Raportul scris de PONȚIU PILAT  (guvernator al provinciei Iudeea) către TIBERIU (Cezarul  Roman), imediat după Răstignirea lui Isus

Raportul lui Pilat a fost găsit în una din bibliotecile Vaticanului de către un student german care se afla în Roma pentru studii teologice. Dar studentul acesta nu l-a găsit prea important ca să-l copieze. Întâmplarea a făcut însă ca peste câtiva ani fostul student să-i povestească despre raport unui englez, W.D. Nahan. Englezul s-a arătat extrem de interesat și prin intervenții stăruitoare l-a convins pe tânarul german, ajuns între timp profesor de teologie, să ia legătura cu Vaticanul pentru a-i procura o copie. Intrat în posesia documentului Nahan l-a tradus în limba engleză, încredințându-l unui cotidian de mare tiraj din Anglia.

*

Către Cezarul Tiberiu,

Nobile Suverane, salutare!

Cauzele care au provocat acea tulburare în Ierusalim, au fost în legătură cu Isus din Nazaret, și evenimentele care au avut loc în provincia mea acum câteva zile, au fost de un astfel de caracter care mă face să vi le raportez cu de-amănuntul, pentru că eu nu voi fi deloc surprins dacă, în scurgerea timpului acestuia, nu se va schimba cu totul soarta națiunii noastre, căci se pare că în zilele din urmă, zeii au încetat de a mai putea fi ispasiti. Eu, din partea mea, sunt gata sa spun: blestemată fie ziua aceea în care eu am urmat pe Valerius Gratius la guvernarea Iudeii. La sosirea mea în Ierusalim, am luat în primire sala de judecată și am poruncit să se facă ospăț mare, la care am invitat pe Tetrarhul Galileii, dimpreună cu Arhiereul, si pe toti oficiantii lui. La ora anunțată, niciunul din oaspeți nu s-a arătat. Aceasta a fost o insultăpentru onoarea mea personală!….Mai târziu, după câteva zile, a venit la mine Arhiereul, ca să–și ceara scuze. Îmbracămintea și purtarea sa erau grozav de viclene. El pretindea că religiunea sa îl oprește pe el si pe supusii lui, de a sta la aceeasi masă cu romanii și să închine libatiuni (ciocniri de pahare) cu ei. Eu am crezut e bine să accept aceastăscuză, dar tot cu acea ocazie m-a convins că cei cuceriți se declara dusmani ai cuceritorilor, si mi se părea că, dintre toate orașele cucerite, Ierusalimul unul era cel mai greu de cârmuit. Atât de turbulent era acest popor, încât eu traiam mereu cu frica să nu izbucnească în orice moment o răscoală. Pentru suprimarea ei eu nu aveam însă, decât o mână de soldați și un singur sutaș. Am cerut întăriri de la Guvernatorul Siriei, dar acesta m-a informat că și el abia are trupe îndeajuns pentru a-și apăra provincia sa. O dorință nestăpânită de cucerire, adica de a ne întinde împaratia dincolo de mijloacele noastre de apărare, mă tem să nu fie o cauza de răsturnare a nobilului nostru guvernământ.

Printre mai multe vesti ce mi-au venit, una m-a interesat în mod deosebit: un tânar – se zicea – a apărut în Galileea, predicând pe un ton blând si nobil o alta lege, în numele lui Dumnezeu ce l-a trimis. La început ma temeam ca acesta sa nu fie vreun agitator care sa atâte poporul contra Romanilor, dar nu dupa mult timp temerile mele au fost spulberate. Iisus din Nazaret, a vorbit mai mult ca un prieten al Romanilor decât al evreilor.

Trecând într-o zi pe lânga locul ce se chema Siloan, am vazut o mare adunare de popor, iar în mijlocul ei pe un tânar care statea rezemat de un copac si, în seninatate si calm, predica multimii. Mi s-a spus ca este Isus. Era tocmai ce mă asteptam sa vad, atât de mare era deosebirea între El si ascultatorii lui. Părul si barba sa aurie, îi dadeau o înfatisare cereasca. El parea a fi cam de vreo 30 de ani. N-am vazut în viata mea o privire atât de senina si de dulce, un contrast izbitor între El si ascultatorii lui, cu barbile lor negre si fetele întunecate. Nevoind sa-l întrerup prin prezenta mea, mi-am continuat drumul înainte, dar am facut semn secretarului meu sa se asocieze multimii si sa asculte ce vorbeste. Numele secretarului meu este Naulius. El este stranepotul sefului de spionaj si de conspiratie, care s-a ascuns în Etruraia, asteptând pe Catalina. Naulius este un vechi bastinas din Iudeia, astfel ca el cunoaste bine limba ebraica. Îmi este foarte devotat si vrednic de toata încrederea.

Când am sosit si am intrat în sala de judecata am gasit pe Naulius care mi-a istorisit cuvintele auzite de la Isus la Siloan. El mi-a zis: „Niciodata nu am citit în carti sau în lucrarile filozofilor, ceva ce se asemana predicilor lui Isus. Unul dintre evreii rasculatori, dintre care sunt atâția in Ierusalim, l-a întrebat daca este cu cale de a da tribut Cezarului, Iisus a raspuns: “Dati Cezarului cele ce se cuvin Cezarului, si lui Dumnezeu, cele ce se cuvin lui Dumnezeu”. Tocmai din cauza întelepciunii lui, eu am îngaduit Nazarineanului libertatea, pentru ca era în puterea mea sa-l arestez si sa-l trimit la Pretoriu, dar aceasta ar fi fost împotriva dreptatii ce a caracterizat totdeauna pe Romani. Omul acesta nu era nici tendentios si nici rasculator, si eu l-am ocrotit cu protectia mea, poate necunoscuta lui. El avea libertatea sa lucreze, sa vorbeasca si sa faca adunari si sa țina predici poporului si sa-si aleaga ucenicii, neîmpiedicat de niciun mandat pretorian. Daca s-ar întâmpla însa, fereasca-ne zeii, aceasta este doar o presupunere, daca s-ar întâmpla, zic eu, ca religia stramosilor nostri sa fie înlocuita de religia lui Iisus, lucrul acesta s-ar datora acestei nobile tolerante si prea marii indulgente pe care le îngaduie Roma. Pe când eu, mizerabil nenorocit, voi fi fost poate instrumentul pe care crestinii îl numesc “Providenta” prin care sa vina peste noi aceasta soarta si destin. Dar libertatea aceasta nemarginita, data lui Isus, a indignat tare pe evrei; dar nu pe cei saraci, ci pe cei bogați si puternici, într-adevar, Isus era foarte aspru cu cei din urmă (cu bogatii) si de aceasta a fost pentru mine un bun motiv de a nu tulbura libertatea Nazarineanului. Fariseilor si carturarilor le zicea: „Voi sunteti pui de vipera, voi va asemanati cu mormintele varuite”; alteori indignat de îngâmfatele lor postiri si daruiri ale bogatilor le spunea ca „doi bani ai unei vaduve sarace sunt mai pretuiti înaintea lui Dumnezeu”, decât darurile lor bogate. În fiecare zi se faceau plângeri la sala de judecata contra abuzurilor evreilor bogati. Eram informati ca vreo nenorocire o sa i se întâmple acestui om; caci nu va fi fost pentru prima oara, când Ierusalimul sa-si omoare cu pietre pe cei care erau numiti de ei „profeti”. Și dacă Pretoriul le va refuza plângerea, ei vor face apel la Cezarul!

Conduita mea a fost aprobata de senat, si mi s-a promis o întarire de soldati, dupa terminarea razboiului cu Partii, fiindca altfel, eu nu eram în stare sa preîntâmpin o rascoala. M-am hotarât apoi sa iau o masura, care fagaduia de mai mult, pentru a stabili linistea în oras, fara a supune Pretoriul la concesiuni umilitoare. Am scris lui Iisus, invitându-l la o convorbire cu mine, în sala de judecata, si el a venit. Precum stiti, Nobile Suverane, în venele mele curge sânge iberic amestecat cu sânge roman, care nu cunoaste frica si este nesupus emotiilor: ma plimbam prin curtea palatului meu, când Nazarineanul apăru si, când am dat cu ochii de el, mi s-a parut ca si cum o mâna de fier mi-ar fi legat picioarele de pamânt si tremuram, fara voia mea, ca un vinovat, desi Nazarineanul era calm si linistit ca un nevinovat. Când a venit la mine, s-a oprit deodata si ca printr-un semn, parea ca-mi zice: Iata-ma, am sosit!

Câtva timp eu am ramas încremenit si priveam cu admirare, respect si frica, asupra acestei figuri de om supranatural, o forma de om, necunoscuta numerosilor pictori si sculptori, care au dat forme si figuri la tot felul de zei si eroi.

„Isuse, i-am zis în cele din urma si limba mea gângavea…, Isuse din Nazaret, eu ti-am dat, timp de trei ani de zile, o mare libertate de vorbire si rau nu-mi pare. Cuvintele tale sunt ale unui întelept, ale unui om învatat. Nu stiu daca tu ai citit Socrate sau Platon, dar un lucru îti spun, ca în predicile tale se afla o simplitate majestuoasa, care te ridica mult mai sus deasupra acestor filozofi. Împaratul este informat despre tine, si eu, umilul său reprezentant în aceasta comunitate, sunt foarte fericit ca ti-am îngaduit aceasta libertate, de care te bucuri si tu atât de vrednic. Totusi nu pot ascunde de tine ca predicile tale au stârnit mari si puternice dusmanii contra ta. Nici aceasta nu este de mirat: Socrate si-a avut dusmanii săi, si a cazut victima lor. Ai tăi sunt fara îndoiala aprinsi contra ta, din pricina libertatii pe care ti-o dau. Ma învinuiesc de a fi în legatura directa si unire cu tine, cu scopul de a dezbraca pe evrei de mica putere ce o mai au de la romani. Rugamintea mea deci – nu zic puterea mea – este ca tu sa fii pe viitor mai cu bagare de seama si sa eviti a jigni mândria dusmanilor tăi, ca sa nu se rascoale populatia stupida în contra ta, si sa ma sileasca pe mine sa întrebuintez mijloacele justitiei…”.

Nazarineanul însa a raspuns linistit: „Prinț al pamântului, cuvintele tale nu ies din adevarata întelepciune. Spune furtunii: stai în mijlocul muntelui, căci altfel vei dezradacina copacii din vale. Furtuna îti va răspunde: numai Dumnezeu cunoaște încotro merge furtuna. Adevar zic ție, înainte de a înflori rozele Saronului, sângele celui drept va fi vărsat…”, continua el cu emoție.

Eu i-am zis: „Tu esti mai pretios mie pentru întelepciunea ta, decât toti tulburatorii acestia si îngâmfatii de farisei, care abuzeaza de libertatea data lor de Roma, comploteaza contra Cezarului si ne tin într-o frica continua, acesti mizerabili nelinistiti. Ei cunosc ca lupul din padure se-mbraca uneori în lâna si piei de oaie. Eu te voi apăra față de ei. Palatul meu de justiție este deschis ție pentru scăpare…”.

Cu nepăsare, si clătinându-si capul, cu un har si un zâmbet dumnezeiesc, Iisus îmi ripostă: “Când ziua aceea va fi sosit, nu va fi scăpare pentru Fiul Omului, nici sub pământ. Sălașul celui drept este acolo, zise el arătând spre cer: ceea ce este scris in cărtile profetilor, trebuie să se împlinească”!

“Tânărule, i-am răspuns eu pe un ton moale, tu mă obligi ca simpla mea cerință să o preschimb în poruncă. Siguranța provinciilor mele, care este încredintata îngrijirii mele cere asta. Trebuie sa arati mai multa moderatie în predicile tale. Nu vătăma pe alții, aceasta îți poruncesc. Fericirea ta te însoteste, mergi în pace”.

“Prinț al pamântului, a răspuns Isus, nu am venit ca să aduc în lume război, ci pace si iubire si bunavoință. Eu m-am nascut în aceeasi zi în care Cezarul a dat pace lumii romane. Prigonirea nu este de la mine. Eu o astept de la altii, si o voi întâmpina în supunere față de vointa Tatalui meu, care mi-a arătat calea. De aceea, restrânge-ti putin întelepciunea ta lumeasca. Nu este în puterea ta, de a aresta victima de la picioarele altarului ce ispășesc”.

Dupa aceste cuvinte el a disparut ca un nor luminos, dupa perdelele pretoriului. Dusmanii lui Iisus s-au adresat în cele din urma lui Irod, sa se razbune asupra Nazarineanului. Daca Irod ar fi urmat propria sa înclinare, în aceasta privință, el ar fi ordonat imediat osânda la moarte a lui Iisus; însa el, desi mândru de cinstirea domniei sale, se temea de senatul Roman, de a nu comite vreo fapta care ar fi putut sa-i nimiceasca influenta sa asupra Senatului, astfel nu luă nicio hotarâre.

Intr-o zi, Irod veni la mine în pretoriu. Când s-a ridicat sa plece, dupa câteva cuvinte neînsemnate, m-a întrebat ce parere am eu despre Iisus Nazarul. Eu i-am spus ca dupa parerea mea, Iisus este un mare filozof, dupa cum unele natiuni mari adesea produc, si ca învataturile sale, cu niciun chip, nu pot fi socotite ca fiind eretice sau primejdioase, iar Roma este dispusă a-i îngădui toata libertatea de a vorbi si este îndreptățit prin faptele sale. Irod a surâs cu ironie si salutându-ma, cu respect prefacut, s-a departat.

Se apropia marea sarbatoare a evreilor; conducatorii religiosi planuiau sa se foloseasca de aceasta ocazie si de exercitarea populara, care are loc întotdeauna, la sarbatoarea Pastilor lor. Orașul era arhiplin, de o populatie turbulenta care dorea moartea Nazarineanului. Spionii mei mi-au raportat ca Arhiereii si Fariseii întrebuinteaza tezaurul templului ca sa mituiasca în acest scop pe popor. Primejdia crestea pe fiecare ora. Am scris atunci la Prefectul Siriei sa-mi trimita imediat o sută de soldati de infanterie si tot atâtia de cavalerie, dar el a refuzat sa-mi trimita. M-am vazut atunci ramas singur, numai cu o mâna de soldati; niste pazitori îmbatrâniti în mijlocul unui oras rasculat, neputinciosi de a reprima o rascoala si fiind silit sa o tolerez.

Rasculatii au pus mâna pe Iisus, si cu toate ca ei simteau ca nu au de ce sa se teama de Pretoriu, crezându-ma alaturi de conducatorii lor, în privinta aceasta, au continuat sa strige: „Rastigneste-l!”.

Trei  partide se uniseră împotriva lui Iisus:  Irodienii, Saducheii şi Fariseii; Saducheii, a  căror conduită era sprijinită de două motive: ei  urau pe Iisus, şi doreau să scape de sub jugul  roman. Aceştia nu au putut uita niciodată,  intrarea mea în sfântul lor oraş, cu steaguri  care purtau chipul împăratului Roman, deşi eu cu  acea ocazie, am făcut o greşeala din  necunoaşterea legilor lor. Totuşi, în ochii lor,  profanarea aceasta nu s-a  micşorat.

O altă  nemulţumire pe care o purtau ei înşiși, era propunerea mea, de a întrebuinţa  o parte din tezaurul templului pentru ridicarea  de clădiri publice. Din cauza acestei propuneri,  ei erau plini de amărăciune.

Fariseii  erau duşmanii pe faţă ai lui Iisus, şi nu le  păsa prea mult de guvernul nostru. Ei au fost  siliţi să înghită timp de trei ani si jumătate  pilulele amare pe care Nazarineanul le arunca în  faţa lor, în public, oriunde se ducea, şi fiind  prea slabi şi sfioşi şi neavând curajul de a lua  singuri măsurile dorite, ei au fost bucuroşi de  a se uni cu Irodienii si Saducheii.  Pe lângă cele trei partide, ei mai aveau  de luptat împotriva unei populaţii îndârjite şi  totdeauna gata de a se uni la răscoală şi de a  se folosi de confuzia şi neînțelegerea ce  rezulta din aceasta.

În felul  acesta Iisus a fost târât înaintea Arhiereului  şi condamnat la moarte. Cu aceasta ocazie, Casa  Arhiereului, a săvârşit umilul fapt de supunere;  el şi-a trimis prizonierul la mine ca să pronunţ  eu osânda definitivă, asupra  lui.

Eu i-am  răspuns că, deoarece Isus este Galilean  afacerea cade sub jurisdicţia lui Irod şi am  poruncit să-l trimită la el. Acel tetrarh  viclean şi-a mărturisit umilinţa, pretextând a  avea respect faţa de mine, prin sutana  Cezarului, mi-a încredinţat mie soarta acestui  om.

Îndată  palatul meu a luat înfăţişarea unei cetăţi  ocupate. Fiecare moment ce trecea, sporea  numărul tulburărilor. Ierusalimul era inundat de  populaţia adunată de prin munţii Nazaretului. Se  pare că toata Iudeea se afla la  Ierusalim.

Eu îmi  luasem de femeie (soţie) o domnişoara dintre  Gali, care avusese nişte descoperiri pentru  viitor. Plângând, ea s-a aruncat la picioarele  mele şi mi-a zis: „Păzeşte-te! Să nu te atingi  de omul acesta, pentru că el este Sfânt! Noaptea  trecută eu l-am văzut în vis. El umbla deasupra  apelor. El zbura pe aripile vântului, şi vorbea  furtunilor şi peştilor mării şi toate erau  supuse voinţei lui. Chiar şi râul de pe muntele  Kidron, curgea plin de sânge. Statuile Cezarului  erau pline de murdăria Golgotei. Catapetesmele  dinlăuntrul templului, s-au dărâmat şi soarele  s-a întunecat ca îmbrăcat în doliu. O! Pilate,  rău mare te aşteaptă, dacă nu vei asculta sfatul  femeii tale. Blestemele Senatului Roman! Teme-te  de puterea Cerului!”

Pe  la timpul acesta treptele de marmură,  gemeau sub greutatea mulţimii, iar Nazarineanul,  era adus iarăşi la mine. Eu am  pornit spre sala de judecată, urmat de garda  mea. Într-un ton aspru, am întrebat  pe popor, ce vrea!….

„Moartea  Nazarineanului” a fost  răspunsul.

„Pentru ce  crimă?” am întrebat eu.

„El a  hulit pe Dumnezeu şi a profeţit dărâmarea  templului. El se numeşte pe sine Fiul lui  Dumnezeu, Mesia, Regele  Iudeilor”.

Eu le-am  spus că justiţia Romana nu pedepseşte astfel de  fapte cu moartea.

„Răstigneşte-l, răstigneşte-l!”  izbucni însă strigătul de la gloată înfuriată.  Strigătele gloatei înfuriate zguduiau palatul  din temelie. În mijlocul acestei zarve  nemaipomenite, nu era decât un om liniștit şi  calm. ACESTA ERA ISUS DIN  NAZARET.

După mai  multe sforţări, fără rezultate, de a-l scăpa de  furia acestor persecutori înverşunaţi, eu am  luat o măsură care pentru moment mi se păru că  va servi ca să-i scap viaţa; am dat poruncă ca  el să fie biciuit; apoi cerând ligheanul cu apă,  eu m-am spălat pe mâini în faţa mulţimii,  arătând prin aceasta, dezaprobarea mea pentru  acest fapt. Dar în zadar. Aceşti mizerabili nu  s-au mulţumit decât cu viaţa lui.

În desele noastre tulburări  civile, eu am fost de mai multe ori martor al  furiei popoarelor dar, din câte am văzut, nimic  nu se poate asemăna cu  aceasta.

Într-adevăr s-ar putea spune că în  această ocazie toate spiritele rele din ţinutul  infernului s-au strâns în Ierusalim.  Mulţimea părea că nu umblă pe  picioare, ci umblă pe sus urlând, precum  valurile unei mări înfuriate. O mare  neastâmpărată se întindea de la porţile  Pretorului până la muntele Sion, cu strigăte, cu  fluierături, cum nu s-a mai auzit niciodată în  istoria Romei.

Ziua s-a  întunecat ca un amurg, asemenea celui văzut la  moartea lui Iulius Cezar cel Mare, care s-a  întâmplat tot aşa pe la mijlocul lui Martie. Eu,  Guvernatorul provinciei răsculate, stăteam  rezemat de o coloană a palatului meu,  gândindu-mă la înfricoşătorul fapt al acestor  oameni cruzi care târau spre execuţie pe  nevinovatul Nazarinean.

Toţi  dispăruseră din jurul meu. Ierusalimul, scosese  afară pe locuitorii săi, care se înşiraseră pe  părţile funebre ce conduc spre Geronica  (Golgota). Un aer de jale şi  întristare mă acoperea. Garda mea însoţise pe  cavaleri, iar sutaşul pentru a arăta o umbra de  putere, se străduia să facă  ordine.

Eram lăsat  singur şi cu inima zdrobită şi mă gândeam că  ceea ce s-a petrecut în momentul acesta stătuse  mai mult în puterea zeilor, decât în puterea  omului.

Deodată se  auzi un mare strigăt, ce venea de pe Golgota,  care părea că este adus de vânt şi care anunţa o  agonie pe care urechea omenească, n-a mai  auzit-o vreodată. Nori mari,  întunecoşi şi negri s-au coborât şi au acoperit  aripa templului, şi aşezându-se asupra oraşului,  l-a  acoperit ca un val, şi un puternic cutremur de  pământ a zguduit totul.

Atât de  înfricoşătoare au fost semnele ce  s-au văzut, atât pe ceruri cât şi pe pământ,  încât se zice că: Dionisie Aeropagul ar fi  exclamat: „sau că autorul naturii suferă, sau că  Universul se sfârşeşte.”

Către  ceasul dintâi al nopţii, mi-am luat mantaua pe  mine şi am pornit pe jos în oraş, spre porţile  Golgotei. Jertfa era consumată!…

Mulţimea se  întorcea în cetate, dar de fapt tot agitată, dar  şi posomorâtă şi cu feţele lor întunecate şi  mohorâte şi disperate.

Mulţi erau cuprinşi de  frică şi de remuşcare pentru cele ce văzuseră.  De asemenea, am văzut pe mica trupă de ostaşi,  trecând mâhniţi, iar purtătorii steagului, îşi  învăluiseră capul în semn de întristare.

Am  auzit un ostaş murmurând în cuvinte străine, pe  care eu nu le-am înţeles. Ici si colo,  se vedeau grupuri de oameni şi femei adunaţi şi,  când aruncau privirea spre muntele Calvarului  rămâneau nemişcaţi, ca în aşteptarea vreunei  alte minuni a naturii.

M-am întors în  Pretoriu întristat şi plin de gânduri care mă  frământau. Urcându-mă pe trepte, se puteau vedea  stropii de sânge care curseseră de la  Nazarinean.

După un  timp a venit la mine un bătrân, cu o grupă de  femei plângând, care rămăseseră la poartă, iar  el s-a aruncat la picioarele mele plângând amar.  L-am întrebat ce vrea şi el mi-a  zis: „Eu sunt Iosif din Arimateia, şi am venit  să cer de la tine îngăduinţa de a îngropa pe  Isus din Nazaret”….

I-am zis: „Cerinţa ta se  va împlini”….

Atunci, primind raportul că  Isus este mort, am poruncit lui Naulius să ia  cu sine ostaşi şi să supravegheze înmormântarea,  ca să nu fie împiedicată.

Mai târziu câteva  zile, mormântul a fost găsit gol. Ucenicii săi  au vestit în toată provincia, că Isus s-a  sculat dintre morţi cum prezisese  el.

Îmi mai  rămăsese numai această datorie, ca să fac  cunoscut împăratului această întâmplare  dezgustătoare şi neobişnuită. Chiar în noaptea  aceea, ce a urmat catastrofei neaşteptate am  început a face acest raport şi, de către ziuă,  s-a auzit un sunet de pe Calvar, intonând aria  Dianei, care a venit la urechile  mele!…

Aruncându-mi privirea spre poarta  Cezarului, am văzut apropiindu-se o trupa de  soldaţi şi am auzit sunetul trâmbiţei care  intona marşul Cezarului. Erau întăririle care mi  se făgăduiseră, cele doua mii de ostaşi aleşi,  şi pentru a grăbi sosirea lor, au călătorit  toată noaptea.

A fost  hotărât de soartă!… am strigat eu cu amărăciune  şi frecându-mi palmele, ca marea nelegiuire să  fie îndeplinită, şi că pentru scopul de a  împiedica răscoala de ieri, trupele de ostaşi să  sosească astăzi!!!… Soartă cruda, cum îţi baţi  joc de soarta muritorilor!

Era  prea adevărat ce a strigat Nazarineanul de pe  cruce: „S-a sfârşit”.

Acesta  este cuprinsul raportului şi rămân al Majestăţii  Voastre supus, cu respect şi  smerenie.

Guvernatorul PONŢIU  PILAT

Făcut  în Ierusalim în a XXVIII-a zi a lunii  Martie,

Anul  4147 de la  creaţiune.

___________________________________

sursa / circulă pe Net (de la cfr-istii Fane și Doru)

Foto: Sculptură intitulată „Ponțiu Pilat” – http://www.romeacrosseurope.com/wp-content/uploads/2015