Există oare păcate de neiertat?

Există ceva atât de rău in noi, in trecutul nostru si in care Dumnezeu să vadă ceva atât de odios si pentru care să refuze a ne da iertare? Sau uneori reusim performanta să luam decizia iertării sau neiertării din mâna lui Dumnezeu pentru a hotărî ce este drept a se întâmpla cu noi?

Am cunoscut un om care era un invatator la scoala duminicala si se ocupa uneori si cu tineretul crestin. Un om blând, dar chinuit de un păcat, care culmea nu era ascuns, ci doar nu putea sa treacă peste el si am senzatia că acest crestin a emis atâtea strigate de ajutor neînțelese însă de nimeni… Si ce trist este sa strigi după ajutor si să nu fii auzit de cineva.

Inainte de casatorie avusese o relatie premaritala cu logodnica sa. Trecusera vreo zece ani, avea copii si acest om, care fusese iertat de Dumnezeu si de cei din biserica, nu avea pace. La o adunare de tineri a izbucnit in plans povestind cum cazuse sub ispita. Ne sfatuia sa fim atenti si avea dreptate. Pentru o clipa de ceva ispititor de dulce, poti suferi apoi atat de multi ani de amaraciune… Nu cred ca a fost cineva sa-l judece la aceea adunare de tineri.

Anii au trecut si aceea frământare s-a transformat in ceva ce incepuse sa îi afecteze stabilitatea psihică. Făcea gesturi necugetate, afirmatii ce il puneau intr-o lumina ridicola, lua decizi pentru sine si familia sa umilitoare, pleca de acasa urcandu-se in primul tren, crezand ca Dumnezeu il trimite aiurea in țară, cu o plasa murdară care cred că continea niste zdrente, (m-am întâlnit si eu in gară cerandu-mi brusc bani pentru o cartela telefonica, cu promisiune ferma ca imi va da banii foarte curand – evident nu s-a intamplat niciodata asta), cand el insusi avea nevoie de ajutor, nu isi lua niciodata bilet, era amendat de zeci de ori intr-un an, ajungand un obisnuit al instantelor de judecata, pentru amenzile primite si neachitate…Iar cand inca mai era in comitetul bisericii cu ceva ani inante, demonstrase o totala lipsa de empatie fata de suferinta mea spirituala, afisand o bucurie nedisimulata pentru chinul meu. Ceva mai tarziu ajunsese intr-o stare si mai grava, iar sotia ne mai suportand stresul convietuirii cu acest om imprevizibil s-a despartit de el. Si chiar daca atunci cand ma tradase m-am simtit suparat pe el, acum imi pare rau…Nimeni nu trebuie sa sufere inca odata pentru durerea mea!…Am suferit eu destul pentru ea!

Cam tot prin aceea perioada am cunoscut un tânăr ce făcuse armata și undeva, cândva, în cadrul ei i se întâmplase să păcătuiască. Un păcat care l-a chinuit luni de zile până a ajuns dorind să scape de această frământare să cocheteze cu ideea sinuciderii. Ceea ce făcuse acest tânăr excelent nu era o crima, ci faptul că intr-o imprejurare

Citiți continuarea  A I C I 

 Sursa: http://altarul.blogspot.ro/