Teodor Popescu (preot) – Copilăria și anii de școală

de Horia Azimioară

Tudor PopescuDumbrava

Nu ne-am ales singuri nici când, nici unde să vedem lumina zilei şi totuşi locurile şi întâmplările din vremea copilăriei se întipăresc atât de adânc în memoria oamenilor! „Locul naşterii”, „casa părintească” sunt cuvinte care exprimă puternica impresie pe care începutul de viaţă o lasă în fiinţele noastre.

Despre satul Dumbrava din judeţul Prahova, din punct de vedere istoric nu se pot spune prea multe lucruri: în secolul trecut, această comună neînsemnată se numea Netoţi. Prezenţa vegetaţiei de dumbravă din lunca largă şi bogată în umezeală dintre Teleajen şi Cricovul Sărat a dat însă sătenilor ideea să schimbe, după un timp, numele satului: Dumbrava. Satul e situat la vest de pârâul Rădila, un afluent al Ialomiţei. În timpul verii este o căldură excesivă, iar iarna crivăţul abate peste sat valuri de frig şi zăpadă, troienind uliţele şi reţinând pe săteni prin casele lor mici, pe lângă foc, câteva luni pe an.

 În zilele scurte de iarnă sătenii aveau grijă de animalele din gospodărie, iar femeile lucrau în casă împletituri de lână, broderii. Cei mai mulţi bărbaţi petreceau timpul de iarnă cu mâncarea şi băutura, ştiind că vara îi aştepta munca grea la câmp.

Duminica şi la sărbători auzeau sunetele clopotului de la bisericuţa din sat şi mulţi dintre ei se îndreptau spre acel loc, unde ascultau slujba şi se întâlneau cu atâţia cunoscuţi. Pe atunci, în sat era o biserică de lemn, iar preotul era stimat de săteni, mulţumiţi cum se făceau slujbele religioase. Ei nu ştiau prea multe despre Dumnezeu şi despre Cristos, de aceea lăsau ca problemele spirituale să fie rezolvate de preotul lor.

Părintele Gheorghe Ionescu, originar din comuna Tomşani-Prahova, s-a stabilit în Dumbrava împreună cu soţia sa, Elena, cu prilejul numirii sale ca preot în acest sat. Tatăl lui Gheorghe fusese cântăreţ la o biserică de la ţară. Soţia lui, Elena, era la rândui fiică de preot, iar când s-a căsătorit cu Gheorghe Ionescu era orfană.

Elena era o femeie – după mentalitatea multora din vremea de astăzi de tip „vechi”: supusă şi ascultătoare de soţul ei. Pentru Gheorghe avea o adevărată admiraţie: pe alţi preoţi putea să nu-i creadă, dar pe el îl credea, îl aprecia şi nu-i ieşea din cuvânt. Era o femeie temătoare de Dumnezeu, chiar dacă nu cunoştea mai nimic din problemele teologice: pe acestea le lăsa în seama soţului ei, socotind că partea ei era să se teamă de Dumnezeu.

Au avut repede copii. La 12 ianuarie 1887 s-a născut al treilea copil, pe care l-au numit Teodor, fără a şti că numele acesta înseamnă în limba greacă „darul lui Dumnezeu”. Când a fost declarată la primărie naşterea, notarul a trecut din greşeală în actul de înregistrare numele de Popescu în loc de Ionescu, aşa cum se numeau părinţii. O fi zis: „Încă un băiat al popii!” şi aşa i-a rămas numele: Teodor Popescu. Mama nu era prea încântată că al treilea copil era băiat, pentru că cei dinaintea lui erau tot băieţi. După Teodor au urmat însă – şase fete – una după alta – şi apoi un băiat. Se pare că Teodor semăna mai mult cu mama, atât la înfăţişare, cât şi la suflet.

Părintele Ionescu era un om moral, trăia în limitele unei bunecuviinţe general acceptate. Era un om gospodar, muncitor, căuta să fie de folos pe lângă casă şi se ocupa de copii: le spunea o mulţime de anecdote. Era creştin din moşi-strămoşi, dar nu citise în întregime Sfânta Scriptură, căci pe atunci preoţii din sate nu aveau asemenea obligaţie. În necunoştinţă de cele scrise în Biblie, nu-şi făcea probleme cu privire la starea lui personală înaintea lui Dumnezeu şi nici la cea a enoriaşilor săi; odată ce ştia să oficieze slujbele, toate erau în rânduială – gândea el. Necunoscând adevărurile descoperite în Cartea Sfântă, uneori lua în glumă şi lucrurile serioase.

Casa părintească oferea copiilor un climat bun, totuşi pentru Teodor nu a fost un Betel, un loc de întâlnire cu Dumnezeu: n-a găsit poarta cerului la Dumbrava. Nu ştia ce 7 este rugăciunea personală, nu ştia că viaţa creştină este numai acea viaţă în care Isus Cristos este recunoscut ca Mântuitor şi Domn. A rămas totuşi legat sufleteşte de locul unde s-a născut şi a copilărit, iar mai târziu se ducea deseori pe la fraţii din Ploieşti: erau mai aproape de Dumbrava.

Anii de şcoală

Obiceiul preoţilor de la ţară era ca pe copiii lor să-i facă preoţi sau învăţători, iar Gheorghe Ionescu s-a ţinut de obicei: pe Atanase, cel mai mare copil, l-a trimis la Seminarul Teologic Nifon, din Bucureşti; la fel a urmat seminarul şi ultimul băiat din familie, care a rămas apoi preot în Dumbrava, în locul tatălui; numai Ioan, fratele şi prietenul cel mai apropiat al lui Teodor, a fost trimis la liceu. Atanase, cel mai mare dintre fraţi, şi-a făcut carieră din preoţie, fiind un preot conştiincios şi apreciat la biserica Sfânta Vineri din Bucureşti.

Teodor a fost trimis la seminar la Curtea de Argeş. Între timp, acest seminar s-a desfiinţat şi atunci el a fost mutat la Seminarul Central din Bucureşti.

Gândindu-se că a fost mânat de alţii să înveţe teologia, Teodor spunea la bătrâneţe: „Cred totuşi că aşa a fost planul lui Dumnezeu pentru mine. Am mers la şcoala de preoţi ca orice elev. Faptul că mâna lui Dumnezeu m-a dirijat pe aici îmi este clar; dar abia mai pe urmă m-am convins eu că mâna lui Dumnezeu a fost la mijloc”.

Într-una din vacanţele petrecute la Dumbrava, a dat pentru prima oară de Noul Testament.

„Cărţile pe care le avusesem în şcoală noi, copiii, le duceam pe toate în pod: tata acolo le ţinea. Căutând printre cărţile din pod, am dat peste Noul Testament, ediţie sinodală. L-am luat în mână şi am avut un sentiment deosebit de plăcere, deşi nu ştiam ce cuprindea; l-am strâns la pieptul meu. Cine l-o fi pus în pod, nu ştiu. Avea un limbaj greoi, totuşi destul de înţeles pentru mine, un amestec de litere vechi şi noi (latine şi cirilice). Era de la cineva din Cernăuţi. Mă izbea tot ce citeam, dar nu aveam pe cine să întreb pentru lămuriri. Am căutat, dar nu mi-a fost nimeni îndrumător. Părinţii nu ne sileau să citim cărţi religioase, ne lăsau în toată libertatea. Tatăl meu nu putea să- mi dea îndrumări în teologie, era un simplu preot de ţară şi nu-şi punea probleme prea înalte în cugetarea lui”.

Explicând în 1951 cuvintele apostolului Pavel privitoare la răpirea celor credincioşi, Teodor Popescu spunea cu tristeţe:

 „În şcolile unde se învaţă lucruri religioase, nimeni nu-i învaţă pe elevi despre ce am citit aici şi cât timp am fost într-o astfel de şcoală, habar n-aveam de aşa ceva. Despre Cuvântul lui Dumnezeu am învăţat multe, dar Cuvântul lui Dumnezeu însuşi nu-l citeam”.

Din cauză că Scriptura era lăsată pe un plan cu totul secundar în şcolile teologice, mulţi dintre elevii care terminau seminarul ajungeau să se plictisească de meseria lor, care ar fi putut să fie un apostolat şi de aceea viaţa spirituală a enoriaşilor nu reprezenta prima lor preocupare, iar mulţi seminarişti au intrat chiar de pe băncile şcolii în rândurile necredincioşilor declaraţi.

Teodor şi-a petrecut tinereţea în condiţiile vieţii de internat în seminar şi mărturisea că n-a avut nici o perioadă în care să se fi îndoit de existenţa lui Dumnezeu; erau chiar în seminar curente contra Scripturii, dar avea la îndemână imediat combaterea lor şi îi plăceau disputele pe această temă.

În timpul seminarului n-a întâlnit figuri bisericeşti care să-l impresioneze şi pe care să şi le ia ca model în viaţă, însă i-a plăcut oarecum de Ioan Chrisostom şi de Vasile cel Mare, deşi numai pentru un timp. N-a avut nici profesori, nici colegi care să-l entuziasmeze.

N-am întâlnit între colegii mei, unul măcar care să aibă temere de Dumnezeu; nici unul nu-şi făcea cu pasiune meseria. N-am rămas prieten cu nici unul dintre ei.

Acelaşi lucru îl spune şi în volumul de predici Isus vă cheamă: „Eu însumi am avut colegi de şcoală care nu se sfiau să se laude cu păcatele lor; şi cu cât purtarea lor era mai neruşinată, cu atât se socoteau mai viteji şi mai de laudă”.

Teodor a dus viaţa obişnuită a unui elev studios. Îşi vedea de studiul care i se recomanda. Pe la paisprezece ani a venit mai îndeaproape în legătură cu literatura şi a urmat o perioadă în care i-a plăcut mult să citească.

Când mă judec pe mine însumi, văd cum s-a apropiat harul lui Dumnezeu de mine şi cred că între lucrurile de care s-a folosit El pentru întoarcerea mea la El este şi faptul că mi-a sădit în suflet o mare admiraţie pentru cei dintâi creştini”.

Şi îi plăcea să citească tot ce găsea despre creştinii din primele veacuri.

Una din întâmplările care i-au răscolit cel mai mult sufletul în anii tinereţii a fost moartea fratelui său Ioan, pe care îl simţea cel mai apropiat dintre toţi fraţii lui. Amintirea morţii lui Ioan i-a rămas neştearsă; şi la bătrâneţe, uneori în predici istorisea im- 9 presiile pe care le-a avut în această împrejurare.

Eram de vreo paisprezece ani când a murit fratele meu, bolnav de tuberculoză. Noi nu ştiam că este bolnav, dar ne-am pomenit că a avut o hemoptizie şi de atunci, din toamnă până în iarnă tot bolnav a fost şi iarna a murit. Pe mine m-a cuprins un fior, un dor de fratele meu şi mult aş fi dorit să-l mai văd. În timpul verii am ieşit din grădina casei părinteşti, mă plimbam şi mă întrebam: „O mai fi ceva? N-o mai fi? Unde o fi fratele meu?” Mă uitam în sus spre stele, dar ele nu-mi spuneau nimic. Dacă mă uitam spre pământ, nici el nu-mi spunea nimic. În mine însumi iar nu aflam nimic şi eram în totală neştiinţă; dar pentru mine s-a pus atunci în mod serios problema existenţei viitoare. Mi-am pus întrebări, dar nu puteam să dau vreun răspuns”.

Preocupările de şcoală n-au reuşit a-l face să nu simtă durerea despărţirii de fratele său. Una din activităţile din şcoală era aceea de a învăţa cum să predice. Seminariştii predicau însă numai când le venea rândul, iar elevul Teodor Popescu se distingea printre colegi în ceea ce priveşte predica. La sfinţirea noii biserici din Dumbrava – clădită în locul celei de lemn prin strădania părintelui G. Ionescu – seminaristul Teodor Popescu a ţinut o predică bine apreciată de sătenii care o ascultaseră.

El era însă tânăr şi îşi ducea viaţa aşa cum credea el; nici vorbă să se intereseze de voia lui Dumnezeu, de ce spune Scriptura. Totuşi, în afara orelor de şcoală, tinereţea i-a fost liniştită, n-a fost zvăpăiat şi nu s-a avântat într-o viaţă de păcat; dar viaţa morală pe care căuta s-o ducă nu era izvorâtă din credinţa în Domnul Cristos, ci era o problemă de educaţie, de caracter.

În 1907 a terminat seminarul şi s-a înscris imediat la Facultatea de Teologie din Bucureşti. A învăţat foarte bine, a excelat la facultate. Ca şi la seminar, între profesori nu era nici unul care să-i inspire temere de Dumnezeu. Singurul care mai impunea era Irineu Mihălcescu, mitropolitul de mai târziu al Moldovei, un om cult. Deşi era profesor de teologie ortodoxă, Mihălcescu avea greutăţi în înţelegerea şi recunoaşterea dumnezeirii Domnului Cristos; el preda teologie dogmatică şi ţinea unul din cele mai clare cursuri; scria foarte plăcut, te delecta din punct de vedere intelectual. Dovezile pe care le aducea el despre existenţa lui Dumnezeu erau temeinice şi frumos prezentate; probabil că şi izvoarele din care se inspira erau bune. Mihălcescu ştia bine limba germană şi i-a împrumutat şi lui Teodor câteva cărţi bune în timpul studenţiei. Teodor ştia bine limba germană, pe care a învăţat-o în scoală şi, pentru a avea acces la mai multă literatură teologică, a învăţat singur şi limba franceză. De asemenea învăţase limba greacă.

Sursa: https://gospelfororthodox.files.wordpress.com/2013/04/teodorpopescu.pdf

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s