„Tinerii și criza de identitate”

Poteca marcatăEste nevoie de mult tact şi de răbdare ca să-i îndrepți spre vârful muntelui. În niciun caz folosind poteci nemarcate! 

by Marinel Blaj

Ceea ce aş dori eu să subliniez în acest articol este situaţia tinerilor din biserici, sau care mai sunt încă interesaţi de biserică.

Un prim lucru pe care aş vrea să-l scot în evidenţă, şi unul dintre cele care agravează poate cel mai mult starea actuală este faptul că „bariera” care separa tânărul „din lume” de cel din biserică este tot mai puţin vizibilă. De la modul de a se îmbrăca, până la felul de a relaţiona, totul e de o fragilitate tragică. Să fim înţeleşi, nu sunt adeptul sau suţinătorul ideii că tânărul din biserică trebuie să arate ca unul de acum o sută de ani. Tinereţea e frumoasă inclusiv prin non-conformismul ei, atâta vreme cât el nu depăşeşte barierele bunului simţ comun.

Ce se întâmplă între tinerii din biserica de astăzi?

Tinerii nu mai au răbdare. Ei au fost învăţaţi că orice informaţie e la un click distanţă. Drept urmare, ei nu mai au timp să asculte predici, studii biblice sau dezbateri teologice (între altele, m-aş mira sincer ca, în cazul în care unul dintre aceşti tineri a dat de acest articol, să fi avut răbdarea să citească până aici!) Mai mult, dacă ceea ce li se prezintă nu conţine ceva „cool”, surprinzător, nou, inedit, „funny”, nu e, pur şi simplu, interesant! Consecinţa? Cunoştinţele lor doctrinare sunt, dacă nu limitate, atunci cu siguranţă extrase din surse care prezintă aceste caracteristici. De aceea şi atracţia lor către lucrări, clipuri video, predici audio-video cu un caracter „comestibil” pentru gustul lor. Ori, din nefericire, s-a ştiut profita de această slăbiciune. Lipsa de cunoştinţe reale şi suficient de profunde biblice a făcut posibilă strecurarea în mintea lor a unei imagini false despre dumnezeire, despre credinţă, despre biserică etc. Dumnezeu a devenit tot mai mult un „deus ex machina” (vezi şi explicaţia din DEX) care poate suplini lipsa de pregătire pentru un examen, credinţa devine o minimă suficienţă în care descartianul „cogito ergo sum” se transformă în „credo ergo sum”, iar biserica un loc unde merg nu din necesitate spirituală conştientă, ci dintr-una instinctuală şi mai degrabă senzorială (văd ceva care să-mi placă, aud ceva care să mă satisfacă).

Sesizând acest lucru, mulţi lideri din biserici pun un accent deosebit pe această latură. Am avut surpriza să aud din gura unui păstor cu multă experienţă ideea că „deja la ora actuală principala activitate şi modalitate de a transmite mesajul Evangheliei este muzica” şi, deşi muzica este un fel de aer pentru mine, nu m-am putut abţine să întreb ce facem cu Cuvântul! Am rămas pe gânduri la ideea transmiterii adevărului biblic prin muzica actuală. Din punct de vedere strict muzical, o fi ea plăcută şi utilă în închinare, dar să crezi că poţi suplini predicarea Cuvântului prin textele superficiale, cu „doctrină telegrafiată”, mi se pare absolut aberant! Deşi, trebuie să recunoaştem, se mulează perfect pe tendinţa tinerilor de a căuta acel ceva uşor şi plăcut comestibil, care să nu solicite timp şi resurse cognitive prea multe. Un fel de „pastilă” care se înghite uşor cu un pahar de coca-cola! De altfel, a devenit o imagine cât se poate de banală să vezi tineri în biserică apelând la telefoanele mobile în timpul predicii sau, în general, al serviciilor din biserică, pentru a relaţiona cu alţii din afara bisericii sau pur şi simplu pentru a căuta pe internet ceva… mai interesant. Consecinţa dramatică este un bagaj de cunoştinţe biblice extrem de sărac sau, în cel mai fericit caz, îndestulător dar… extrem de vulnerabil într-o dezbatere!

Cum spuneam, tinerii nu mai au răbdare! Totul trebuie să fie la un click distanţă. Şi acelaşi click cu care se accesează informaţia căutată poate fi folosit şi pentru a anula sursa în cazul în care informaţia nu satisface!

Tinerii îşi găsesc tot mai greu identitatea şi valoarea. Poate părea o afirmaţie pripită în condiţiile în care sunt (încă) atât de mulţi tineri care se afirmă în zilele noastre. Şi totuşi…

Nevoia de recunoaştere este caracteristică omului care îşi ştie cât de cât valoarea, indiferent de nivelul ei. Este omeneşte normal să ne dorim cu toţii să fim apreciaţi pentru ceea ce suntem sau pentru ceea ce facem. Din nefericire pentru mulţi, nu aşa stau lucrurile şi din punct de vedere duhovnicesc. În acest domeniu ar trebui să ne intereseze mai mult recunoaşterea din partea singurului care poate aprecia obiectiv valoarea noastră: Dumnezeu.

Este dureros să constaţi că lucrurile care aveau o exprimare cât de cât moderată în trecut, se acutizează pe zi ce trece. N-am uitat că şi eu am purtat plete în pofida interdicţiilor. N-am uitat nici de blugii evazaţi. Şi, în general, n-am uitat de teribilismele oarecum explicabile ale adolescenţei (o, dacă le-aş povesti numai pe ale mele!). Dar acelea erau jocuri copilăreşti faţă de ceea ce se petrece astăzi. Dacă pentru cei „din lume” există o oarecare posibilitate de a explica aceasta, atitudinea tinerilor din biserici, care se străduiesc cu toate mijloacele pe care le au la dispoziţie să iasă în evidenţă, ea este în mare parte inexplicabilă.

E suficient să sacrifici o jumătate de oră pe Facebook pentru a te întreba care este deosebirea dintre un tânăr din biserică şi unul din afara ei. Fetele postează acelaşi gen de fotografii care ţipă după admiratori, băieţii se afişează în posturi sau, mai ales, cu dialoguri de „macho.”

Ceea ce e dureros în toate aceste ipostaze pe care le pun tinerii la dispoziţie, acele selfie-uri de care pomeneam în titlu, este că ele sunt un strigăt. Un strigăt care spune: „Hei! Sunt aici! Nu-i aşa că sunt frumoasă? Nu-i aşa că sunt grozav?”. Ceea ce demonstrează criza de identitate este faptul că şi după ce ajung să aibă „un admirator privat”, adică un prieten, fetele continuă să posteze acele fotografii. Nu le este suficientă admiraţia prietenului. Aceea nu e identitate! Nu-mi este suficent că sunt „cineva” pentru el, eu trebuie să fiu cineva pentru toţi! Dar cine sunt de fapt, nu ştiu. Constatam împreună cu un păstor că aproape toţi vor să fie lideri. Nu contează în ce, important e să fie cineva care să ştie că el e… şeful/şefa! Ajungeam, de exemplu, cu un foarte apropiat colaborator într-ale muzicii din biserică, şi asta nu o dată, la concluzia că… toţi „ştiu” să cânte! Dacă până nu de mult se spunea că „tot românul s-a născut poet”, cred că ar trebui revizuită afirmaţia!

Bun, vă veţi întreba ce au toate aceste lucruri cu ceea ce se petrece în mediul evanghelic. Iată în continuare câteva lucruri:

– tinerii ajung să caute acele biserici în care barierele sunt cât mai puţine. Nu te întreabă nimeni cum te îmbraci. Rezultatul? Pot să o fac în aşa fel încât să atrag atenţia asupra mea! Nu te opreşte nimeni să dansezi atunci când se cântă (nu-i aşa, şi David a dansat în faţa chivotului!). Rezultatul? Acelaşi ca mai înainte!

– tinerii ajung să frecventeze bisericile care oferă un mediu mult mai facil pentru afirmare, indiferent dacă am cu ce să mă afirm. Este suficient să asculţi majoritatea grupurilor de „laudă şi închinare” de prin biserici ca să-ţi dai seama că elementul cel mai important, dorinţa de a-L lăuda pe Domnul, lipseşte. Nu lipsesc însă toaletele şi ochii daţi peste cap! Că muzica lipseşte, nu mai vorbim. Dar, odată ajuns într-un asemenea grup, ai o identitate. Nu mai eşti un oarecare!

– tinerii caută bisericile în care activităţile sunt pe primul loc. Predici mai puţine, ieşiri sau întâlniri diverse cât de multe. Aşa se ajunge ca în curând să fim nevoiţi să reducem numărul serviciilor religioase la unul singur pe săptămână, dar să avem tot mai multe întâlniri extra-bisericeşti. De ce? În biserică, la predică, sunt unul dintre mulţi. În afara ei, pot fi cineva!

– tinerii sunt încântaţi să descopere prin mesaje facile că Domnul este „la dispoziţia lor”, asta însemnând că sunt „cineva”, un „cineva” căruia i se îndeplinesc nevoile după placul lor. Harul devine un „slujitor”!

– tinerii aleg acele biserici în care li se oferă forma de închinare care le convine şi de care sunt dependenţi. Doctrina devine un element secundar, de cele mai multe ori subordonat scopului şi nu invers. Îmi place muzica, sunt dependent de ea? Voi alege acea biserică în care, azi-mâine, şi predicile vor fi cântate? Îmi place dansul? Iată că s-au găsit oameni care să satisfacă şi această preferinţă

Ceea ce este tragic este nu atât faptul că tinerii cad pradă acestor tentaţii, cât faptul că persoane mature (din păcate nu şi spiritual!) profită de această stare de lucruri! De altfel, sunt absolut convins că există o cunoaştere foarte exactă a fragilităţii teologice a tinerilor, a nevoii lor de identificare cu ceva, şi de acest lucru se folosesc tot felul de „inovatori” teologici. Profitând de cunoaşterea redusă a adevărului biblic, aceştia oferă tinerilor o Scriptură „feliată”, în care sunt folosite versete şi pasaje aranjate într-un „puzzle” atrăgător, liniştitor, în mijlocul căruia tronează un Isus iubitor, îngăduitor, care nu mai judecă lumea, ci o acceptă în baza unei simple afirmaţii de genul „Isus e prietenul meu”. Dispare, aşadar, grija acelui Isus care va judeca lumea cu dreptate! Cum să-Şi judece prietenii, nu-i aşa?

Mă întreb, şi vă întreb, oare nu a sesizat nimeni preponderenţa tinerilor în aceste biserici apărute ca ciupercile după ploaie? Oare de ce?

Cât de mult înţelegem căutarea tinerilor?

Cât de mult înţelegem nevoia lor de identitate?

Îi iubim satisfăcând „mofturi” de care se vor dezice ei înşişi la vremea maturităţii, sau îi condamnăm în baza unei iubiri prost înţelese, prost aplicate, mai degrabă alintare decât iubire?

Este nevoie de mult tact şi răbdare ca să-i duci spre vârful muntelui. În niciun caz folosind poteci nemarcate! S-a spus că toate potecile de pe munte duc spre vârf! Eroare! Am trăit mai mult în zone muntoase şi am putut constata „pe viu” că multe duc în râpe sau în tufişuri încâlcite. Sunt potecile făcute de… capre!
***

Note: Credința este mijlocul (alături de harul și de Duhul lui Dumnezeu), prin care practic ne exprimăm  atitudinea de a fi sau a nu fi pe calea care duce în împărăția lui Hristos.

Însă lumea vine cu amăgirile, cu soluțiile și pastilele ei. De aceea trebuie să fim bine ancorați în cuvântul Evanghelie (“stăruie asupra lui la timp și nelatimp” – 2 Timotei 4:2), în ceea ce a lăsat Dumnezeu scris pentru copiii Împărăției.

Sursa: http://cetateadepiatra.wordpress.com/2014/07/11

 http://cetateadepiatra.wordpress.com/2014/07/14

Foto: http://alpin91.wordpress.com/

 

Advertisements

One thought on “„Tinerii și criza de identitate”

  1. Pingback: Tinerii se păcălesc ei singuri… | ARMONIA MAGAZINE - USA

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.