Vinovăţia

CU CEVA VREME ÎN URMĂ  am luat un autostopist cu maşina. Nici n-a intrat bine  în mașină, că şi-a aruncat o geantă mare de pe umăr la picioare, spunând: „Of, grea este ştiinţa asta… şi la propriu şi la figurat!”. „Ce studiaţi?”, am întrebat. „Psihologie”, mi-a răspuns. „Sunt masterand în psihologie clinică la Timişoara”. Având o logoree incontrolabilă, a început să-mi povestească tot felul de cazuri pe care le-a întâlnit în timpul practicii.

În cele din urmă m-a întrebat: „Domnule, ştiţi care este cea mai frecventă problemă a persoanelor care ajung la psiholog?”. „Care?”, am întrebat, la rându-mi. „Vinovăţia, domnule. Vinovăţia! Există atât de mulţi oameni care nu se pot ierta pe ei înşişi şi ajung să dezvolte tot felul de boli, reale sau imaginare”. Mi-a povestit un caz întâlnit recent, despre un bărbat între două vârste ce ajunsese atât de chinuit de remuşcări că avea gânduri suicidale. Cu câţiva ani în urmă, soţia îl împinsese să-şi convingă mama să le cedeze casa, iar apoi l-a provocat să o izgonească de acasă. Manipulat de soţie, bărbatul a procedat întocmai. Numai că după o vreme a început să fie cuprins de remuşcări atât de mari că a dezvoltat psihoze dintre cele mai severe.

Remuşcarea are o forţă incredibilă. Cu toţii am experimentat stări care ne-au determinat să spunem: „Nu mă voi ierta niciodată pentru cutare lucru”. Când vorbim despre iertare, uneori este mai uşor să-i iertăm pe alţii decât să ne iertăm pe noi înşine. Este o mare realizare să-i iertăm pe cei ce ne-au rănit, să distrugem lista cu greşelile lor şi să restaurăm relaţia cu ei, dar este o realizare şi mai mare să ne iertăm pe noi înşine. De departe, acesta este cel mai adânc şi cel mai dificil nivel al iertării.

Acest lucru este demonstrat cu cea mai mare claritate prin intermediul unei relatări biblice ce se întinde pe câteva pagini din cărţile istorice ale Bibliei, parcurgând apoi drumul dintre doi psalmi de pocăinţă. Este vorba despre o psihodramă al cărei personaj principal este regele David, un om care avea toate lucrurile minunate pe care ţi le poate oferi viaţa. Era unsul lui Dumnezeu şi preferatul poporului. Domnea peste Israel în cea mai înfloritoare perioadă din istoria sa. Îşi începuse viaţa ca cioban, dar, după o victorie răsunătoare împotriva uriaşului Goliat din Gat, devenise treptat cel mai important om din Orientul Apropiat. Era poet şi stăpânea ca nimeni altul secretele instrumentelor muzicale. Avea inima unui artist, sufletul unui preot, mintea unui filozof şi trupul unui războinic. Pe deasupra, avea o familie mare şi frumoasă.

David crescuse pe câmpurile sălăşluite de lei şi urşi. În tinereţea timpurie fugise mereu de un rege pizmaş, ascunzându-se prin peşteri şi pe unde mai apuca. Armate de mii de oameni îl urmăriseră în repetate rânduri, dar reuşise să scape de fiecare dată. Acum, însă, ajunsese în vârf, de unde putea privi totul detaşat. Totuşi, nu-şi mai găsea locul pe câmpul de luptă. Fusese mereu în fruntea războinicilor, inspirându-le curaj, dar acum căpitanii săi nu-l mai credeau capabil să împlinească o astfel de slujbă şi-i dăduseră de înţeles, într-un mod destul de delicat, că le-ar fi mai de folos dacă ar rămâne acasă.

Din nefericire, un duşman mai feroce decât cel de pe câmpul de luptă îl pândea chiar în camerele palatului său: plictiseala. Neavând ce face, a hotărât să privească apusul de pe acoperişul palatului său. Restul este istorie. Scânteia poftei trupeşti s-a aprins în timp ce privea o femeie foarte frumoasă îmbăindu-se în lumina crepusculară pe un acoperiş învecinat (cf. 2 Samuel 11:2). Mai întâi, David nu şi-a putut lua ochii de la Bat-Şeba, apoi nu şi-a mai putut lua nici gândurile. Rezultatul a fost, evident, un adulter, pe care regele a încercat să-l acopere cu o crimă – orchestrând uciderea soţului femeii seduse, nimeni altul decât unul dintre căpitanii oştirii sale – pe care a trebuit să o acopere, de asemenea, cu o bătălie inutilă soldată cu nenumărate victime (cf. v. 17).

Am fi tentaţi să credem că totul s-a sfârşit aici. Nici vorbă! Povestirea este abia la început, pentru că au apărut nemiloasele remuşcări. Ceea ce a îndurat David în următorul an de zile este greu de exprimat în cuvinte. Psalmii 32 şi 51 redau un crâmpei din zbuciumul sufletesc al regelui, dar ne oferă, în acelaşi timp, o perspectivă asupra a ceea ce se întâmplă în sufletul oricărui vinovat până când ajunge să se ierte şi să-şi recapete liniştea interioară. Citiţi cei doi psalmi şi o să înţelegţi despre ce vorbesc și scriu.

sursa,  by  Bebe Ceaușu

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s