Prima mărturisire de credință baptistă (Londra, 1644)

Mărturisirea Baptistă de la Londra, 1644

O MĂRTURISIRE DE CREDINŢĂ a şapte congregaţii sau biserici întru Hristos din Londra, care sunt îndeobşte, dar injust, denumite anabaptiste; a fost publicată pentru reabilitarea adevărului şi a informării celor ignoranţi; precum şi pentru înlăturarea defăimărilor care adeseori, de la amvon sau prin tipar, au fost aruncate asupra lor. S-a publicat la Londra, în anul 1646.

Îţi mărturisesc că slujesc Dumnezeului părinţilor mei după Calea, pe care ei o numesc eretică; eu cred tot ce este scris în Lege şi în Proroci, şi am în Dumnezeu nădejdea aceasta, pe care o au şi ei înşişi, că va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi. Faptele apostolilor, XXIV, 14,15.

Căci noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut şi am auzit. Faptele, IV, 20.

Dacă am vorbit rău, arată ce am spus rău; dar dacă am vorbit bine, de ce mă baţi? Ioan XVIII, 23.

Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă etc. Mat. V, 11, 12 & XIX, 29.

I.

Dumnezeu, aşa cum este El Însuşi, nu poate fi cuprins de mintea nimănui, doar de a Sa (1), sălăşluind în acea lumină orbitoare, pe care nici un ochi omenesc nu o desluşeşte, nimeni nu a văzut-o şi nu o poate vedea; nu există decât (2) un singur Dumnezeu, un singur Hristos şi un singur Duh Sfânt, o singură credinţă, un singur botez (3); o singură lege a sfinţeniei şi supunerii pentru toţi sfinţii, din toate timpurile, în toate locurile pentru a o ţine.

1 Tim. 6:16

2) 1 Tim. 2:5; Efe. 4:4-6; 1 Cor. 12: 4-6,13; Ioan 14

3) 1 Tim. 6:3,13,14; Gal. 1:8-9; 2 Tim. 3:15

II.

Dumnezeu există (1) de la Sine, adică nu este nici din altul, nici de la altul, nici pe lângă altul şi nici pentru altul (2): ci este un Duh, a cărui fiinţă provine de la Sine Însuşi, astfel că El dă fiinţă, mişcare şi vieţuire tuturor celorlalte lucruri, fiind în Sine veşnic, cel mai sfânt, nemărginit în toate felurile în măreţie, înţelepciune, putere, dreptate, bunătate, adevăr etc. În acest Dumnezeu Suprem, există Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh; fiind fiecare dintre ei unul şi toţi fiind acelaşi Dumnezeu; iar ca atare, nu despărţiţi, ci distincţi unul de celălalt prin câteva trăsături; Tatăl (5) existând de la Sine, Fiul (6) de la Tată dintotdeauna, iar Sfântul Duh (7) provenind dintru Tatăl şi Fiul.

1) Isa. 43:11; 46:9

2) Ioan 4:24

3) Exod. 3:14

4) Rom. 11:36; Fapte 17:28

5) 1 Cor. 8:6

6) Prov. 8:22-23

7) Ioan 15:16; Gal. 4:6

III.

Dumnezeu s-a (1) manifestat pe Sine dintotdeauna rânduind toate lucrurile, creându-le efectiv şi aşezându-le (2) potrivit îndemnului cugetului Său, spre slava numelui Său; în această manifestare apare înţelepciunea Sa, statornicia, adevărul şi smerenia (3); înţelepciunea este aceea prin care a născocit toate lucrurile (4); statornicia este prin faptul că rânduiala lui Dumnezeu rămâne întotdeauna nestrămutată (5); adevăr este prin aceea că El se arată doar prin ceea ce a rânduit, şi chiar dacă uneori spusele Lui par a fi legate de altceva, înţelesul lor se potriveşte întotdeauna cu ceea ce a rânduit (6); smerenia este atunci când El înfăptuieşte ceea ce a rânduit, aşa cum a hotărât. Şi rânduind creaţia sa, omul (7), Dumnezeu a avut prin Hristos, înainte de întemeierea lumii, potrivit voinţei şi placului Său, unşi ca aleşi anumiţi oameni spre viaţa veşnică prin Isus Hristos, întru lauda şi slava Sa (8), lăsându-i pe ceilalţi în păcatul lor şi în meritata lor damnare, întru lauda dreptăţii Sale.

1) Isa. 46:10

2) Efe. 1:11

3) Col. 2:3

4) Num. 23:19-20

5) Ier. 10:10; Rom. 3:4

6) Isa. 44:10

7) Efe. 1:3-7; 2 Tim. 1:9; Fapte 13:48; Rom. 8:29-30

8) Iuda 4,6; Rom. 9:11-13; Prov. 16:4

IV.

(1) La început, Dumnezeu a făcut toate lucrurile foarte bune, a creat omul după propriul Său (2) chip şi asemănare, hărăzindu-l cu toată desăvârşirea virtuţii fireşti şi a cinstei, slobod de orice păcat (3). Dar omul nu a rămas mult în această cinste, ci prin (4) şiretenia Şarpelui, pe care Satana îl folosea ca unealtă a sa, el însuşi şi cu îngerii lui păcătuind mai înainte şi neţinându-şi (5) rangul de la început, plecând de la locul lor; mai întâi (6) Eva, apoi Adam fiind ademeniţi au căzut voit şi premeditat în nesupunere şi încălcarea Poruncii preamăritului lor Creator, din care cauză moartea s-a abătut peste toţi şi a domnit peste toţi, aşa cum toţi de la Decădere încoace sunt zămisliţi în păcat, sunt sub sceptrul fărădelegii şi, prin fire, odrasle ale mâniei şi slujitori ai păcatului, supuşi (7) morţii şi tuturor celorlalte nenorociri cauzate de păcat în această lume şi pentru totdeauna, fiind consideraţi în starea firească fără de legătură cu Hristos.

1) Gen. 1; Col. 1:16; Evr. 11:3; Isa. 45:12

2) Gen. 1:26; 1 Cor. 15:45-46; Ecc. 7:31

3) Psa. 49:20

4) Gen. 3:1, 4, 5; 2 Cor. 11:3

5) 2 Petru 2:4; Jude 6; Ioan 8:44

6) Gen. 3:1, 2, 6; 1 Tim. 2:14; Ecc. 7:31; Gal. 3:32

7) Rom. 5:12, 18, 19; 6:23; Efe. 2:3

V.

Toată omenirea fiind astfel decăzută şi devenind laolaltă moartă în păcate şi nelegiuiri, precum şi supusă mâniei veşnice a lui Dumnezeu prin încălcarea poruncii; totuşi cei aleşi, pe care Dumnezeu i-a (1) iubit cu dragoste neţărmurită, sunt (2) izbăviţi, însufleţiţi şi ocrotiţi, nu prin ei înşişi, nici prin faptele lor, deoarece nici un om nu se poate ridica pe sine, ci pe deplin numai prin Dumnezeu (3) cu slava Sa neîngrădită şi prin milosârdia lui Isus Hristos, care de Dumnezeu este făcut întru înţelepciune, virtute, smerenie şi izbăvire, şi care aşa cum este scris, acel om ce se învredniceşte, acela să ajungă la Domnul.

1) Ier. 31:2

2) Gen 3:15; Efe. 1:3, 7; 2:4, 9; 1 Tes. 5:9; Fapte 13:38

3) 1 Cor. 5:21; Ier. 9:23, 24

VI.

(1)Aceasta este, prin urmare, viaţa veşnică, să îl cunoşti pe adevăratul şi singurul Dumnezeu, cel care l-a trimis pe Isus Hristos (2). Şi, dimpotrivă, Domnul va abate răzbunare prin focul neostoit către cei ce nu Îl cunosc pe Dumnezeu şi nu se supun Evangheliei Domnului nostru Isus Hristos.

1) Ioan 17:3; Evr. 5:9; Ier. 23:5, 6

2) 2 Tes. 1:8; Ioan 3:36

VII.

Legea acestei cunoaşteri, credinţe şi supuneri privind închinarea şi slujirea lui Dumnezeu şi a celorlalte datorii creştineşti, nu este o născocire a omului, păreri, rânduieli, legi, constituţii sau tradiţii nescrise sau de alt fel, ci doar cuvântul lui Dumnezeu aşa cum apare în Scripturile Canonice.

Ioan 5:39; 2 Tim. 3:15-17; Col. 21:18, 23; Mat. 15:9

VIII.

În acest Cuvânt scris, Dumnezeu a dezvăluit limpede ceea ce a crezut El că este trebuincios ca noi să cunoaştem, să credem şi să aflăm în legătură cu natura şi funcţia lui Hristos, întru care toate făgăduielile sunt încuviinţate şi pecetluite, spre lauda lui Dumnezeu.

Fapte 3:22, 23; Evr. 1:1, 2; 2 Tim 3:15-17; 2 Cor. 1:20

IX.

În privinţa Domnului Isus, despre care (1) Moise şi Proorocii au scris, şi pe care Apostolii L-au propovăduit, El este (2) Fiul lui Dumnezeu Tatăl, strălucirea slavei Sale, forma manifestării fiinţei Lui, Dumnezeu cu El şi cu Sfântul Duh al Său, prin care El a făcut lumea, prin care El susţine şi conduce toate lucrările pe care le-a făcut, care de asemenea (3) când a venit sorocul, s-a zămislit ca bărbat născut din (4) femeie, din tribul lui Judah, din seminţia lui Avraam şi David, adică din Maria, binecuvântata Fecioară, asupra căreia Sfântul Duh s-a coborât şi puterea celui mai Înalt a blagoslovit-o, şi care a fost aidoma (6) nouă, exceptând păcatul.

1) Gen. 3:15; 22:18; 49:10; Dan. 7:13; 9:24-26

2) Prov. 8:23; Ioan 1:1-3; Col. 1:1, 15-17

3) Gal. 4:4

4) Evr. 7:14; Apoc. 5:5 cu Gen. 49:9-10

5) Rom. 1:3; 9:5; Mat. 1:16; Luca 3:23, 26; Evr. 2:16

6) Isa. 53:3-5; Fil. 2:8

X.

În privinţa funcţiei (1) Sale, Isus Hristos este singurul Mediator, intermediar al Noului Legământ, tocmai legământul nepieritor al slavei dintre Dumnezeu şi om, pentru a (2) fi desăvârşit şi pe deplin Prooroc, Preot şi Rege al Bisericii lui Dumnezeu pentru totdeauna.

1) 2 Tim. 2:15; Evr. 9:15; Ioan 14:6

2) Evr. 1:2; 3:1, 2; 7:24; Fapte 5:31

XI.

Pentru această slujbă El a fost dinainte uns şi pentru totdeauna, prin (1) autoritatea Tatălui şi ca respect pentru omenescul Lui, încă din pântecele mamei avut şi separat, şi (2) înzestrat din belşug şi pe deplin cu toate harurile trebuincioase, Dumnezeu dăruindu-L fără preget cu Duhul Său.

1) Prov. 8:23; Isa. 42:6; 49:1,5

2) Isa. 11:2-5; 61:1-3 cu Luca 4:17, 22; Ioan 14,16; 3:34

XII.

În această chemare Scriptura susţine două lucruri deosebite, la care trebuie luat aminte: primul, chemarea către slujbă; al doilea, această slujbă în sine. Primul se referă la faptul că (1) nimeni nu a luat această cinste decât cel ce a fost ales de Dumnezeu, aşa cum a fost şi Aaron, acum Hristos; fiind o rânduială deosebită a lui Dumnezeu Tatăl, a fost făcut şi un legământ deosebit, El ungând pentru această slujbă pe Fiul Său: Legământul fiind acesta, că (2) Hristos va trebui să facă un sacrificiu pentru păcat, aşa că Dumnezeu îşi va vedea Fiul şi îi va hărăzi zile omeneşti, iar voia Domnului se va face prin mâna Sa; aşadar, chemarea în sine (3) conţine alegerea (4), ungerea (5) dinainte hotărâtă, trimiterea. Alegerea respectă sfârşitul rânduit, consfinţind scopurile, lăsând să aibă loc înfăptuirea în sine(6), totul în deplină slavă, fără vreo condiţionare prestabilită de oameni sau de Hristos Însuşi.

1) Evr. 5:4-6

2) Isa. 53:10

3) Isa. 42:13

4)1 Petru 1:20

5) Ioan 3:17; 9:27; 10:36

6) Ioan 8:32

XIII.

Astfel că această slujbă de Mediator, care înseamnă a fi Prooroc, Preot şi Rege al Bisericii lui Dumnezeu,îi este atât de caracteristică lui Hristos, încât ea nici în întregul ei, nici în parte nu poate să îi fie transferată altcuiva.

1 Tim. 2:15; Evr. 7:24; Dan. 5:14; Fapte 4:12; Luca 1:23; Ioan 14:6

XIV.

Îndatorirea în sine, cea pentru care Hristos a fost chemat, este întreită, de (1) Prooroc, de (2) Preot şi de (3) Rege: aceste slujbe şi rânduiri sunt arătate: mai întâi de nevoile oamenilor care trudesc (4) chinuitor în ignoranţa lor, din care motiv ei au o nesfârşită nevoie de slujba profetică a lui Hristos, care să îi izbăvească. În al doilea rând (5), înstrăinarea de Dumnezeu, de unde reiese că ei au nevoie de o slujbă Preoţească care să îi reîmpace cu El. În al treilea rând, crunta noastră (6) incapacitate de a ne întoarce la El, motiv pentru care oamenii necesită puterea lui Hristos în a Sa Îndatorire Regească de a-i asista şi a-i conduce.

1) Deut. 18:15 cu Fapte 3:22-23

2) Psal. 110:3; Evr. 3:1; 4:14-15; 5:6

3) Psal. 2:6

4) Fapte 26:18; Col. 1:3

5) Col. 1:21; Efe. 2:12

6) Solomon. 1:3; Ioan 6:44

XV.

În legătură cu Proorocirea lui Hristos, ea este cea prin care El a (1) dezvăluit desăvârşit întreaga vrere a lui Dumnezeu chiar din sânul Tatălui, ceea ce este necesar ca slujitorii Lui să cunoască, să creadă şi să respecte; şi ca atare, este numit nu numai Profet şi (2) Vindecător şi (3) Apostol al credinţei noastre şi (4) Înger al Legământului; ci este şi (5) înţelepciunea lui Dumnezeu şi (6) reprezintă comorile de înţelepciune şi compasiune.

1) Ioan 1:18; 12:49-50; 15; 17:8; Deut. 18:15

2) Mat. 23:10

3) Evr. 3:1

4) Mal. 3:1

5) 1 Cor. 1:24

6) Col. 2:3

XVI.

Pentru a putea fi un astfel de Prooroc, iar ca atare să fie desăvârşit în toate felurile, a fost necesar ca El să fie (1) Dumnezeu, dar să fie şi om totodată; pentru că dacă nu ar fi fost Dumnezeu, El nu ar fi putut vreodată înţelege perfect deplina vrere a lui Dumnezeu (2), nici nu ar fi fost în stare să o dezvăluie pentru toate timpurile ce vor urma; iar dacă nu ar fi fost om, El nu s-ar fi putut arăta în mod potrivit omului în persoană Sa (3).

1) Ioan 1:18; 3:13

2) 1 Cor. 2:11, 16

3) Fapte 3:22 cu Deut. 18:15; Evr. 1:1

XVII.

În privinţa Preoţiei Sale, Hristos (1) fiind uns pentru ea, a apărut odată pentru a stârpi păcatul, făcându-se pe Sine ofrandă şi sacrificiu, iar acest lucru odată înfăptuit, a împlinit şi a suferit toate acele lucruri prin care Dumnezeu, prin sângele Lui de pe Cruce, prin sacrificiul primit, ar putea să se împace cu cei aleşi (2); iar apoi, dărâmat fiind acel zid al despărţirii lui Dumnezeu de oameni, şi fiind duse la bun sfârşit toate acele rituri, chinuri şi ceremonii, El este intrat întru cel mai Sfânt dintre Sfinţi chiar în Rai, în prezenţa lui Dumnezeu, acolo unde El trăieşte pururi şi stă de-a dreapta Maiestăţii Tatălui, apărând în faţa Tatălui Său pentru a face o mijlocire, deoarece aşa s-ar cuveni să vină cineva înaintea Tronului Slavei, printr-o cale nouă şi însufleţită; şi nu numai asta, dar (3) face din poporul Său o Casă duhovnicească, o sfântă Preoţie, care să ofere un sacrificiu duhovnicesc pe care Dumnezeu să îl primească prin El; nici Tatăl nu primeşte, nici Hristos nu oferă Tatălui o altfel de închinare sau altfel de închinători.

1) Ioan 17:19; Evr. 5:7-9; 9:26; Rom. 5:19; Efe. 5:12; Col. 1:20

2) Efe. 2:14-16; Rom. 8:34

3) 1 Petru 2:5; Ioan 4:23, 24

XVIII.

Preoţia nu era legiuită, nici trecătoare, ci conformă rânduielii (1) lui Melchisecdec (2) nu printr-o poruncă trupească, ci prin puterea vieţii veşnice (3); nu printr-un ordin care este firav şi neconvingător, ci statornic şi desăvârşit, nu pentru un (4) timp, ci pentru totdeauna, fără de urmaş, ci perpetuu şi pe măsura lui Hristos, a Lui care trăieşte mereu. Hristos Însuşi a fost Preot, Sacrificiu şi Altar: El a fost(5) Preot, potrivit ambelor Sale firi, El a fost Sacrificiul cel mai elocvent naturii Sale omeneşti (6): în Scriptură este obişnuit să se atribuie acest lucru trupului Său, sângelui Său; chiar dacă principala forţă prin care acest sacrificiu a căpătat efect a depins de natura Sa(7) dumnezeiască, anume că Fiul lui Dumnezeu s-a oferit pe Sine pentru noi; El a fost şi Altar al sacrificiului pe care s-a oferit, iar astfel se cade să fie de o mai mare demnitate chiar decât Sacrificiul în sine.

1) Evr. 7:17

2) Evr. 7:16

3) Evr. 7:18-21

4) Evr. 7:24-25

5) Evr. 5:6

6) Evr. 10:10; 1 Petru 1:18-19; Col. 1:20-21; Isa. 53: 10; Mat. 20:28

7) Fapte 20:28; Rom. 8:3

8) Evr. 9:14; 13:10, 12, 15; Mat. 23:17; Ioan 17:19

XIX.

Cu privire la Împărăţia Sa(1), Hristos fiind ridicat din morţi, înălţat în Ceruri, aşezat de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, având toată puterea din Ceruri şi de pe Pământ dată Lui, El conduce duhovniceşte Biserica Sa, exercitându-şi puterea (2) asupra îngerilor şi a oamenilor, buni şi răi, pentru ocrotirea şi mântuirea celor aleşi, pentru biruirea şi nimicirea duşmanilor Săi, care sunt afurisiţi (3), anunţând şi înfăptuind binefacerile, virtutea şi roadele Proorocirii Sale şi a Preoţiei pentru aleşii Lui, întru stârpirea şi alungarea păcatelor lor, pentru îndreptăţirea şi adoptarea lor ca Fii, pentru renaşterea, sfinţirea, ocrotirea şi întărirea lor în luptele pe care le au cu Satana, cu Lumea, cu Trupescul şi cu ispitele acestora, locuind neîncetat şi conducându-le inimile în credinţă şi teamă filială faţă de Duhul Său, pe care odată ce li l-a hărăzit (4), nu li-l mai ia înapoi, ci prin el îi renaşte şi îi ajută să prospere în credinţă, căinţă, iubire, bucurie, speranţă şi toată acea lumină cerească a sufletului întru nemurire, care nu se poate căpăta numai prin propria noastră credinţă, iar ispitele Satanei, la vederea acestei lumini şi a iubirii vor fi învăluite şi copleşite pentru totdeauna (5). Şi dimpotrivă, stăpânind în lume peste duşmanii Lui, Satana şi toate cele ce poartă mânia, îngrădind, folosind şi restrângând oamenii de la atotputernicia Sa, aşa cum este rânduit de înţelepciunea şi dreptatea Lui dumnezeiască şi de înfăptuirea vrerii Sale, îi împing către gândurile spurcate, pentru a fi ţinuţi în propria lor deşertăciune, în beznă şi desfrâu, până la judecată.

1) 1 Cor. 15:4; 1 Petru 3:21-22; Mat. 28:18-20; Luca 24:51; Fapte 1:11; 5:30-31; Ioan 19:36; Rom. 14:17

2) Marcu 1:27; Evr. 1:14; Ioan 16:7,15

3) Ioan 5:26-27; Rom. 5:5-7; 14:17; Gal. 5:22,23; Ioan 1:4,13

4) Ioan 13:1; 10:28-29; 14:16-17; Rom. 11:29; Psal. 51:10-11; Iov 33:29-30; 2 Cor. 12:7, 9

5) Iov 1, 2; Rom. 1:21; 2:4-6; 9:17-18; 2 Petru 2

XX.

Această Împărăţie va fi pe deplin desăvârşită atunci când El va veni a doua oară în slavă pentru a domni printre sfinţii Săi, şi pentru a fi preţuit de toţi cei care cred, atunci când El va rândui aici pe pământ legea şi autoritatea Sa, iar slava Tatălui va fi pe deplin şi perfect manifestată prin Fiul Său, slavă a Tatălui şi a Fiului ce va fi în toţi cei ce Le sunt părtaşi.

1 Cor. 15:24,28; Evr. 9:28; 2 Tes. 1:9, 10; 1 Tes. 4:15-17; Ioan 17:21,26

XXI.

Isus Hristos, prin moartea Sa a adus mântuire şi reconciliere doar pentru cei (1) aleşi, adică aceia pentru care(2) Dumnezeu Tatăl ni L-a dat; iar Evanghelia, care va fi propovăduită tuturor oamenilor ca fiind temelie a credinţei, arată că (3) Isus este Hristosul, Fiul mereu binecuvântatului Dumnezeu, împlinit de desăvârşirea tuturor virtuţilor cereşti şi duhovnice, şi de aceea mântuirea se poate căpăta numai şi doar cu ajutorul credinţei în numele Lui.

1) Ioan 15:13; Rom. 8:32-34; 5:11; 3:25

2) Iov 17:2 cu 6:37

3) Mat. 16:16; Luca 2:26; Ioan 6:9; 7:3; 20:31; 1 Ioan 5:11

XXII.

Credinţa este (1) darul lui Dumnezeu pus în inimile celor aleşi de Duhul lui Dumnezeu, iar aşa au ajuns ei să afle, să cunoască şi să creadă adevărul (2) Scripturilor, şi nu doar asta, ci şi întâietatea acestor scripturi asupra oricăror altor scrieri şi lucruri de pe lume, aşa cum cinstesc ele slava lui Dumnezeu în toate virtuţile Lui, întâietatea lui Hristos în firea şi însărcinările Sale, precum şi puterea deplinătăţii Duhului Său în lucrările şi faptele Sale; şi aşa sunt capabili de a lăsa greutăţile din sufletele lor a se bizui pe acest adevăr de credinţă.

1) Efe. 2:8; Ioan 6:29; 4:10; Fil. 1:29; Gal. 5:22

2) Ioan 17:17; Evr. 4:11-12; Ioan 6:63

XXIII.

Acei ce au această preţioasă credinţă hărăzită în ei de Sfântul Duh, nu pot decădea vreodată, pe deplin sau până la urmă; şi chiar dacă multe furtuni şi potopuri se vor abate şi îi vor urgisi, ele nu vor putea vreodată să îi doboare de pe temelia şi piatra prin care credinţa lor este clădită, ci ei vor fi traşi spre mântuire de puterea lui Dumnezeu, iar acolo se vor bucura de ceea ce au dobândit, ca foşti ocrotiţi de palmele mâinilor lui Dumnezeu.

Mat. 7:24, 25; Ioan 13:1; 1 Petru 1:4-6; Isa. 49:13-16

XXIV

Credinţa este îndeobşte(1) zămislită prin propovăduirea Evangheliei, sau Cuvântul lui Hristos, fără a ţine socoteală (2) de vreo putere sau înzestrare a creaturii, care este în întregime (3) domolită, fiind muritoare prin păcate şi nelegiuiri, dar dacă crede fi-va transformată printr-o putere(4) nicicum mai mică decât cea care l-a ridicat pe Hristos din morţi.

1) Rom. 10:17; 1 Cor. 1:21

2) Rom. 9:16

3) Rom. 2:1, 2; Ezek. 16:6; Rom 3:12

4) Rom. 1:16; Efe. 1:19; Col 2:12

XXV

Rânduielile Evangheliei întru convertirea păcătoşilor (1) sunt absolut neîngrădite, ele nu cer, ca necesare absolut, vreo calificare, pregătire, frică de Lege sau vreun ministeriat premergător despre Lege, ci numai şi numai un suflet neîntinat, adică (2) ca păcătosul şi nedumnezeitul să îl primească pe Hristos ca Hristos, ca răstignit, mort şi îngropat şi apoi ridicat din morţi, fiind făcut (3) Prinţ şi Izbăvitor pentru astfel de păcătoşi.

1) Ioan 3:14, 15; 1:12; Isa. 55:1; Ioan 7:37

2) 1 Tim. 1:15; Rom. 4:5; 5:8

3) Fapte 5:30-31; 2:36; 1 Cor. 1:22-24

XXVI

Aceeaşi putere care converteşte la credinţa întru Hristos, aceeaşi putere poartă (1) sufletul prin toate îndatoririle, ispitele, certurile, suferinţele şi tot ceea ce este un creştin, căci el este (2) astfel prin slavă şi prin faptele mereu întărire ale lui Dumnezeu, fără de care el nu poate înfăptui nici o îndatorire către Dumnezeu şi nici nu se poate feri de ispitele de la Satana, de cele lumeşti sau omeneşti.

1) 1 Petru 1:5; 2 Cor. 12:9

2) 1 Cor. 15:10

3) Fil. 2:12, 13; Ioan 15:5; Gal. 2:19-20

XXVII

Dumnezeu Tatăl, şi Fiul şi Sfântul Duh sunt una(1) cu toţi credincioşii, în a lor(2) deplinătate, întru (3) legăturile (4) dintre cap şi membre (5), precum casa şi locuitorii ei, precum (6) soţul şi soţia sa, una cu Dânsul, ca (7) lumină şi iubire, şi una cu Dânsul pentru moştenirea Sa şi în toată slava Lui(8); şi toţi credincioşii, în virtutea acestei uniuni şi unităţi cu Dumnezeu, sunt înfiaţi ca şi fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai lui Hristos, moştenitori cu El şi alăturându-se Lui la moştenirea tuturor făgăduielilor pentru această viaţă şi pentru cea ce va să vină.

1) 1 Tes. 1:1; Ioan 14:10, 20; 17:21

2) Col. 2:9, 10; 1:19; Ioan 1:17

3) Ioan 20:17; Evr. 2:11

4) Col. 1:18; Efe. 5:30

5) Efe. 2:22; 1Cor. 3:16-17

6) Isa. 16:5; 2 Cor. 11:3

7) Gal. 3:26

8) Ioan 17:24

XXVIII

Acei care au comuniune cu Hristos, sunt izbăviţi de toate păcatele lor, trecute (1), prezente şi viitoare, prin sângele lui Hristos; această izbăvire de păcat o privim ca fiind o scutire slăvită şi nepreţuită (2) a creaturii vinovate, păcătoase de toate păcatele, prin Dumnezeu, prin mulţumirea pe care Hristos i-a adus-o Lui prin moartea Sa; şi asta se va înfăptui prin manifestarea credinţei.

1) Ioan 1:7; Evr 10:14; 9:26; 2 Cor. 5:19; Rom. 3:23

2) Fapte 13:38, 39; Rom. 5:1; 3:25, 30

XXIX

Toţi credincioşii sunt oameni cucernici şi (1) sfinţiţi, iar această sfinţenie este o slavă duhovnicească dată prin (2) Noul Legământ, şi urmare (3) a iubirii lui Dumnezeu, manifestată către suflet, mijloc prin care credinciosul este în(3) adevăr şi realitate despărţit de tot păcatul şi lucrările morţii, prin (5) sângele nepieritorului Legământ, mijlocul prin care el se înfăţişează după desăvârşirea cerească şi evanghelică, în supunere faţă de toate poruncile (6) pe care Hristos, ca şi Conducător şi Rege al acestui Nou Legământ i le-a dat.

1) 1 Cor. 1:1; 1 Petru 2:9

2) Efe. 1:4

3) 1 Ioan 4:16

4) Efe. 4:24

5) Fil. 3:15

6) Mat. 28:20

XXX

Toţi credincioşii care află despre (1) această izbăvire a vieţii dată de Tatăl şi înfăptuită prin sângele lui Hristos, au acest lucru ca pe marele lor privilegiu a acestui Nou (2) Legământ, prin pacea cu Dumnezeu şi reconciliere, căci aşa cum ei erau departe, au fost aduşi aproape prin (3) acel sânge, şi au avut (aşa cum grăieşte Scriptura) pace (4) asupră-le şi bună înţelegere, bucurie de Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care (5) noi am primit cu toţii Răscumpărarea.

1) 2 Cor. 5:19

2) Isa. 54:10; 26:12

3) Efe. 2:13-14

4) Fil. 4:7

5) Rom. 5:10-11

XXXI

Toţi credincioşii, în timpul acestei vieţi, sunt într-o continuă luptă, vrăjmăşie şi opoziţie cu păcatul, cel de la sine, de la lume sau de la Diavol şi sunt supuşi la tot soiul de mizerii, supărări şi persecuţii şi aşa se va continua până ce Hristos va veni în Împărăţia Sa, fiind predestinat şi numit pentru ea aici; şi oricare dintre cucernici, oricare din ei au ceva sau se bucură de Dumnezeu în această viaţă, totul este numai prin credinţă.

Efe. 6:10-13; 2 Cor. 10:3; Apoc. 2:9, 10

XXXII

Singura putere prin care cei evlavioşi sunt capabili de a da piept cu îndărătnicia şi de a birui toate necurăţeniile, ispitele, persecuţiile şi judecăţile este prin Isus Hristos, care este Căpetenia mântuirii lor, fiind făcut desăvârşit prin suferinţă, care şi-a tocmit puterea Sa pentru a-i sprijini în faţa necurăţeniei şi de a-i sprijini împotriva tuturor ispitelor, de a-i ocroti prin puterea Lui pentru Împărăţia Sa nepieritoare.

Ioan 16:33; Evr. 2:9, 10; Ioan 15:5

XXXIII

Hristos are aici pe pământ o Împărăţie spirituală, care este Biserica, pe care El a căutat şi a izbăvit-o prin El Însuşi, ca pe o moştenire deosebită: această biserică, aşa cum o vedem noi, este o frăţie a celor văzuţi(1) ca sfinţi(2), chemaţi şi rupţi de lume, prin Cuvânt şi prin (3) Duhul lui Dumnezeu, întru înfăptuirea credinţei către Evanghelie, fiind botezaţi întru credinţă, şi alăturaţi Domnului şi fiecăruia între ei, prin încuviinţare reciprocă, în orânduirea bucuriei datinilor (4) poruncite de Hristos, Conducătorul şi Regele lor.

1) 1 Cor. 1:1; Efe. 1:1

2) Rom. 1:1; Fapte 26:18; 1 Tes. 1:9; 2 Cor. 6:17; Rev. 18:18

3) Fapte 2:37 with Fapte 10:37

4) Rom. 10:10; Fapte 2:42; 20:21; Mat. 18:19, 20; 1 Petru 2:5

XXXIV

Acestei Biserici i-a făcut (1) El făgăduieli şi i-a dat semnele Legământului Său, prezenţa Lui, iubirea, binecuvântarea şi ocrotirea: aici sunt fântânile şi izvoarele slavei Sale cereşti, curgând întruna neostoit (2); într-acolo toţi oamenii trebuie să se îndrepte, de toate felurile, pentru a-L găsi pe El să le fie Profet, Preot şi Împărat, pentru a se alătura printre servanţii sălaşului Său, sub cârmuirea şi guvernarea Lui cerească, pentru a-şi duce traiul potrivit păstoriei întărită de El, în grădina Lui, pentru a fi în comuniune acolo cu sfinţii, cei ce pot fi părtaşi ai moştenirii de către ei a Împărăţiei lui Dumnezeu.

1) Mat. 28:18-20; 2 Cor. 6:18

2) Isa. 8:16; 1 Tim. 3:15; 4:16; 6:3, 5; Fapte 2:41,47; Solomon. 4:12; Gal. 6:10; Efe. 2:19

XXXV

Şi toţi slujitorii Lui sunt chemaţi într-acolo, să se înfăţişeze trup şi suflet şi să aducă harurile pe care Dumnezeu li le-a dăruit; şi venind, aici ei fi-vor puşi chiar de către El în ordinea cuvenită, la locul nimerit, fiind rânduiţi în unire şi conlucrare, potrivit lucrării în fapte a fiecărei părticele, întru edificarea în sine a iubirii.

1 Cor. 12:6, 7, 12, 18; Rom. 12:4-6; 1 Petru 4:10;Efe. 4:16; Col. 2:5, 6, 19; 1 Cor. 12:12ff

XXXVI

Astfel fiind alăturaţi, fiecare Biserică are(1) puterea dată de Hristos pentru mai binele lor, pentru a alege dintre ei oamenii potriviţi pentru a sluji(2) ca pastori, învăţători, stareţi, diaconi, fiind unşi după voia Cuvântului, aşa după cum Hristos a numit în Testamentul Lui, pentru hrănirea, conducerea, slujirea şi zidirea Bisericii Sale, şi nimeni altul nu are puterea de a le rândui, pe acestea sau pe altele.

1) Fapte 1:2; 6:3; 15:22, 25; 1 Cor. 16:3

2) Rom. 12:7, 8; 16:1; 1 Cor. 12:8, 28; 1 Tim. 3 capit.; Evr. 13:7; 1 Petru 5:1-3

XXXVII

Prelaţii de care am pomenit, chemaţi legiuit de către Biserică, acolo unde vor ţine rânduiala vor avea neîncetat această chemare, potrivit vrerii lui Dumnezeu şi cu luare aminte vor hrăni mulţimea pentru care Hristos s-a pus zălog, nu prin câştiguri necurate, ci prin gândul cel chibzuit.

Evr. 5:4; Fapte 4:23; 1 Tim. 4:14; Ioan 10:3, 4; Fapte 20:28; Rom. 12:7, 8; Evr. 13:7, 17

XXXVIII

Menţinerea cuvenită a acelor prelaţi pe care i-am pomenit trebuie să fie o legătură neîngrădită şi benevolă cu Biserica, potrivită cu ungerea întru Hristos; astfel, ca ei să propovăduiască Evanghelia, trebuie să trăiască după Evanghelie şi nu constrânşi cu de-a sila de către oameni, printr-o obligaţie a legii.

1 Cor. 9:7,14; Gal. 6:6; 1 Tes. 5:13; 1 Tim. 5:17-18; Fil. 4:15-16

XXXIX

Baptismul este o rânduială a Noului Testament, dată de Hristos, pentru a fi o hrană doar a celor ce sprijină credinţa sau care sunt învăţăcei sau învaţă pe alţii, cei care prin înfăptuirea credinţei sunt dornici de a fi botezaţi (Adăugare ulterioară: „…şi de a fi părtaşi la Cina Domnului”.)

Fapte 2:37, 38; 8:36-38; 18:8

XL

Rânduiala şi felul (1) în care se împarte acest ritual, Scriptura arată că se face adâncind sau cufundând întregul trup sub apă; fiind un semn, trebuie să răspundă lucrurilor semnificate, care sunt acestea: mai întâi, spălarea (2) întregului trup în sângele lui Hristos; apoi, acel scop pe care sfinţii îl au în (3) moarte, îngropare şi înviere (a lui Hristos); în al treilea rând, totodată ca o (4) confirmare a credinţei noastre, adică aşa cum un trup este îngropat sub apă şi se ridică iarăşi, tot aşa se vor ridica şi trupurile cucernicilor prin puterea lui Hristos, în ziua învierii, pentru a domni alături de Hristos.

1) Mat. 3:16; Ioan 3:23; Fapte 8:38

2) Rev. 1:5; 7:14; Evr. 10:22

3) Rom. 6:3-5

4) 1 Cor. 15:28, 29

XLI

Persoanele desemnate de Hristos pentru a înfăptui aceste rânduieli, aşa cum Scripturile îl învaţă pe un discipol predicator, nu trebuie să fie legate de o anumită biserică, prelat sau persoană trimisă în mod extraordinar, însărcinarea de a se alătura rânduirii fiindu-le dată prin nici o altă apreciere decât cea de a fi discipoli.

Isa. 8:16; Mat. 28:16-19; Ioan 4:1-2; Fapte 20:7; Mat. 26:26

XLII

Hristos a mai dat, de asemenea, puterea deplină bisericii Sale de a primi în sânul ei sau de a alunga, prin calea excomunicării, pe orice membru; iar această putere este dată fiecărei congregaţii în parte, dar nu unei persoane anume, nici unui singur membru sau prelat, ci întregului.

Fapte 2:47; Rom. 16:2; Mat. 18:17; 1 Cor. 5:4; 2 Cor. 2:6-8

XLIII

Şi fiecare membru în parte al fiecărei Biserici, oricât de erudit, măreţ sau învăţat ar fi, va avea să fie supus supravegherii şi judecăţii lui Hristos; iar biserica va purcede cu mare grijă şi blândeţe, potrivit poveţei, la fapte împotriva membrilor ei.

Mat. 18:16-18; Fapte 11:2. 3; 1 Tim. 5:19-21

XLIV

Şi aşa cum Hristos, pentru (1) păstrarea bisericii acesteia în sfinţenie şi comuniunea rânduită, a aşezat oameni deosebiţi ca mai-mari bisericeşti, oameni care prin îndatorirea lor să conducă, să ia aminte, să pedepsească şi să supravegheze, tot astfel pentru o cât mai bună păstrare a acestora în toate rangurile, pentru membrii El a dat(2) autoritatea şi îndatorirea pentru toţi de a se veghea unii pe alţii.

1) Fapte. 20:27, 28; Evr. 13:17, 24; Mat. 24:25; 1 Tes. 5:14

2) Marcu 13:34, 37; Gal. 6:1; 1 Tes. 5:11; Jude 3, 20; Evr. 10:34-35; 12:15

XLV

Astfel că cei cărora Dumnezeu le-a dat haruri, fiind încercaţi de către biserică, pot şi trebuie, prin numirea lor de către congregaţie, să proorocească, potrivit mărimii credinţei, şi să propovăduiască tuturor Cuvântul lui Dumnezeu, întru edificarea, propăşirea şi tihna Bisericii.

1 Cor. 14 chapter; Rom. 12:6; 1 Petru 4:10-11; 1 Cor. 12:7; 1 Tes. 5:17-19

XLVI

Astfel fiind adunaţi, recunoscuţi şi ţinând rânduiala comuniunii creştine şi supunerea faţă de Evanghelia lui Hristos, nimeni nu va trebui să fie înlăturat pentru vină şi depravări, care ar putea, atâta vreme cât biserica este alcătuită din oameni supuşi greşelilor, să se işte şi să se ridice în rândul lor, chiar şi în cele mai neabătute biserici, ei trebuind să se plece poruncii şi să caute a se îndrepta.

Apoc. capitolele 2, 3; Fapte 15:12; 1 Cor. 1:10; Efe. 2:16; 3:15-16; Evr. 10:25; Iuda 15; Mat. 18:17; 1 Cor. 5:4, 5

XLVII

Şi chiar dacă o anume congregaţie va să fie deosebită şi de alte trupuri [bisericeşti], fiecare ca un oraş unit şi legat strâns, de sine stătătoare; totuşi toate trebuie să meargă sub una şi aceeaşi Lege, şi cu orice chip să ţină sfat şi să îşi dea ajutor una alteia în toate trebuinţele bisericeşti, ca membre ale unui singur trup în credinţa comună întru Hristos, singurul lor Cârmuitor.

1 Cor. 4:17; 14:33, 36; 16:1; Mat. 28:20; 1 Tim. 3:15; 6:13-14; Apoc. 22:18-19; Col. 2:6, 19; 4:16

XLVIII

Un magistrat civil este un uns al lui Dumnezeu, pus de Dumnezeu pentru pedepsirea răufăcătorilor şi pentru lauda celor care înfăptuiesc binele; şi astfel, toate lucrurile legiuite poruncite de ei, pentru supunere se cuvine să ne fie date nouă întru Domnul: şi noi se cade să facem rugăciuni şi pentru regi, şi pentru cei care au autoritatea, căci sub ei noi putem avea un trai paşnic şi liniştit în cucernicie şi cinste.

Rom. 13:1-4; 1 Petru 2:13, 14; 1 Tim. 2:2

XLIX

Supremul Magistrat al acestui Regat noi credem că este Regele şi Parlamentul ales fără oprelişti de Regat, şi de aceea în toate aceste legi civile pe care le avem înfăptuite prin ei sau care se legiuiesc acum sau se vor legiui, suntem datori să ne supunem şi să le respectăm întru Domnul, trebuind să ne vedem pe noi legaţi deopotrivă de persoanele celor aleşi, cât şi de legile civile făcute de ei pentru persoanele, libertăţile şi bunurile noastre, pentru tot ce numim a fi al nostru; altminteri trebuind să nu suferim vreodată pe atât de mult din partea acestor legi pe cât am suferi nesupunându-ne legilor eclesiastice, care ar putea fi gândite de dânşii ca fiind îndatoriri de a consfinţi ceea ce noi deocamdată s-ar putea să nu desluşim şi nici conştiinţa noastră să nu priceapă: de aceea suntem noi legaţi voinţelor lor.

L

Iar dacă Dumnezeu ar trebui să ne ofere aşa o îndurare, astfel încât să menească inimile magistraţilor spre a ne ocroti conştiinţele, pentru ca noi să putem fi feriţi prin ei de greşeală, stricăciune, opresiune şi molestare, aşa cum erau aceste lucruri cândva sub tirania şi subjugarea ierarhiei prelaţilor, atunci Dumnezeu prin îndurarea Lui a făcut ca Regele şi Parlamentul din vremurile noastre să fie minunat de drepţi; ca şi unealtă este mâna Lui, de a doborî la pământ; şi aşa noi am căpătat răgazul de a ne trage sufletul, şi vom nădăjdui şi vom privi la acest răgaz ca la o milosârdie dincolo de aşteptările noastre, şi ne vom strădui să Îl binecuvântăm neostoit şi neîncetat pe Dumnezeu.

1 Tim. 1:2-4; Psal. 126:1; Fapte 9:31

LI

Însă dacă Dumnezeu i-a hărăzit pe magistraţi cu aceste înzestrări şi ranguri (1); totuşi noi nu trebuie să ne împotrivim cumva la rânduiala comuniunii creştine, nici să nu cutezăm a ne delăsa de la practicarea credinţei, ci să mergem în supunere întru Hristos în blagoslovire şi să sprijinim această credinţă sus-pomenită, chiar şi în toiul cumpenelor de tot felul şi al necazurilor, fără a ţine socoteală de pământuri, soţii, soţi, copii, taţi, mame, fraţi şi surori, şi nici de vieţile noastre, pentru a ne putea termina drumul cu bucurie; amintindu-ne mereu că trebuie să (2) ne supunem lui Dumnezeu înaintea oamenilor, şi să punem temelii pe porunca, angajamentul şi făgăduiala Domnului şi Stăpânului nostru Isus Hristos, cel care aşa cum are putere în ceruri şi pe pământ, tot aşa El a şi făgăduit, dacă noi îi vom respecta poruncile pe care ni le-a dat, să fie cu noi până la sfârşitul lumii: şi când noi ne vom fi terminat drumul, cu credinţa neîntinată, pentru a ne da coroana virtuţii, care este lăsată pentru toată iubirea arătată de El, şi căreia trebuie să îi dăm seamă pentru toate faptele noastre, nici un om nefiind în stare să ne ia o atare povară.

1) Fapte 2:40,41; 4:19; 5:28,29,41; 20:23; 1 Tes. 3:3; Fil. 1:27-29; Dan. 3:16,17; 6:7, 10, 22, 23.

2) Matth. 28:18-20; 1 Tim. 6:13-15; Rom. 12:1.8; 1 Cor. 14:37; 2 Tim. 4:7,8; Apoc. 2:10; Gal 2:4,5

LII

Şi aidoma, tuturor oamenilor le este sortit să aibă o îndatorire; biruri, uzanţe şi tot restul acestui soi de sarcini legiuite, cuvenindu-se să fie plătiţi şi susţinuţi de noi, de pământurile, bunurile şi trupurile noastre, de a ne supune magistratului întru Domnul, iar magistratul să ia aminte pe toate căile, smerit şi supus, potrivirii dumnezeieşti; nu îmboldit de mânie, ci numai în numele conştiinţei. Şi, în fine, toţi oamenii să fie în astfel apreciaţi şi văzuţi, după cum se cuvine rânduielii locului, vârstei, rangului şi condiţiei fiecăruia.

Rom. 13:5-7; Mat. 22:21; Tit 3; 1 Petru 3:13; 5:5; Efe. 5:21, 22; 6:1, 9

LII [bis]

Şi astfel noi dorim să îi dăm lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu şi Cezarului ceea ce este a Cezarului, iar tuturor oamenilor ceea ce aparţine lor, străduindu-ne să avem mereu conştiinţa curată şi evitând a-L supăra pe Dumnezeu şi pe oameni. Iar dacă ei vor privi cele pe care le-am spus ca fiind erezie, atunci noi în faţa Apostolului mărturisim deschis că în felul acesta pe care ei l-ar numi erezie, noi ne vom închina Dumnezeului părinţilor noştri, crezând în toate cele ce sunt scrise în Lege şi în Prooroci şi Apostoli, dorind ca sufletele noastre să se dezică de toate ereziile şi părerile care nu sunt în voia lui Hristos, şi să rămânem credincioşi, nestrămutaţi, mereu îmbelşugaţi de lucrarea Domnului, ştiindu-ne munca ca nefiind zadarnică în faţa lui Dumnezeu.

Mat. 22:21; Fapte 24:14-16; Ioan 5:28; 2 Cor. 4:17; 1 Tim. 6:3-5; 1 Cor. 15:58, 59

Concluzie

Astfel dorim noi să îi dăm lui Hristos ceea ce este al Său, iar autorităţii legiuite ceea ce este în datoria lor, şi să nu datorăm nimănui nimic în afară de iubire, să trăim liniştiţi şi paşnici, aşa cum au făcut sfinţii, urmărind în toate cele să ne păstrăm conştiinţa neprihănită, să facem oricărui om (oricare ar fi pricina) aşa cum am vrea să ne facă el nouă, astfel ca aşa cum ne este obiceiul, să ne dovedim a fi oameni conştiincioşi, liniştiţi şi blânzi, (cu nici un chip primejdioşi sau neplăcuţi pentru societatea omenească) şi să lucrăm şi să muncim cu mâinile noastre aşa încât să nu putem fi acuzaţi de nimic, ci să dăm cele trebuincioase deopotrivă prietenilor şi potrivnicilor, socotind că este mai nobil să dai decât să primeşti. Aşijderea mărturisim că noi cunoaştem doar o parte, că suntem ignoranţi în multe lucruri pe care dorim să le căutăm şi să le ştim: şi dacă cineva ne va arăta atâta prietenie încât să ne edifice asupra celor din Cuvântul lui Dumnezeu pe care nu le desluşim, atunci vom avea motiv să Îi fim recunoscători lui Dumnezeu şi lui. Însă dacă cineva va încerca să ne impună ceva ce noi nu vedem că a fost poruncit de Domnul nostru Isus Hristos, noi va trebui, întăriţi de El, mai degrabă să primim toate ocările şi chinurile omeneşti, să fim lipsiţi de toate tihnele lumeşti, iar dacă s-ar putea, să murim de o mie de ori decât să făptuim ceva cât de mărunt împotriva adevărului lui Dumnezeu sau împotriva luminii conştiinţei noastre. Şi dacă cineva va denumi erezie ceea ce am spus noi aici, fie ca sub oblăduirea Apostolului, pe calea pe care ei o numesc erezie noi să ne închinăm la Dumnezeul părinţilor noştri, lepădându-ne de toate ereziile (care sunt îndreptăţit numite aşa), pentru că ele sunt împotriva lui Hristos, şi să fim credincioşi şi neclintiţi, mereu plini de supunere întru Hristos, ştiind că lucrarea noastră nu va fi zadarnică în faţa Domnului.

1 Corinteni 1:24 [2 Corinteni 1:24, n. trad.]

Nu doar că am avea stăpânire peste credinţa voastră; dar vrem să lucrăm şi noi împreună la bucuria voastră; căci staţi tari în credinţă.

Psalmul 74:21,22

Să nu se întoarcă ruşinat cel apăsat, ci nenorocitul şi săracul să laude Numele Tău! Scoală-te, Dumnezeule, apără-Ţi pricina! Adu-Ţi aminte de ocările, pe care Ţi le aruncă în fiecare zi cel fără minte!

Sursa:  Logosbucuresti.ro

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s