În creștinism, acordarea (primirea) iertării este esențială, însă uneori rezolvarea pare a fi un nod gordian

Iertarea

În blogul Cetatea de piatră,  Marinel Blaj vine cu interesantul eseu  Iertarea ca normă, iertarea ca formă… și altfel de iertări.

Pornind de la întrebarea mea, naivă: cum de nu v-ați gândit … să-l sfătuiți pe Walden să îl ierte pe nonagenarul turnător… ?”, după ce primisem între timp un răspuns satisfăcător și corect formulat la cele scrise de mine, prețiosul confrate s-a simțit provocat „să încerc să definesc, pornind de la cazul lui Walden, ce poate să însemne iertarea. […] Totuşi, fiindcă acest caz cu totul şi cu totul particular ridică în sine întrebări legate de iertare, fiindcă suntem, din păcate, tributari unor clişee dogmatice, uitându-ne limitele reale, umane, aş vrea să vă provoc prin câteva observaţii şi întrebări la o reconsiderare a realităţii legate de iertare.

Dragă Marinel, repet ce-am spus și în alte ocazii, te admir pentru felul cum scrii, cum îți alegi subiectele, pentru modul cum abordezi chestiunea, dar, nu în ultimul rând, pentru darul persuasiunii, expunerile tale sunt întotdeauna clare și precise, la obiect.

Tema iertării, necesitatea și modul de rezolvare, bazele ei biblice, le-ai expus treaptă cu treaptă pe înțelesul oricărui creștin care este preocupat de acest subiect. Dar teoria ca teoria,  practica ne omoară, zice proverbul. De aceea continui să-mi exprim părerea mai detaliat.

Cu atât mai mult cu cât mi se pare că am primit puțină lumină și vreau să împărtășesc cu voi, cititorii, cele înțelese de mine. În ecuația iertării văd ca strict necesară credința, pentru credincios nimic nu are efectul scontat fără credință. Am înțeles asta, punându-mă în situația practică de a rezolva o situație a împăcării din viața mea, ce trebuie să fac, ce cale urmez? Vorbind de ecuație, în orice caz, de-o situație matematică, caut să simplific lucrurile, exact cum trebuie să facem și în viața de zi cu zi.

Tot simplificând ba una, ba alta, multe lucruri inutile…  caut să-mi reduc cât mai mult din balast, să rup sau să renunț la multe legături … Cu ce mai rămân, la ce nu pot să renunț, ce mai trebuie să păstrez?

Am fost aseară la un priveghi, am stat de vorbă cu un frate cam de vârsta mea, un om simplu, de la altă biserică (arădean la origini), care mai vine și  la noi rar, în unele duminici, seara, și la unele întâlniri mai mari, de sărbătoare (gen desculți), un om sfătos, destul de popular de altfel. A trecut dintr-odată să spună ceva esențial … „frate, știi ce contează?” Eu …tăcere, doar mi-am ciulit urechile și privirea  întrebătoare … Noi povesteam așezați în bancă în sala destinată unor astfel de ocazii, într-o biserică americană, iar în față, în sicriul încă deschis, sta nemișcat trupul inert al celui ce a fost 68 de ani fără 4 luni cu numele […] Instinctiv am simțit că va spune ceva semnificativ … !? … dragostea, bunătatea“, a răspuns molcom omul și apăsat, apoi a continuat a mai zice „celelalte ăsta sunt eu, ne batem cu pumnul în piept, mândria de-a fi cineva sau ceva, toate astea nu folosesc la nimic”.

Încă de la început mi-a venit în gând Psalmul 121, bine cunoscut de noi toți, cu el ne îmbărbătăm unii pe alții, când ne dăm îndemnuri la rugăciune:

Îmi ridic ochii spre munţi… De unde-mi va veni ajutorul? Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul.

Când avem în față aceste cuvinte, rămânem noi fără cuvinte, fără cuvintele și frazele noastre, fără gândirea noastră searbădă și stereotipă. Ce putem să-i spunem de la noi înșine lui Walden (cu o dramă „infern” în suflet) sau altuia ce să facă, cum să procedeze? Dar iată că Domnul ne spune ce să facem și numai El ne poate pune într-o stare după voia Lui, restul e teorie, dar când gândurile noastre (rumegarea lor adâncă, profundă) le împletim cu îndemnurile din Psalmi și din alte locuri din Scriptură, umbriți de Duhul Sfânt, atunci putem intra în mâna Olarului să ne frământe, să ne frăgezească să ne modeleze și să ne supună eul nostru care trebuie să capituleze. Până când eu nu rămân singur cu Dumnezeu, până când nu las din mână ce țin … până ce nu abandonez ceea ce trebuie abandonat, până nu-mi pun viața în rânduială, în liniște și pace deplină … să nu mă bazez pe altceva și pe altcineva decât pe harul lui Dumnezeu …

Iacov şi-a văzut de drum; şi l-au întâlnit îngerii lui Dumnezeu.[…] Tot în noaptea aceea s-a sculat … i-a trecut pârâul [Iabocului] şi a trecut tot ce avea. [..] Iacov însă a rămas singur. Atunci un om s-a luptat cu el până în revărsatul zorilor. (Celce lupta cu Dumnezeu) […] și i-a schimbat numele […] și i-a pus locului numele Peniel. (Fața lui Dumnezeu)” – Geneza 32: 1, 23-24, 30

Revin, credința e pimordială, aici rămân pe poziție, singur înaintea lui Dumnezeu, am de dat o luptă cu … Dumnezeu, de fapt cu mine însumi, ca eul să fie înfrânt,cu lepădare de sine,  intru la citire din Scriptură, multă citire, multă stare de rugăciune, de lepădare de sine, de luare a crucii și de urmare a Domnului (Luca 9:23). Intru în laboratorul umblării cu Dumnezeu în fiecare zi. Am grijă să înflorească și să rodească dragostea și bunătatea, ele mă vor însoți, fără de ele n-am sorți de izbândă … toate astea, aici, într-o expunere prescurtată, însă ele iau timp, zile, luni, ani.

Frate Marinel, nu pot vorbi decât despre mine, cum văd că aș putea să-mi rezolv chestiunea împăcării de care eu am nevoie, e nevoie – zic numai despre mine, nici vorbă despre alții, căci observ că sunt situații nemaipomenite și numai amintindu-le pare o lipsă de sensibilitate, o stare nepotrivită – de o zdrobire a inimii înaintea lui Dumnezeu, iar aceasta n-o poate face decât dorința de-a-i fi pe plac Domnului, prin pocăință, prin har, numai El poate lucra în mine starea plăcută Lui.

Poate de aceea și zice apostolul că acum „acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.

Trebuie să merg în această direcție, până ce rămân doar acestea, cele pomenite deja. E prea mult să mai zic … oare degeaba zice apostolul că el lucrează la ceva, se luptă într-un fel hotărât, face ceva deosebit, merge cu străruință într-o direcție, cu fermitate și nu se lasă?

Dragă Marinel, Domnul îmi zice să mă împac cu pârâșul meu …, în drumul meu spre altar, să las darul să mă duc mai întâi să mă împac („câtă vreme eşti cu el pe drum”), apoi să-i duc darul Mântuitorului nostru … (Matei 5:23-25).

Nu spun că pricep tot, aici apar și alte elemente (împăcare, pârâșul, cu el pe drum). Știm că în predica de pe munte e vorba și despre desăvârșire, și Domnul dorește să fim desăvârșiți, fii ai Tatălui. Câte împăcări mai mari sau mai mărunte ne-au rămas încă nerezolvate?

Luaţi seama, dar, fraţilor, ca niciunul dintre voi să n-aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel Viu. Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi, câtă vreme se zice: “astăzi”, pentru ca niciunul din voi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului. (Evrei 3: 12-13)

Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune.(Evrei 10:24)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.