Două istorisiri adevărate

Cineva care nu știe legea, el poate se crede nevinovat, încălcând legea. Dar dacă legea îl acuză, n-are cum a se dezvinovăți decât în condițiile prevăzute de ea.

Pe de altă parte, unui copil i se iartă din oficiu aproape totul, orice greșeală, dar odată ce crește, datorită înțelegerii și discernământulu, cresc și răspunderile, nu i se mai permite a comite orice abatere sau răutate care i-ar trece lui prin cap sau i-ar face lui plăcere.

12. Toţi cei ce au păcătuit fără Lege vor pieri fără Lege; şi toţi cei ce au păcătuit având Lege vor fi judecaţi după Lege.

13. Pentru că nu cei ce aud Legea sunt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea aceasta vor fi socotiţi neprihăniţi.

14. Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege;

15. şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele. (Romani 2: 11-15)

Legea divină – moralitatea necesară pentru binele lui – a pus-o Dumnezeu în om prin conștiință, în cuget, ea e acolo ca o busolă care nu se strică niciodată. Dar, ca și o busolă atunci când nu e folosită sau când nu este păstrată în condițiile tehnice prevăzute de producător, la fel,  conștiința, prin nefolosire sau prin nepăsarea omului (ca proprietar al ei),  aceasta începe să nu mai indice corect, să nu mai semnaleze deviația  omului  de la prevederile legilor de tot felul și al pretenției moralei divine inoculate în el.

Cercetătorii oamenilor primitivi, al triburilor aborigene din Australia și al altora, istorici precum Mircea Eliade, au descoperit că acei oameni au niște obiceiuri dictate de conștiință. Unul dintre obiceuri este acela că adolescentele nu mai trăiesc împreună cu bărbații care ar putea comite un incest. Deci primejdia imoralității – existând – este îngrădită printr-un bun obicei. Dar, societatea umană „evoluând” tot mai mult, legislația occidentală tinde tocmai împotriva moralității divine și a conștiinței sănătoase, societate neîngrădită împotriva murdăriilor spirituale care s-au generalizat tot mai mult și în care conviețuiesc occidentalii.

Ceea ce doar o conștiință bună poate decide, este arătat de însăși rezoluția dată de Dumnezeu, în Cartea Romani, unde găsim un adevăr esențial, de necontestat:

 „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar.” (Romani 3:10-12)

Cine a fost întâi, oul sau găina?

Când copilul nu mai trebuie să-și respecte mama și tata?

Când omul nu mai trebuie să-și respecte Creatorul?

Numai atunci când el nu are un Creator, când el a venit în ființă printr-un șir de întâmplări succesive, nu prin voia lui Dumnzeu, cum mărturisește prin David, Scriptura:

13 Tu mi-ai întocmit rinichii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele:
14. Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!
15. Trupul meu nu era ascuns de Tine, când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului.
16. Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele. (Psalm 139: 15-16)

Viața, omul nu o poate crea, viața este opera de creație a lui Dumnezeu.Sămânța vieții o avem de la Dumnezeu, de orice „viață” am vorbi (plante, animale, om). Omul nu o poate crea prin ceea ce face el, nu că este neputincios, fiind, ci fiindcă asta este opera Creatorului, precum este crearea Universului așa cum îl cunoaștem noi (soarele, luna, pământul, stelele… tot ceea ce cuprinde și există – lumea văzută și nevăzută) . 

A stabilit legi inviolabile, universal valabile, precum legea gravitației, dar și multe altele nu la fel de cunoscute și de la îndemâna perceperii noastre.

Avea însă dreptate cineva afirmând plastic că una dintre legile lui Dumnezeu este legea respectului. Dumnezeu te respectă dacă îl respecți. E într-un fel valabilă și între oameni, ea devine și este astfel universală. Cum vi se pare această lege? O punem în pagină, în relația dintre noi cu Dumnezeu, între mine și Dumnezeu? O trăiesc față de ceilalți oameni, față de aproapele meu din fiecare zi și din orice moment? Îi respect viața? Ador să primesc și să dau respectul cuvenit în relația mea cu Dumnezeu? Ador respectul în relația mea cu ceilalți?

Ce respect ni se cuvine din partea lui Dumnezeu?

„Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Romani 3:23)

E clar că toți suntem vinovați. E clar că nu l-am respectat, nu L-am onorat, nu i-am dat cinstea cuvenită lui Dumnezeu. Comporamentul nostru și vorbele noastre i-au spus lui Dumnezeu:

„Pleacă de la noi. Nu te vrem. Ne descurcăm singuri. Nu faci nimic pentru noi. Nu ne ajuți când avem nevoie. Pleacă. Du-te!

De fapt… pentru noi … Tu … NU EXIȘTI!”

***

Nu recunoaștem  adevărul și situația în care ne aflăm. Suntem niște rebeli, merităm condamnarea la moarte. Ne aflăm ca într-o închisoare  întărită cu durere și ură. Încarcerați de trecutul nostru, alegeri proaste și de mândria noastră. Am fost găsiți vinovați. Se aude ecoul pașilor călăului. Nu ridicăm ochii când se deschide ușa și începe să vorbească. Știm ce va spune: „E timpul să plătești pentru păcatele tale.” Căci plata păcatului, a lipsei de respect față de Creator, este moartea.

…Dar toți putem auzi vestea bună a conștiinței: pocăiește-te, omule, mai este loc pentru iertare. Există oferta iertării pentru oricine acceptă înlocuirea sa în pedeapsă, prin condamnarea Nevinovatului Hristos la Golgota, crezând și recunoscând că suntem vinovați, regretând asta (pocăința) și crezând că El a luat asupra Lui vina ta și a mea.

*

Semnătura decisivă

„Ţarul Rusiei, Petru cel Mare, avea obiceiul ca din când în când să-şi dezbrace haina împărătească şi să se îmbrace modest ca să nu fie recunoscut atunci când dorea să se amestece cu poporul simplu. Cu multă vreme înainte de a urca pe tron, în anul 1682, când făcea călătorii îndepărtate, s-a deghizat ca meşteşugar sau negustor, pentru a cunoaşte ţara şi oamenii altor popoare. În felul acesta el a străbătut Europa fără să fie recunoscut. În Olanda, el a lucrat pentru mai multă vreme ca tâmplar, ceea ce a dat compozitorului german Lortzing subiect pentru piesa sa muzicală: “Ţar şi tâmplar” În anii de mai târziu, cu cât afacerile de stat îl captivau tot mai mult, rareori mai reuşea să se deghizeze ca un simplu supus, ca pe această cale să poate afla direct grijile şi nevoile poporului său. De cele mai multe ori el îmbrăca pentru scurtă vreme uniforma unui ofiţer, sau îmbrăcămintea unui funcţionar, pentru a se informa despre opinia şi disciplina soldaţilor săi.

În acest timp un tânăr ofiţer rus lucrase în calitate de casier la o fortăreaţă de la marginea împărăţiei Rusiei. El plătise solda regimentelor superioare. Acest tânăt ofiţer fu cuprins de un viciu: începu să joace cărţi. Şi du-pă cum se întâmplă cu cei mai mulţi jucători, acest viciu l-a dus treptat la ruină. Foarte curând, toate economiile sale au fost pierdute la jocul de cărţi şi în cele din urmă nu s-a putut împotrivi ispitei de a se atinge de banii încredinţaţi lui. Din când în când, lua câteva ruble din casa de bani.

Câteva luni în şir a făcut acest lucru. Câte ruble a luat în total, nici el nu mai ştia. La un moment dat însă, sosi pentru el o înştiinţare neplăcută. I se face cunoscut că a doua zi va veni un funcţionar al curţii imperiale care-i va examina contabilitatea şi situaţia caseriei. Această înştiinţare a fost ca un şoc asupra lui: Acuma va fi demascat… aşa că s-a isprăvit cu el! Numaidecât s-a apucat să-şi revizuiască registrele. Capul îi ardea, iar cifrele îi jucau înaintea ochilor. De mult s-a lăsat noaptea, iar el a aprins un felinar. În sfârşit, a adunat toate cheltuielile plătite ca soldă, apoi a scăzut această sumă din totalul sumei ce i-a pus-o la dispoziţie administraţia militară. Cu mâini tremurânde şi aproape fără să vrea, el începe a număra banii rămaşi în casa de bani. Dar vai, lipseşte o sumă uriaşă! El no-tează totul totul cu mare exactitate pe o foaie de hârtie: suma de bani încredinţată lui, plăţile făcute, restul de bani, iar dedesubt, suma lipsă. Ochii lui privesc trist această sumă.

Deznădăjduit, scrie alături cuvintele: “O mare datorie! Cine o poate plăti?” El îşi dă seama că niciodată nu va fi în stare să achite aceşti bani. Aşa că, în mintea lui se conturează hotărârea de a nu mai supravieţui demascării de mâine. Încă în această noapte, el vrea să-şi pună capăt vieţii. Pe masă intenţionează să lase toate dosarele deschise împreună cu foaia de însemnări, ca oricine că poată vedea ce s-a întâmplat aici. Stând aplecat peste masa de scris trebuie să recunoască cu reproşuri amare că a dat greş şi unde l-a împins pasiunea jocului de cărţi. El a abuzat în chip ruşinos de marea încredere ce i s-a acordat. A delapidat! El este un hoţ şi un ticălos! De aceea intenţionează să-şi pună capăt vieţii ratate. Pistolul încărcat era pus pe masă. Şi pe când reflectează la ceea ce făcuse, dintr-o dată îl cuprinde o oboseală de plumb şi i se închid ochii.

Tocmai în noaptea aceasta Petru cel Mare vine în această fortăreaţă deghizat ca ofiţer de pază. El spune parola soldaţilor de pază din ghereta din faţa porţii şi primeşte imediat intrarea, după care face o rundă în jurul fortăreţei. Conform ordinului, toate luminile trebuiau să fie stinse. Când trecu însă peste coridorul principal, vede pe sub una din uşi o rază de lumină. Îşi pune urechea la uşă, dar n-aude nici o mişcare. Apasă uşor pe clanţă şi aruncă o privire în cameră. Vede casa de bani deschisă, dosare, hârtii pe masă, iar pe ofiţerul superioar aţipit cu revolverul lângă el. Se întreabă atunci ţarul, ce-ar putea să însemne toate acestea? Intră în cameră în vârful picioarelor, se strecoară încet pe la spate-le tânărului care dormea, îl priveşte de pe umeri şi citeşte de pe foaia de hârtie ce se afla în faţa lui. Într-o clipă ţarul îşi dă seama de toată situaţia. Individul a furat de multă vreme în mod sistematic. Primul lui gând este să-i pună mâna pe umăr şi să-i strige: “Sunteţi arestat!”

În ultima clipă însă îi este milă de tânărul ofiţer. Cât de tânăr era el încă! Oare cine să-l fi corupt? Ce vor zice părinţii lui? Apoi, privirea îi cade asupra acelui suspin adânc scris în cuvinte: “O mare datorie! Cine o poate plăti?”

Adânc impresionat, ţarul ia pana cu cerneală ce căzuse din mâna celui ce dormea şi scrie numai un singur cuvânt pe hârtie. Apoi pără-seşte camera încet şi închide uşa.

Au mai trecut o oră, două … Dintr-o dată cel ce dormea se trezeşte. Se uită la ceas şi-şi dă seama că se făcuse ziuă. Se ridică brusc, pune mâna pe revolver şi-l ridică spre tâmplă…, tocmai vrea să apese pe trăgaci … când privirea i se opreşte pe foaia de hârtie din faţa lui şi pe un cuvânt care nu era acolo înainte ca el să fi adormit. Era numele “Petru”. Lasă pistolul să-i cadă din mână, îşi freacă ochii şi murmură în sinea lui: “Cum este posibil aşa ceva?” Apoi merge repede la dulapul cu arhivă, alege un document care poartă semnătura oficială a ţarului şi o compară cu numele ce se afla sub rândul

“O mare datorie! Cine o poate plăti?”. Nici o îndoială! Într-adevăr este semnătura ţarului. În noaptea aceasta ţarul a fost aici! El ştie totul. El cunoaşte datoria mea şi totuşi el însuşi vrea s-o plătească. Deci nu trebuie să mor. Şi în loc să-şi pună capăt vieţii, cuvântul ţarului îl determină să oprească răul pe care îl gândise.

Dimineaţa devreme, soseşte un curier de la curtea ţarului, îl cere pe ofiţerul superior şi îi înmânează într-un săculeţ de pânză o mare sumă de bani. Ofiţerul îi numără şi găseşte exact suma ce-i lipsea din casa de bani. Îndată depune banii în tezaur, iar la scurt timp, când funcţionarul de revizie îi face verificarea casei, găseşte totul în ordine. Ţarul a plătit totul, cu toate că în nici un caz nu era obligat la aceasta. Dimpotrivă, l-ar fi putut alunga pe necredinciosul administrator, pedepsindu-l cu severitate. Însă el l-a iertat, plătindu-i şi datoria.

Tot aşa este şi cu vina mea şi cu a ta înaintea lui Dumnezeu. O mare datorie! Cine poate să o plăteas-că? Eu nu! Nici tu! Ce bine că a venit UNUL care a achitat totul! Acesta este Isus Cristos. Gândeşte-te însă, pe El nu L-a costat doar o semnătură pentru ca noi să fim împăcaţi cu Dumnezeu. Nu, ci El a părăsit slava cerească, S-a dezbrăcat de Sine, iar la urmă S-a lăsat pironit pe cruce. Pe crucea de la Golgota, Dumnezeu Tatăl a încheiat cu Fiul Său preaiubit toate socotelile, decontând datoria mea şi a ta. El, care era curat fără vină, desăvârşit, fără păcat.”

*

“Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.” (Isaia 53:5)

Crezi tu aceasta?” 

*

Îți vezi vinovăția și lipsa ta de rescpet, prin care te-ai înjosit?

Vrei, deci, să auzi și să primești vestea bună venită special pentru tine, aceea ce a făcut Isus Hristos și cum poți primi ștergerea păcatelor și a lipsei de respect în care te-ai complăcut ani de zile? Dorești să auzi:

„Ești liber! L-au luat pe Isus în locul tău.”

Lumina poate străluci și pentru tine, cătușele acuzațiilor…dispar, toate nelegiuirile tale iertate. Totul prin harul lui Dumnezeu!

Ia seama la ce spune Domnul Isus Hristos:

După aceea Isus l-a găsit în Templu şi i-a zis: “Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău.” (Ioan 5:14)

——————————————————

Sursă ilustrație cu Țarul Petru: http://christliche-radiosender.blogspot.com

Sursă inspirație mesaj/titlu: https://maxlucadoromania.wordpress.com