De cât pământ are nevoie un om?

O poveste pentru tineri și pentru …bătrâni

Doi țărani, soț și soție, au auzit că un mare moșier, dă pământ oricui cere. Ei s-au hotărât îndată să pornească la drum. Ajungând, au găsit într-adevăr pe stăpânul acelui colț de țară, care le-a spus că le va da pământul dorit.

-Să vă aflați, le-a zis el, mâine, la răsăritul soarelui, pe creștetul micului deal, pe care-l vedeți în fața voastră.

Ei n-au lipsit de la întâlnire, ci din contră cu mult înainte de răsăritul soarelui au așteptat nerăbdatori pe Moșierul, care a venit însoțit de câțiva servitori.

-Iată condiția pe care o aveți de îndeplinit, a spus el. Veți porni la drum și tot pământul pe care-l veți înconjura, va fi proprietatea voastră! Va trebui însă neapărat să fiți aici cel mai târziu la apusul soarelui.

Soțul și soția se priviră. O bucurie de nespus se citea în ochii lor, care străluceau de flacăra lăcomiei. Au plecat coborând dealul, după care, ajungând la șes, au început să alerge iute, pentru a câștiga cât mai mult pământ cu putință. Dupa câteva ceasuri de alergare, soțul a spus soței:

-Mi-e foame!

-Și mie mi-e foame, a răspuns femeia.

Amândoi însă, stăpâniți de același gând, au zis:

-Să nu pierdem nici o secundă! Vom mânca la noapte, căci, dacă ne oprim din alergare, pierdem o bucată bună de pământ! Cât de frumos este câmpul! Pământul este atât de negru și productiv! Recolta ne va îmbogăți, cu siguranță!

Cu aceste cuvinte, puteri noi le reveniră și ei iuțiră pașii.

-Mă simt obosit, a spus după un timp soțul.

-Eu de asemenea, a răspuns și femeia.

-Ne vom odihni la noapte. Să fugim, să fugim! Căci fiecare pas ne îmbogățește. Curaj! Să fugim mai departe!, mai zise soțul.

Pământul, pe care l-au călcat până în acel moment, se putea socoti într-o mare moșie pentru acești oameni, ce cu privirile pline de mândrie păreau că-l îmbrățișează. Da, tot acel pământ era al lor!

Au alergat astfel toată ziua, fără a se opri, sub căldura soarelui ce dogorește vara atât de tare. Dorința lor de a câștiga cât mai mult pământ era nestinsă.

-De acum….., observă țăranul.

-De acum soarele coboară, completă femeia…..Va trebui să ne încheiem călătoria, căci, desigur, moșierul ne așteaptă.

-Curaj! Doar câteva sforțări! Să mărim pasul! Să facem repede înconjorul acelui colț de pământ ce ne stă în față și care mi se pare mai frumos decât cel pe care l-am călcat până acum! Ar fi păcat să-l lăsăm altora!

-Ei da! Cu atât mai bine, va fi al nostru. Astfel, cu glasuri destul de puternice încă, ei se sfătuiau și se îndemnau.

Soarele se lăsă la orizont. Cei doi trebuiau cu orice preț să se înapoieze, pentru a fi la întâlnirea cu Moșierul înainte de apus. Era greu, dar ce le păsa? Au câștigat pământul dorit, erau bogați, bogați!

Cei doi alergau cu greutate. Inima le bătea cu putere și erau scăldați în sudoare. Totuși se sileau la drum, căci erau aproape de țintă. Iată-i ajunși! Soarele mai atingea marginea câmpiei. Au ajuns deci la țintă înainte ca el să apună. Erau bogați, grozav de bogați! De acum se vor putea odihni linistiți.

Dar în momentul în care Moșierul ținutului îi felicita, țăranului i se făcu rău, pe când femeia sleită de puteri și palidă ca un cadavru privea năucita cu ochii sticloși.

După câteva minute, un val de sânge negru umplu gura țăranului-câteva mișcări convulsive și totul s-a sfârșit. Era mort!

Puțin după aceea și fără să i se fi putut veni în ajutor, femeia se prăbuși și ea la pământ, fără a mai face vreo mișcare. Când cei de față se apropiară de aceasta, ea nu mai era decât un cadavru. Trecuse și ea în veșnicie după bărbatul ei.

–Nu v-am spus eu? a zis Moșierul celor care îl însoțeau.

Apoi, arătând spre două gropi proaspete pe care a pus să le sape încă în timpul zilei pe acel deal, moșierul a adăugat: