva intereselor statului şi că justiţia este chemată să reprime acele fapte, deoarece inculpaţii nu s-au mărginit la discutarea bibliei, aşa cum susţin ei, ci au discutat duşmănos la adresa regimului actual, faptele lor fiind dovedite cu prisosinţă prin probele de la dosar administrate în cauză.”        Din Memoriul pentru depunerea motivelor de recurs al Procuraturii Militare Timişoara, singurul recurs de altfel acceptat de Tribunalul Militar Cluj, extragem:

„(…) În lucrările sale «Triumful Hristic» şi «Armonia Universală», inculpatul Moisescu Vasile a făcut o serie de preziceri, pe baza unor calcule false, aşa zise piramidologice prin care a arătat membrilor că în anii 1953, 1959 şi 1978, vor avea loc schimbări de ordin politic şi social, în defavoarea socialismului.

În «Tainele sărbătorilor mozaice», o altă lucrare a inculpatului Moisescu Vasile, se aduc calomnii la adresa comuniştilor, asemuindu-i cu diavolul, iar orînduirii socialiste îi dă caracter satanic, ceea ce în limbajul său ar aduce numai rău.

În şedinţele ţinute, în afară de aceste probleme, membrii grupării au purtat şi discuţii politice, susţinînd că în R.P.R. nu ar fi suficientă libertate, că evenimentele ce-au avut loc în Ungaria s-ar fi putut extinde şi la noi, în plus au mai comentat ştirile transmise de posturile de radio imperialiste şi şi-au luat angajamentul de-a se ruga pentru schimbarea regimului democrat-popular.

Inculpaţii Moisescu Vasile, Tudor Nicolae şi Vesel Alexandru au mai deţinut la domiciliu, în vederea răspîndirii şi chiar au răspîndit publicaţii cu conţinut interzis, cum sînt lucrările inculpatului Moisescu Vasile şi lucrările antropozofice ale doctorului Rudolf Steiner, intitulate «Ştiinţa spirituală.»”

Dezvoltarea motivelor de recurs, ale aceluiaşi căpitan de justiţie Cenţiu Ioan, include, printre altele:

„Nulitatea prevăzută de disp. art.400 ind.1 CPP, prin aceea că instanţa a pronunţat o sentinţă care nu corespunde prevederilor legii.

Consider (continuă tov. căpitan Cenţiu) că încadrarea corectă a faptelor comise de inculpaţi este aceea pentru care au fost trimişi în judecată, adică crima de uneltire contra ordinei sociale. Inculpatul Moisescu Vasile a iniţiat şi constituit o grupare subversivă, care avea drept scop schimbarea ordinii sociale existente la noi în stat.

Gruparea a fost recunoscută de toţi inculpaţii, iar scopul ei rezultă din scrierile inculpatului principal Moisescu Vasile – din care se desprinde caracterul de luptă contra ordinii socialiste din statul nostru, prin prezicerile ce le-a făcut în legătură cu schimbarea şi prin darea de indicaţii membrilor de a se ruga în acest scop.

Instanţa a greşit încadrarea faptelor pentru că nu a avut în vedere faptul că acest text de lege (invocat de sentinţa din 18 februarie) încriminează doar formele de agitaţie şi propagandă ce prezintă un caracter deosebit de grav pentru schimbarea ordinii sociale existente în stat, fără să existe vreo organizare în acest sens. Or, în cauza de faţă, inculpaţii au depăşit aceste forme şi au trecut şi la organizare, într-un grup determinat, formă încriminată de disp.art.209 pct.1 alin.1 CP.”

Nici condamnarea la câte 7 ani de închisoare corecţională pentru delictul de răspîndire de publicaţii interzise a inculpaţilor Moisescu Vasile, Todor Nicolae şi Vesel Alexandru nu este pe placul vigilentului procuror Cenţiu, întrucît „inculpaţii sus-arătaţi au deţinut la domiciliu, în vederea răspîndirii şi chiar au răspîndit scrieri care au un conţinut interzis prin însăşi natura lor, fără a fi declarate ilicite prin hotărîre judecătorească.”.

Deşi respinge recursurile declarate de recurenţi ca neîntemeiate, instanţa a consemnat cererea apărării de a se reţine că „inculpatul Moisescu este om în vîrstă şi bolnav, inculpatul Băbuţ Teodor a fost stahanovist 9 ani la rînd, iar inculpaţii Mladin Gheorghe şi Moţ Simion n-au putut să-şi dea seama de pericolul lucrărilor inculpatului Moisescu Vasile.

Inculpatul Iovin Mihai a fost sincer, regretă faptele comise şi nici el n-a cunoscut caracterul duşmănos al lucrărilor inculpatului Moisescu Vasile. Inculpatul Vesel Alexandru s-a dus la acele şedinţe religioase împins de curiozitate, fără să cunoască că ar avea şi alte scopuri acea sectă şi că la aceste şedinţe a participat în anii 1954-1955, deci conform Convenţiei de la Geneva acele fapte sînt amnistiate .”

Cererea apărării de respingere a recursului Procuraturii Militare Timişoara, motivată prin aceea că. „faptele inculpaţilor nu prezintă un pericol deosebit de grav, fiind vorba de şedinţe cu caracter religios şi nu împotriva orînduirii de stat” nu a fost luată în considerare de către instanţă.

Cât despre lucrările şi manuscrisele confiscate, probele materiale incriminatorii ale procesului, aflăm din documentele deţinute de C.N.S.A.S. că acestea au fost distruse pe data de 23 martie 1959, înainte de recurs, conform procesului-verbal din acea zi, aceasta în dispreţ total faţă de normele şi uzanţele juridice şi procesuale.

Tot atunci a fost distrusă şi corespondenţa, inclusiv scrisorile pe care Vasile V. Moisescu le primise de la diverse personalităţi culturale din ţară şi din străinătate, printre care Octavian Goga şi Constantin Noica şi care n-au mai putut fi recuperate după eliberarea din detenţie.

Singura consecinţă benefică a recursului a fost în cazul lui Vesel Alexandru, căruia i se schimbă regimul de pedeapsă din muncă silnică în temniţă grea, menţinând cuantumul ei.

La data de 14 aprilie 1959, sub nr.192, Tribunalul Militar Timişoara emite Mandatul de executare a pedepsei care menţionează că: „numitul Moisescu Vasile a fost condamnat la 25 /douăzeci şi cinci / ani muncă silnică pentru crima de uneltire contra ordinei sociale, p.p. de art.209 pct2.lit.b,alin.II CP, comis prin aceea că a organizat şi constituit o organizaţie–sectă mistico-religioasă, preconizînd schimbarea regimului nostru democrat popular şi la 7 /şapte/ ani închisoare corecţională, pentru delictul de răspîndire de publicaţii interzise, p.p.- de art.325 pct.1 CP, comis prin aceea că a deţinut la domiciliul său o serie de cărţi şi broşuri religioase cu caracter duşmănos, pe care le-a difuzat membrilor acestei organizaţii. Conform art.101 CP va executa 25 /douăzeci şi cinci/ ani muncă silnică.

Văzînd că hotărîrea a rămas definitivă prin admiterea recursului declarat de Proc.Mil.Timişioara (şi nu recursurile condamnaţilor, care au fost respinse „în numele poporului”, ca neîntemeiate – n.n.) schimbă încadrarea juridică în art.209 pct.1 menţinînd pedepsele aplicate, Decizia 443 din 27 martie 1959 a Trib.Mil. al Reg.III Militară Cluj”.

Ca atare, „ordonăm tuturor agenţilor forţei publice să aresteze şi să conducă pe susnumitul condamnat la Penitenciarul Timişoara. Ordonăm directorului penitenciarului menţionat să primească pe condamnat, să-l reţină şi să-l facă să execute pedeapsa mai sus arătată în a cărei durată se va socoti şi timpul cît a stat în detenţie conform mandatului de arestare. Executarea pedepsei începe la 16 decembrie 1959 şi expiră la 9 decembrie 1983, cînd va fi pus în libertate, dacă nu va fi reţinut pentru alte fapte”.

Prin adresa 407 din 17.04.1959, Tribunalul Militar Timişoara, sub semnătura preşedintelui Gajdo Tiberiu, comunică M.A.I. – Unitatea militară nr.0123/E (forul tutelar al Penitenciarului Timişoara – n.n.), că: „numitul Moisescu Vasile a fost condamnat la 25 /douăzeci şi cinci/ ani muncă silnică, pentru infracţiunea de crimă de uneltire contra ordinei sociale prev. şi ped. de art. 209 pct.1 CP. Faptele reţinute în sarcina condamnatului: a iniţiat şi constituit o organizaţie–sectă mistico-religioasă, preconizînd schimbarea regimului nostru democrat popular. Hotărîrea a rămas definitivă. Executarea pedepsei începe la 16 decembrie 1958 şi expiră la 9 decembrie 1983”.

Ca atare, la data de 24 aprilie 1959, pe bază de proces-verbal, comandantul Penitenciarului Timişoara îl înmatriculează sub nr.56/1959 pe deţinutul Moisescu Vasile, în executarea pedepsei, care „începe la 16.XII.958 şi expiră la 9.XII.983”.

Autorităţile comuniste îşi vor dovedi încă o dată totala lipsă de clemenţă, iar arestaţii vor avea parte şi de confiscarea averilor, aşa cum prevăzuse de altfel şi sentinţa judecătorească.

În cazul lui Vasile V. Moisescu, prin adresa către Unitatea Militară Nr. 0232 Arad, emisă la 3 februarie 1959 de Sfatul Popular al Oraşului Arad, se adevereşte faptul că sus-numitul „nu figurează în evidenţele fiscale ale acestei secţiuni financiare cu nici o avere mobilă sau imobilă sau alte venituri impozabile”. În aceste condiţii, instanţa propune valorificarea maşinii de scris, confiscată anterior, propusă pentru expertiză tehnică.

La data de 16 mai 1959, Tribunalul Popular al Oraşului Arad comunică Tribunalului Militar Timişoara, prin adresa nr.1121, că „nu s-au găsit bunuri sechestrabile-confiscabile” cu ocazia arestării şi percheziţiilor de la domiciliul inculpatului Moisescu Vasile.

La data respectivă, executorul judecătoresc aparţinînd Tribunalului Raional Arad constată, prin proces-verbal, că soţia condamnatului – Moisescu Gheorghina – declară că nu i s-a lăsat „nici un proces-verbal de sechestru asigurator, care s-a încheiat de organele de arestare cu rezultat negativ”. Totodată „se constată din cartea de imobil că familia condamnatului se compune din cinci persoane; din informaţiile culese la faţa locului se confirmă constatarea că condamnatul nu dispune la ultimul domiciliu decît de spaţiul necesar pentru folosinţa personală a membrilor de familie şi uzul casnic, conform art.25 pct.6 al.G Cod Penal”.

Tot în această perioadă, organele de stat şi de partid vor cere efectuarea unei anchete prin care copiii condamnatului Vasile Moisescu să fie daţi spre educare statului, mama fiind considerată şi ea o fanatică religioasă.

Cităm din însemnările Sînzianei Moisescu:

„La curînd timp după proces ne-am pomenit acasă cu un grup de persoane care voiau să ne ia copiii pentru a fi crescuţi în spirit ateu, noi, părinţii, fiind consideraţi nişte fanatici religioşi.

Văzînd că nu pot fi înduplecată, chiar şi cu ameninţări, au început să strige la mine reproşându-mi:

«Aţi distrus şi nenorocit viitorul copiilor voştri!» şi alte acuze de acest fel. La toate acestea eu le-am răspuns: «Viitorul copiilor noştri se află în mâna lui Dumnezeu şi El le va purta de grijă.»

Într-adevăr, Dumnezeu ne-a purtat de grijă într-un mod cu totul deosebit. Toţi copiii noştri au absolvit o facultate: fiica cea mare, Teana-Sânzeana, Facultatea de Chimie Industrială, Bucur-Claudiu a absolvit cu brio Facultatea de fizică atomică din Bucureşti, băiatul mai mic, Cristian, Facultatea de Filologie din Timişoara, secţia engleză-română, iar Alciona, mezina familiei, Facultatea de Farmacie din Cluj.

Şi ca o dovadă că Dumnezeu are şi simţul umorului, Cristian a devenit după Revoluţie primul primar ales în mod democratic, după aproape 50 de ani de dictatură comunistă, în oraşul în care tatăl său fusese considerat un duşman al poporului.”

 

De la Timişoara, acuzaţii vor fi duşi la Oradea, trecând prin Arad, cu lanţuri la picioare. La Oradea, după cum va afla mai apoi Sânziana, „Vasile Moisescu a suportat greu căldura, celula lor fiind deasupra cuptoarelor de făcut pâine. Dar, mai mult îl ardea focul lăuntric, că i se confiscaseră atîtea manuscrise, lucrate cu sârg timp de o viaţă”.

În scurta sa şedere la Timişoara, se alege cu o caracterizare dură, făcută de Comandantul Penitenciarului: „element foarte periculos. Atenţie deosebită; are tendinţa de organizare în scopul evadării”.

Va avea ocazia să se „reabiliteze” la Gherla, următorul loc de detenţie, unde nu a fost pedepsit disciplinar, iar comandantul închisorii, Alexandrescu Dumitru, poate concluziona liniştit: „Reeducarea are o influenţă pozitivă asupra lui”.

La data de 26 mai 1960, UM 0232 Timişoara (Penitenciarul) înaintează spre valorificare Sfatului Popular Oraş Timişoara – Secţiunea Financiară – „una maşină de scris portabilă cu capac marca Kappel seria…, în stare de funcţionare”, componenta unică a acţiunii de confiscare a averii de-acum condamnatului Moisescu Vasile, maşina de scris fiind singurul obiect cât de cât valoros.

Din puţinele însemnări ale lui Vasile V. Moisescu privind perioada de detenţie am reţinut următoarele: „întrebând pe un ofiţer care ne inspecta în inchisoare, cum se face că cei care au ucis au o pedeapsă mai mică, acesta mi-a răspuns: «Voi aţi ucis suflete!»”.

Abia la 27 august 1962, după două amânări procedurale, la patru ani şi jumătate de la proces, în absenţa inculpaţilor care, de altfel, se aflau în custodia justiţiei, anticipând relativul dezgheţ post-stalinist, Tribunalul  Suprem al R.P.R., urmare a declarării recursului în supraveghere al Procurorului general al R.P.R., schimbă încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor, reducând pedepsele privative de libertate după cum urmează:

„1) pentru Moisescu Vasile la 7 ani închisoare corecţională şi 4 ani interdicţie corecţională,

2) pentru Mladin Gheorghe, Iovin Mihai, Băbuţ Teodor, Ban Traian- la câte 6 ani închisoare corecţională şi trei ani interdicţie corecţională,

3) pentru Harap Dumitru, Ginga Ioan, Gădăleanu Vicenţiu, la cinci ani închisoare corecţională şi câte trei ani interdicţie corecţională,

4) pentru Szekely I, Moţ S, Todor N. la câte patru ani închisoare corecţională şi trei ani interdicţie corecţională,

5) pentru Vesel Al. la trei ani închisoare corecţională şi trei ani interdicţie corecţională.”

Prin această sentinţă, ultimul inculpat este pus în libertate, pedeapsa fiind deja executată.

Prin acest recurs de supraveghere declarat de Procurorul General, ca şi prin sentinţa Tribunalului Suprem, este pentru prima dată recunoscut faptul că încadrarea a fost greşită pentru că:

„Din actele dosarului rezultă în mod cert că organizaţia «Moisiştii» în care aceştia şi-au desfăşurat activitatea n-a fost constituită în scopul schimbării ordinii sociale existente în stat sau a formei de guvernământ democratice, în sensul prevederilor textului respectiv, ci pentru propagarea ideilor mistico-religioase, astfel cum erau concepute de inculpatul Moisescu Vasile, iar în ce priveşte faptele de uneltire contra ordinii sociale prin agitaţie de care aceştia s-au făcut în mod necontestat vinovaţi, aceasta nu prezintă un caracter deosebit de grav care să justifice încadrarea lor în art. 209, pct.2, lit. a din codul penal combinat cu alineatul penultim al aceluiaşi text, ci sunt fapte care întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 209 pct. 2, lit.a cod penal.”

La data de 7 septembrie 1962, în baza sentinţei Tribunalului Suprem, Tribunalul Militar Timişoara, condus acum de maiorul Gajdo Tiberiu, reduce termenul de executare a pedepsei la şapte ani, care urmau să expire pe data de 13.12.1965 (printr-un calcul greu de identificat…- n.n.).

Documentele legate de perioada în care Vasile V. Moisescu a fost întemniţat sunt puţine:

-trei liste-inventar cu obiectele vestimentare găsite asupra arestatului, scrise de agramaţi.

-o descriere a caracteristicilor fizice necesare identificării deţinutului, formula dactiloscopică, altfel spus, amprentele digitale.

-o „fişă de cameră”, dovada  faptului că a suportat tratament spitalicesc atunci când se afla la Gherla.

-o delegaţie pe numele lui David Mihai, ofiţer de Securitate, care se deplasează de la Arad la Gherla pentru a-l ancheta.

-câteva fişe de pontaj „pentru munci de deservire” (o exprimare elegantă pentru munca de salahor – n.n.) de la Jilava, unde se afla după

declararea recursului Procurorului general şi avea acum posibilitatea de a fi folosit „la munci”, după cum se exprimă Comandantul Penitenciarului de la Jilava.

-un borderou cu semnătura de primire a puşcăriaşului, necesară ori de câte ori acesta primea scrisori sau pachete de acasă.

Pe data de 30 iulie 1964, sleit de puteri şi destul de bătrân pentru a-şi putea relua cercetarile, este eliberat din închisoarea Jilava, „graţiat de către Consiliul de Stat prin Decretul 411/1964”. In biletul de eliberare nr.3556/1964, un ultim adio de la seria de agramaţi ce şi-au pus scrisul şi semnătura pe diversele „documente”, lua la cunoştinţă că „nu am voie să divulg nimănui nimic din cele văzute şi auzite de mine în legătură cu locurile de deţinere pe unde am trecut şi nici despre persoanele încarcerate. De asemenea nu voi comunica nimic scris şi nici verbal rudelor sau altor persoane despre deţinuţii rămaşi la locul de deţinere.”

Deşi semnătura sa nu apare pe această declaraţie, nu a vrut să vorbească despre perioada de detenţie.

De actul de amnistiere nu a fost străin secretarul general O.N.U. din acea vreme, UThant, care a reuşit să-l convingă pe Gheorghe Gheorghiu Dej, care era grav bolnav de cancer, să-i elibereze pe deţinuţii politici.

Acest dictator a fost, de altfel, răspunzător de al doilea mare val de

arestări de intelectuali din anul 1958, pentru a crea un regim de teroare, după retragerea trupelor sovietice, dar mai ales, după Revoluţia din Ungaria, din 1956.

Amintim faptul că tot în anul 1958 au mai fost arestaţi Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Petre Ţuţea (şi el originar din Muscel, comuna Boteni).

Îmi aduc aminte că l-am condus pe tata la Securitate, chiar în seara zilei când a ajuns acasă după ieşirea din închisoare.

Ofiţerul de serviciu s-a răstit la el, apostrofându-l cu: „Să-ţi bagi minţile în cap!”. Tata i-a răspuns cu blândeţe, dar ferm: „Voi face ceea ce consider eu că trebuie să fac!”

Deşi slăbit fizic, anii de detenţie l-au întărit spiritual şi un lucru foarte important este că în inima sa nu şi-au făcut loc ura şi resentimentele. A putut să-i îmbraţişeze sincer chiar pe cei care i-au făcut atâta rău.

Nu a dorit să i se facă publicitate în legătură cu ceea ce a suferit. Spunea despre cei care au facut-o: „Şi-au luat plata aici pe Pamânt.”, el aşteptând-o pe cea cerească.

A avut apoi regim de arest la domiciliu pe care însă nu l-a respectat, întrucât nu primise nimic în scris.

Despre detenţie, familia a aflat foarte puţin din relatările lui Vasile V. Moisescu, deoarece nu voia să-i învenineze, să-i deprindă cu ura.

Mai mult au aflat din mărturiile din închisoare ale celorlalţi deţinuţi, cum ar fi preotul reformat Szilagy, coleg de suferinţă la Gherla:

Cu lanţurile la picioare, am stat ghemuiţi unul într-altul, chirciţi, ca să putem fi acoperiţi cu o prelată, ca o marfă oarecare, până să ajungem în curtea închisorii. Am coborât foarte anevoios. Aici am observat pe fratele Moisescu, profesor român, creştin după Evanghelie, care, fiind mic de statură şi cu lanţurile la picioare, se chinuia să coboare din camion. M-am întors să-l ajut. Dar în clipa în care l-am lăsat jos, m-am trezit cu o palmă ca un trăsnet. Aşa a început viaţa mea de puşcărie la Gherla. Am privit cutremurat în ce loc sinistru am ajuns”. („Prizonierii speranţei”- pg.287)

În cartea „Prizonierii speranţei” găsim mai multe mărturii în legătură cu Vasile V. Moisescu ale celor care au fost deţinuţi împreună cu el:

Mărturia preotului reformat Visky Ferencz:

Din închisoarea din Oradea, tovarăşii mei au fost transferaţi în taberele de muncă silnică de pe malul Dunării. Pe mine m-au mutat, legat în lanţuri, în închisoarea din Gherla, unde mai erau deţinuţi pentru credinţă. Şi în adunările neoprotestante române au fost câţiva care au protestat împotriva comportamentului conducătorilor cultului lor care colaborau cu puterea atee. Datorită acestui protest au fost închişi. Am fost împreună cu profesorul Vasile Moisescu din Arad, Mihai Iovin, Gheorghe Mladin şi alţii. Ei nu făceau parte din nici o sectă. Pur şi simplu au dorit mai mult decât doctrinele seci, care Îl înlocuiesc pe Hristos. Îmi amintesc bine şi acum de profesorul Moisescu, un om cu o vastă cultură, de o blândeţe şi umilinţă ieşite din comun.

(„Prizonierii speranţei” pg. 340, Editura Koinonia – Cluj-Napoca – 2002.)

Iată mărturia lui Gheorghe Mladin, arestat în acelaşi lot cu Vasile V. Moisescu:

Într-o zi, pe la apusul soarelui, după ce am terminat lucrul, împreună cu un alt deţinut, creştin de la Oastea Domnului, ne-am dus după nişte barăci care se aflau la marginea curţii închisorii, ca să ne ascundem de ochii gardienilor.

Şi cum stăteam acolo retraşi de mulţimea celorlalţi deţinuţi, am început să discutăm despre soarta şi încercarea prin care treceam, privind spre minunatul apus de soare. Şi eram atât de vrăjiţi de frumuseţea acelui apus de soare încât am început să cântăm cântarea lui Vasile Moisescu «Poet şi poemă».

În timp ce cântam am privit pentru câteva momente spre soare şi gândul ne-a dus dincolo de el, fiind fericiţi şi însufleţiţi de versurile deosebit de frumoase care ne-au apropiat de Soarele nostru Ceresc. Simţindu-ne liberi şi fericiţi am fost duşi departe, peste zidurile închisorii, mai presus de nori şi de stele, uitând unde ne aflam.

Deodată ne-am întors privirile şi am încremenit. Gardianul care era spaima deţinuţilor era în spatele nostru. Nu l-am observat când a venit, când s-a apropiat de noi şi nici câte strofe din cântare a ascultat, dar un singur lucru ştim că ne-a întrebat: «Ce aţi cântat? Ia să-mi mai cântaţi încă o dată ce aţi cântat!» N-am putut răspunde. A început să ne ceară mai apăsat să cântăm cântarea pe care am cântat-o. Eram atât de şocaţi încât nu ne puteam deschide gurile.

Gardianul insista mereu să cântăm din nou cântarea, dar noi nu ne puteam deschide gurile; fălcile ne erau încleştate. Oricât a stăruit de noi să cântăm încă o dată, nu am putut, atât de încremeniţi eram. Aşa cum am mai spus-o, gardienii nu se purtau deloc bine cu deţinuţii şi acesta era cel mai rău dintre toţi.

Văzând că nu reuşeşte cu nici un chip cu noi, ne-a zis: «Veniţi după mine!». Ne-a dus într-o magazie şi după ce am intrat a închis uşa după noi – mă gândeam că acum o să cântăm de jale deoarece ne va rupe oasele.

Intraţi acolo ne-a spus din nou: «Să cântaţi încă o dată cântarea pe care aţi cântat-o afară.». De data aceasta ne-a vorbit pe un ton mai prietenos şi atunci ni s-au deschis gurile şi am împlinit cu bucurie cererea stăruitoare a gardianului, cântând cântarea iubitului nostru tovarăş de suferinţă, Vasile Moisescu, o perlă între multe alte perle compuse de el.

A fost ceva de neuitat pentru noi, faptul că inima acestui gardian, groaza deţinuţilor, a fost mişcată. M-am tot gândit de atunci şi până astăzi ce s-o fi petrecut în sufletul gardianului? Poate cândva vom afla mai multe…”. („Prizonierii speranţei” pg. 200-201).

În închisorile comuniste se practica un regim de exterminare, care a condus la numeroase decese. Printre altele, deţinuţii erau adesea scoşi în curtea închisorii, mai ales toamna şi iarna, în ploaie sau zăpadă, ca mai apoi să stea în celulele neîncălzite cu hainele ude, făcând astfel pneumonie.

Vasile V. Moisescu povestea că – pentru a evita boala – obişnuia să-şi pună paie din saltea sub haine, pentru ca acestea să nu stea lipite de corp.

Merită consemnată şi o altă amintire a lui Vasile V. Moisescu: aflându-se la muncă, pe câmp, în afara penitenciarului (în ultima perioadă a detenţiei – n.n.), pe şirul său – de la care nu avea dreptul să se abată, nici măcar cu privirea, ca şi vecinii săi de pe celelalte rânduri – o cioară a scăpat din zbor o nucă ce-o ducea în cioc, chiar în faţa sa. A fost pentru el „un ospăţ”, după ce ani în şir nu primise nici un fruct. A fost totodată şi o arvună a eliberării ce se anunţa curând.

Familia nu a putut să ia în nici un mod legătura cu el, în detenţie.

Mai mult de atât, Securitatea trimitea uneori foşti deţinuţi de drept comun, când erau eliberaţi, la familia Moisescu, pentru a le transmite că Vasile V. Moisescu murise în închisoare, cu scopul de a teroriza familia.

Nefiind scos la muncă, nu avea drept la carte poştală şi pachet de acasă.

Cum Vasilică nu a fost scos la muncă, nu a avut drept la carte poştală şi nici la pachet aşa încât nu am ştiut unde se află, dar tot timpul am fost sigură de reîntoarcerea lui acasă.”, notează Sânziana Moisescu într-una din însemnările ei referitoare la acea perioadă.

Abia în 1964, o dată cu amnistierea generală, Sânziana a primit prima carte poştală, fiind chemată la vorbitor, la Văcăreşti. Atunci Vasile a aflat că Biblia lui de studiu, plină de adnotări, Biblia Darby, a scăpat ca prin minune de confiscare, putând astfel să fie reconstituite, măcar parţial, câteva părţi din manuscrisele reţinute de Securitate.

Înainte de a fi arestat, spuneam că nu aş da nici pe un milion de dolari Biblia tradusă de Darby pe care am făcut o mulţime de adnotări şi comentarii. La percheziţie a fost pusă între alte cărţi şi Biblii ce urmau să fie confiscate în acea noapte de 16 decembrie 1958. Suspinam după ea şi speram să o mai revăd mai ales după ce n-am vazut-o trecută în inventarul de «corpuri delicte» pe care a trebuit să-l semnez. O visam noaptea că o am şi lucrez cu ea, iar dimineaţa lăcrimam după ea. Sosit acasă după eliberarea din închisoare, prima întrebare pe care am adresat-o soţiei a fost dacă ştie ce s-a întâmplat cu ea. Mi-a spus că, printr-o minune, căzuse din vraful de cărţi ridicate pentru confiscare şi că a ascuns-o uneori în teracotă sau în alte locuri secrete din cauza deselor vizite ale securiştilor şi a percheziţiilor

Pe cînd mă aflam în închisoare”, notează Vasile V. Moisescu în „Autobiografia” sa, „calculam pe materiale de culoare închisă, cu ajutorul unor bucăţele de săpun şi a unui vârf ascuţit, cu cifre reduse, deoarece memorasem raportul pi cu 12 cifre. Rezultatele multor calcule am reuşit să le scot afară, când am fost eliberat în 1964, cusute cifrat pe bucăţi de material”.

 

Aşadar, în iulie 1964 este eliberat, dar sleit de puteri şi destul de bătrân pentru a-şi putea relua slujba.

(va urma)

______________

Din cartea V. V.  MOISESCU – UN DESTIN FRÂNT ?

BIOGRAFIE ŞI OPERĂ

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s