by Daniel Branzai

Desprinși din catolicismul european osificat în structuri eclesiastice, menoniții și populația amish au alergie la “ierarhii“ și scheme de organizare. Una din trasăturile care m-au impresionat și influențat mult a fost felul în care își cresc ei bisericile. Am observat repede că în comunitățile lor au diaconi, păstori și episcopi. Am fost contrariat pentru că noi, baptiștii români, nu avem și nu recunoaștem în biserici un ordin al episcopilor. Mi-am făcut curaj și i-am întrebat cum de îl acceptă ei?

Mi-au spus că este ceva specific vieții lor, ceva care funcționează “organic“, nu eclesiastic. Au ales să meargă cu căruțele (și unele chiar fără roți de cauciuc) pentru a nu încuraja plimbatul “hai-hui“ departe de casă. Când o adunare locală trece de capacitatea sălii care o găzduiește, ei deschid imediat o altă adunare. Pentru a întreține acest proces de înmulțire, păstorul local își crește sub călăuzirea lui Dumnezeu lideri locali numiți ,,diaconi“. Când se înființează o adunare nouă, devine păstor unul din acești diaconi, dar rămâne sub tutela spirituală a păstorului care l-a format. Pentru noul păstor (și numai pentru el) păstorul care l-a promovat devine “episcop”. În felul acesta un păstor local poate deveni “episcop” pentru exact atâți păstori câți a ridicat din adunarea lui prin oficiul intermediar de diacon. El nu este în nici un caz “episcop“ pentru oameni care n-au crescut sub aripa lui. Pentru aceștia însă, autoritatea lui se va menține pentru toată viața.

Ce spuneți? Nu vi se pare interesant?

__________________________

Sursa: 14. Menoniții de la răscruce (din cartea în pregătire: Pribeag la răscruci de vremi)